Inadmis. acţ. civile îndreptată împotriva statului, potrivit dr. comun, în cond. în care nu s-a urmat procedura specială reglementată de Legea 18/1991, Legea1/2000, Legea 247/2005 şi Legea 165/2013.
| Comentarii |
|
Tribunalul BRAŞOV Decizie nr. 844/R din data de 23.10.2014
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BRAȘOV
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 844/R
Ședința publică din 23 octombrie 2014
Completul de judecată R3 compus din:
PREȘEDINTE -N. F. - judecător
Judecător - D. O. P.
Judecător - C. F.
Grefier - V. P.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamanți P.M., F.A.în contradictoriu cu intimații pârâți Comisia Locală B. de Aplicare a Legilor Fondului funciar B., Comisia Județeană B., Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare a Cartofului și Sfeclei de Zahăr, Municipiul B. prin Primar și intimații reclamanți S.A. senior, S.A. junior împotriva sentinței civile nr. 5728/ 7 mai 2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr. 11206/197/2006 având ca obiect fond funciar.
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei civile de față care s-a dezbătut în fond la data de 9 octombrie 2014, când părțile prezente au pus concluzii, în sensul celor consemnate în încheierea din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având în vedere lipsa de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 16 octombrie 2014 și apoi pentru 23 octombrie 2014.
T R I B U NA L U L,
Deliberând asupra recursului de față constată că prin sentința civilă nr. 5728/2014 pronunțată de Judecătoria B. s-a hotărât următoarele:
Respinge ca neîntemeiată excepția de necompetență materială a Judecătoriei Brașov, excepție invocată de pârâtul Municipiul B., prin Primar.
Respinge ca neîntemeiată excepția de netimbrare a acțiunii, excepție invocată de pârâtul Municipiul B., prin Primar.
Admite excepția lipsei calității sale procesual pasive a pârâtului INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR B., excepție invocată de același pârât.
Admite excepția lipsei calității sale procesual pasive a pârâtului Municipiul Brașov, prin Primar, excepție invocată de același pârât ( excepție unită cu fondul, fila 206-207, VOL II):
Admite excepția lipsei calității sale procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., excepție invocată de același pârât.
Respinge ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă acțiunea promovată de reclamanții P.M., F. A., S.A. SR ( 1301217080053) și S.A. JR ( CNP 1630121080094), astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR BRAȘOV, MUNICIPIUL B., prin Primar și pârâtul STATUL ROMÂN, prin M.F.P., prin D.G.F.P.B..
Respinge ca neîntemeiată acțiunea promovată de reclamanții P.M., F. A., S.A. SR și S.A. JR, în calitate de moștenitori ai defunctei S. E., astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR BRAȘOV și pârâtul COMISIA JUDEȚEANĂ DE APLICARE A LEGILOR FONDULUI FUNCIAR B..
În motivarea soluției instanța de fond a expus următoarele considerente:
,, Analizând materialul probator administrat în cauză, cu precădere prin prisma dispozițiilor art.137 alin.1 CPC 185, potrivit cărora " instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii"; instanța retine următoarele:
În ceea ce privește excepția de necompetență materială a Judecătoriei B., cu consecința declinării cauzei în favoarea Tribunalului B., excepție invocată de pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar: ( excepție invocată la ultimul termen de judecată)
Instanța apreciază excepția invocată drept neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 64 alin.3 rap. la art. 53 alin.2 din Legea nr. 18/1991 - legea fondului funciar, care stabilesc competența de soluționare a cererilor în aceasta materie în favoarea " judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul";, concret fiind vorba despre Judecătoria B., instanța corect învestită de către părțile reclamante.
Sens în care, urmează a fi respinsă excepția invocată drept neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția de netimbrare a acțiunii, cu consecința anulării acesteia, excepție invocată de pârâtul Municipiul B., prin Primar: ( excepție invocată la ultimul termen de judecată)
Instanța apreciază și această excepție drept neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 64 alin.3 rap. la art. 16 ind.1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, care stabilesc că " Sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile, acțiunile și căile de atac formulate de către prefect sau primar pentru anularea actelor juridice făcute sau emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare.";, în această materie nefiind aplicabil criteriul valoric și, în consecință, nici taxarea judiciară la valoarea pretențiilor.
Sens în care, urmează a fi respinsă excepția invocată drept neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesual pasive a pârâtului INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR B., excepție invocată de același pârât ( excepție unită cu fondul, fila 114 VOL I):
Instanța reține, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și art.64 din Legea nr.18/1991, că legiuitorul a optat pentru instituirea unor organisme specializate în materia fondului funciar, potrivit principiului specialității, acestor organisme ( comisia locală și comisia județeană) revenindu-le complexul de drepturi și obligații privind aplicarea dispozițiilor acestui act normativ în discuție, inclusiv calitatea procesuală, în limitele legii, în ipoteza ivirii vreunor litigii, din cauza modului considerat necorespunzător de aplicare a dispozițiilor în materie.
Pe cale de consecință, pretențiile reclamanților formulate împotriva pârâtului INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR B. apar drept îndreptate împotriva unei persoane care nu are aptitudinea legală de a le rezolva, așadar de a figura în proces.
Sens în care, urmează a fi admisă excepția invocată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesual pasive a pârâtului Municipiul B., prin Primar, excepție invocată de același pârât ( excepție unită cu fondul, fila 206-207, VOL II):
Instanța apreciază incidente și în acest caz, pentru identitate de rațiune, considerentele reținute în cazul pârâtului INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR B.,
Sens în care, urmează a fi admisă excepția invocată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., excepție invocată de același pârât ( excepție unită cu fondul, fila 206-207, VOL II):
Instanța apreciază incidente și în acest caz, pentru identitate de rațiune, considerentele reținute în cazul pârâtului INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR B. și al pârâtului Municipiul B., prin Primar.
Totodată, suplimentează argumente în cazul acestui pârât, prin cele ce preced:
Legea nr.18/1991, precum și Legea nr. 1/2000 și Legea nr.247/2005, reprezintă alături de Legea 10/2001, principalele acte normative adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.
Cu toate că strict în materia fondului funciar nu s-a pronunțat, pentru interpretarea unitară a dispozițiilor, un recurs în interesul legii, o atare decizie a fost pronunțată asupra calității procesual civile a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cauzele prin care se urmărește obținerea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, anume prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul ICCJ ( publicat în M.OF. nr.120/17.02.2012).
Iar raționamentul din cuprinsul Deciziei RIL nr. 27/2011 este perfect valabil și în cazul speței de față, litigiu de fond funciar prin care se urmărește obținerea unei despăgubiri bănești, Decizie cu caracter obligatoriu, pronunțată de altfel tot urmare a hotărârii-pilot CEDO cauza M. A. și Alții împotriva României, concluzia finală fiind aceea că: în atare acțiuni, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă,reținându-se. în esență, " formarea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată,ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite";, mecanism expres indicat în cuprinsul Legii nr. 247/2005.
Tot neîntemeiată este încercarea reclamanților de legitimare procesuală a Statului Român prin modificarea, spre sfârșitul procesului, a temeiului de drept pe care și-au fundamentat cererea de angajare " a răspunderii subsidiare a Statului pentru situația în care instituțiile subordonate acestuia sunt în imposibilitate a mai răspunde"; ( fila 125-128, VOL IV și fila 165-171 VOL IV), prin invocarea dispozițiilor art. 224 NCC rap. la art. 6 alin.6 NCC, ca și " garant constituțional al dreptului de proprietate și debitor al obligației de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităților abilitate special";.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 224 alin1. NCC, " dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului";
În primul rând, instanța constată că art.224 NCC, situat în Cartea I, Titlul IV " Despre persoana juridică"; nu reglementează raporturile juridice de proprietate, iar în raport de data intrării în vigoare a NCC, respectiv 1 octombrie 2011 și față de dispozițiile tranzitorii ce au fost invocate, ale art. 6 NCC, nu este aplicabil situațiilor pendinte care, generate de un fapt anterior, produc efecte conform cu legea nouă, ci are ca obiect răspunderea juridică în raportul dintre Stat și instituțiile sale, norme care nu sunt cuprinse în ipoteza de aplicare tranzitorie prevăzută de art. 6 NCC.
În al doilea rând, mecanismul răspunderii subsidiare are în vedere ipoteza în care o persoană răspunde, potrivit legii, pentru obligațiile asumate de o altă persoană, în măsura în care există un titlu de răspundere față de debitorul principal, a cărui executare este epuizată fără realizarea creanței creditorului.
Or, astfel cum s-a reținut în cuprinsul Deciziei RIL nr.27/2011, precitată, Legea nr.247/2005 nu reglementează nicio ipoteză de răspundere directă a statului pentru situația în care instituțiile implicate în procedura nu își îndeplinesc propriile obligații.
Pentru identitate de rațiune, în același sens s-a pronunțat, cu titlu de exemplu, decizia nr.457/12.02.2014 a ICCJ.
Sens în care, urmează a fi admisă excepția invocată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește aplicabilitatea pe fondul cauzei a Legii nr. 165/2013:
Instanța reține, mai întâi de toate, esența celor stabilite cu caracter obligatoriu prin decizia nr. 88/27.02.2014 a Curții Constituționale ( publicată în M.OF. nr. 281/16.04.2014), prin care s-a constatat că dispozițiile art.4 teza a II-a din Legea nr.165/2013 sunt constituționale, în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din actul normativ sus amintit NU se aplică și cauzelor în material restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, în același spirit a fost și respinsă excepția inadmisibilității prezentului demers judiciar, prin încheierea de ședință din data de 20.12.2013 ( fila 51-55 VOL IV), problema pusă în discuție, în continuare, de instanță, fiind aceea a incidenței acestui nou act normativ sub aspectul regulilor de procedură, iar nu al termenelor de procedură.
Iar după distincția și considerentele reținute în chiar cuprinsul deciziei Curții Constituționale amintite în cauză, instanța apreciază că Legea nr.165/2013 este aplicabilă în cauză, în privința normelor procedurale și a normelor substanțiale referitoare la cuantumul și modalitatea de acordare de măsuri compensatorii, legea fiind adoptată urmare a Hotărârii din data de 12.10.2010 pronunțată în cauza CEDO M.A. și alții vs. România, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România și a decis să inițieze procedura pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său, actul normativ în discuție fiind asumat ca mijloc unitar și special de reglementare a problemelor în materie de restituirea bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că:
În fapt, sentința civilă nr. 4205/07.04.1992 a Judecătoriei B., irevocabilă prin nerecurare, s-a dispus: " reconstituirea dreptului de proprietate ale petentelor S. E., F. A. și P.M., toate moștenitoare ale defunctului P. GH.G., asupra unei suprafețe de 4,55 ha de tern arabil, situat în extravilanul localității Stupini"; și înlocuirea titlului de proprietate în sensul celor stabilite prin dispozitiv. ( fila 12-13, VOL I)
Apoi, prin Decizia nr.90/19.08.1992 emisă de Comisia Județeană B., s-a decis stabilirea de drepturi la acțiuni la ICPC B., SC A. SA P. și SC A. SA B., ale titularilor îndreptățiți ( ale persoanelor sau, după caz, ale moștenitorilor acestora, ale căror terenuri au fost trecute în proprietatea statului și se află în administrarea ICPC B., SC A. SA P. și SC A. SA B., corespunzător sentințelor civile pronunțate de Judecătoria B.), corespunzător suprafețelor de teren, în echivalent arabil, care au fost preluate, cele trei reclamante fiind trecute la poziția nr.5, acordându-li-se acțiuni la ICPC B. , actualul pârât INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE ȘI DEZVOLTARE A CARTOFULUI ȘI SFECLEI DE ZAHĂR B.. ( fila 51-52, VOL I)
Iar prin adeverința nr.739/17.09.1992 emisă de Comisia Locală B. în temeiul Legii fondului funciar nr.18/1991, s-a atestat că reclamanților S. E., F. A. și P.M. li s-a stabilit dreptul de proprietate prin Hotărârea Comisiei Județene nr.90/19.08.1992 pentru suprafața de 4,55 ha, la Anexa nr.19, poziția 5. ( fila 14, VOL I)
Concret, se impune a fi precizat că încă de la începutul situației litigioase, instanța a dispus reconstituirea dreptului de proprietate, dar fără obligativitatea ca aceasta să se realizeze pe vechiul amplasament, cert fiind că vechiul amplasament se afla sub administrarea ICPC B., acesta fiind și motivul includerii reclamantelor pe lista persoanelor îndreptățite la " acțiuni la ICPC B.";, includere, de altfel, necontestată de reclamante pe cale judiciară.
Din anul 1992 și până în anul 2005, ambele părți implicate în procesul de reconstituire stau în pasivitate ( atât reclamantele, cât și Comisiile), în lipsa oricăror alte probe contrarii de la dosarul cauzei, în privința " punerii în posesie"; a reclamantelor, cert este că pârâtul Institutul de Cercetare și Producție a Cartofului a făcut demersuri pentru punerea în executare a drepturilor deținute de reclamanții cauzei în baza calității de "acționari";, potrivit dovezilor de la fila 15-16, VOL I.
Doar la data 23.05.2005, Comisia Locală de Fond Funciar B. invită pe reclamante ca în data de 17.06.2005, ora 10:00, să se prezinte la Primăria Municipiului pentru deplasarea pe teren și semnarea procesului-verbal definitiv de punere în posesie. ( fila 22, VOL I)
Din susținerea reclamantelor și din memoriile de la fila 17-20, VOL I , coroborat cu conduita acestora ca începând cu data de 15.09.2005 să formulează un număr de 4 memorii, de a solicita " ca punerea în posesie să se realizeze pe același amplasament, având în vedere calitatea terenului agricol."; ( fila 6-9, VOL I), rezultă că acestea au refuzat oferta de punere în posesie a Comisiei Locală din cauza amplasamentului diferit.
La o atare solicitare a reclamantelor, de punere în posesie pe vechiul amplasament, de data aceasta cererea fiind formulată în temeiul Legii nr.247/2005, Comisia Locală a răspuns negativ, întrucât " solicitarea nu face obiectul Legii nr. 247/2005";, răspunsul fiind comunicat solicitanților la data de 04.06.2006. ( fila 4, VOL I)
Urmare a acestui refuz, reclamantele au promovat prezentul demers judiciar, prin care au solicitat: " obligarea pârâtelor la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafața de teren reconstituită conform Legii nr.18/1991 și obligarea pârâtelor la punerea în posesie asupra terenului în suprafață de 4,55 ha pe vechile amplasamente.";, motivat, în esență de faptul că nu li s-a oferit o a doua ofertă de amplasament, în 30 de zile de la oferta inițială, astfel cum impuneau dispozițiile art. 10 din HG nr.890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor. ( fila 2, VOL I)
Concret, reclamantele au început de la capăt demersul judiciar, făcând abstracție de faptul că petitul I al acțiunii era deja "dobândit"; prin sentința civilă nr. 4205/07.04.1992 a Judecătoriei B..
În cursul judecății, s-a stabilit, pe cale de expertiză tehnică topografică, faptul că terenul revendicat de reclamante ca moștenitoare după autorul P. G. NU poate fi retrocedat în natură, pe același amplasament, datorită faptului că o parte din acesta este ocupat de străzi, cale ferată, construcții ale societăților comerciale, iar o altă parte a fost atribuit în baza legilor fondului funciar ( fila 6-23 și 71-78, VOL II), deși o atare concluzie apare drept superfluă în condițiile în care reclamantele au fost incluse în Anexe speciale cazului în care " fosta proprietate este în perimetrul societăților comerciale pe acțiuni cu profil agricol sau piscicol";, fără ca vreodată reclamantele să conteste includerea într-o atare categorie. ( fila 99-106,VOL I)
Iar urmare a unei atare concluzii topografice, reclamantele și-au modificat acțiunea total, la data de 18.05.2011 (FILA 84-87, VOL II), solicitând să se constate că sunt titularii dreptului de creanță asupra pârâților Statul Român și Mun,B., cu privire la cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren agricol în suprafață de 4,55 ha, conform Hotărârii nr.90/1992 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr.18/1991 și să se oblige în solidar cei 2 nou pârâți introduși în cauză la plata către reclamante a valorii de urmează a fie stabilită prin intermediul unei expertize de specialitate, lucrarea de altfel realizată în cauză.( fila 247-295, VOL III și fila 77-86, VOL IV)
Ca și temei juridic, reclamantele și-au fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. art. 132 și 138 CPC, art.988-999 C.civ., art.3 alin.4 din Legea nr.1/2000. FILA 84-87 (fila 84-87, VOL II), completat apoi cu art.6 CEDO și art.1 paragraful 1 din Protocol. ( fila 198-200, VOL II).
Pentru a se verifica temeinicia demersului judiciar al reclamantelor, în modalitatea în care au înțeles să-și exercite dreptul, instanța va face o analiză încă de la începutul sesizării sale, chiar dacă instanța a fost dezînvestită prin cererea de modificare a acțiunii, față de împrejurarea că cea de-a doua parte a acțiunii se află într-o relație interdependentă de prima parte a procesului.
Astfel,
În drept, reclamantele au invocat inițial dispozițiile art. 10 din HG nr.890/2005, potrivit cărora " în situația în acre restituirea pe vechiul amplasament nu mai este posibilă, fostului proprietar sau moștenitorilor acestora li se va oferi, un alt amplasament situat în aceeași localitate …… În cazul în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu acceptă amplasamentul oferit, comisia locală va trebui să formuleze o altă ofertă în 30 de zile, dacă persoanele îndreptățite nu optează pentru primirea de despăgubiri.";.
Și au arătat că au fost vătămate prin lipsa celei de-a doua oferte, solicitând direct în instanță " punerea in posesie pe vechiul amplasament";.
Or, în contextul articolului amintit, reclamantele aveau doar două variante legale: fie să opteze pentru ce-a de-a doua ofertă, fie asupra primirii de despăgubiri, ceea ce puteau solicita în instanță fiind, în consecință, doar: fie obligarea Comisiei de a face ce-a de-a doua ofertă, fie obligarea Comisiei de a li se acorda despăgubiri.
Aceasta, în condițiile în care procedura de reconstituire este una clară, cuprinzând 3 etape într-o ordine de urmare de sine stătătoare : prima fiind restituirea în natură, pe vechiul amplasament; a doua fiind restituirea în natură, pe alt amplasament ( dacă cel vechi este ocupat), iar a treia fiind restituirea prin echivalent, conform procedurii speciale, iar nu direct în instanță prin cerere de despăgubiri, ci urmând procedura judiciară ( constând în stabilirea imposibilității restituirii în natură a imobilului și recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent) , apoi cea administrativă, în fața Comisiei Centrale, care stabilește în concret despăgubirile acordate ( răspunsul acesteia urmând a fi, eventual, supus controlului ulterior al instanței).
Nu numai că nu au procedat astfel, dar au solicitat direct instanței acordarea echivalentului bănesc al terenului în discuție, în baza art. 988-999 C.civ. și a art.6 CEDO și art.1 paragraful 1 din Protocol, în contra interpretării obligatorii a legii, astfel cum a fost dată prin Decizia RIL nr. 33/2008 ( potrivit căreia " concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. ") și prin Decizia RIL nr. 27/2011 ( potrivit căreia " acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art.13 din această Convenție, sunt inadmisibile";).
Nici ultimul temei juridic invocat nu poate fi reținut drept întemeiat pentru fundamentarea întemeiată a acțiunii reclamantelor, față de împrejurarea că potrivit art. 3 alin.4 din Legea nr. 1/2000 " în situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, se vor acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat";, în condițiile în care despăgubirile se acordă doar potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, o atare procedură nefiind urmată de părțile reclamante.
Iar la fel ca și în ipoteza Legii nr.247/2005, care a scindat în două procedura restituirii: una judiciară și una administrativă, și noua reglementare ( Legea nr.165/2013) a păstrat această distincție, în condițiile în care întreaga procedură pentru determinarea punctelor de despăgubire se desfășoară în fața Secretariatului Comisiei Naționale, relevant fiind, în acest sens, conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 546/18.10.2005, potrivit căruia " dacă reglementarea în discuție se referă la o situație juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului neretroactivității.";
Așadar, tot ceea ce legal putea face instanța era de a constata că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate, au calitatea de persoane îndreptățite și că există o imposibilitate de restituire a imobilului în natură, urmând a obliga pe Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să acorde măsurile reparatorii în echivalent pentru imobilul în discuție, OR reclamanții nu au învestit instanța cu un atare petit, ci s-au rezumat a solicitat direct instanței, "OMISSIO MEDIO"; " să constate că pârâții nr. 1, 2 , 3 și 4 nu sunt în măsură a pune în executare titlul executoriu, motiv pentru care să oblige pe pârâtul nr. 5 ( Statul Român) la plata către reclamanți a sumei menționate în raportul de expertiză, reprezentând contravaloarea terenului preluat de Statul Român și care nu ni se restituie potrivit titlului executoriu emis în urma cu 22 de ani"; ( fila 165-171, VOL IV), demers ce apare drept inadmisibil.
Aceasta cu atât mai mult, în această materie, Statul a decis că restituirea în natură se realizează în condițiile impuse de Legea nr.18/1991-Legea 1/2000-Legea 247/2005-Legea nr.165/2013, parcurgerea etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la justiție, astfel cum s-a stabilit în cauza pilot CEDO - M.A. și alții contra României.
Iar cerințele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în privința măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte întocmai regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Pentru toate aceste considerente, demersul judiciar promovat de reclamante urmează a fi respins ca neîntemeiat în modalitatea formulată, față de împrejurarea că reclamantele cauzei nu au epuizat toate căile legale valorificării dreptului pretins";.
Împotriva soluției au declarat recurs reclamanții P.M. și F. A., invocând următoarele motive:
Sub aspectul admiterii excepțiilor, recurenții arată că toți pârâții trebuie să stea în judecată în baza a două temeiuri esențiale:
-Pârâții Comisia Locală de Aplicare a legilor fondului funciar , Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar , Institutul național de cercetare și dezvoltare a Cartofului și sfeclei de Zahăr - stau în judecată principiul răspunderii principale a instituțiilor statului în procedura de restituire în baza legilor speciale începând cu legea 18/1991 și cele care i-au urmat;
- Pârâtul Municipiul B. prin primar stă în judecată pe principiul Răspunderii subsidiare față de neîndeplinirea obligațiilor Comisiei Locale de fond funciar ce funcționeză în subordinea sa,
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată pe principiul răspunderii subsidiare a statului pentru situația în care instituțiile subordonate sunt în imposibilitate a mai răspunde- art.224 din codul civil.
Legat de calitatea procesuală a Statului Român arată că principiul răspunderii statului este dezvoltat în întreaga practică CEDO, care nu poate fi contrazisă de practica internă.
Motivarea instanței de fond , cum că art.224 NCC se aplică în raporturile dintre stat și instituțiile sale, de unde se trage concluzia că nu se aplică acest text legal speței de față, este străină legii , recurenții arătând că nu înțeleg ce anume a vrut instanța să spună.
Apreciază că decizia nr. 27/14.11.2011 pronunțată de ICCJ în recursul în interesul legii nu se aplică în speță pentru următoarele considerente:
- ICCJ se pronunță cu privire la răspunderea principală a Statului și spune că e inadmisibilă pentru că staul nu are calitate procesuală pasivă.
- ICCJ nu se pronunță cu privire la răspunderea subsidiară a Statului pe motiv că nu era investită, nu era în vigoare Noul Cod Civil.
Recurenții redau conținutul art.224 din codul civil.
Concluzionează că toți pârâții au calitate procesuală, comisiile sunt direct implicate în procedura de reconstituire, Institutul Cartofului posedă imobilul, Municipiul B. este comitent față de Comisia Locală, Statul Român este comitent față de Municipiul B..
Pe fond, soluția instanței este nelegală. Se arată că , în mod firesc, Comisia Locală și comisia Județeană de fond funciar nu au cum să achite contravaloarea terenului ce nu se poate restitui în natură, dar nu cu acest petit a investit instanța .Obligația de plată revine Statului Român.
Intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul B. au depus la dosar întâmpinare( f.24-25; 38-47) solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței civile ca fiind legale și temeinice.
Analizând hotărârea recurată, în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul reține că acesta nu este fondat.
În acest sens se reține că instanța de fond a dat o rezolvare corectă excepțiilor invocate în cauză cât și soluției pe fondul litigiului.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare a Cartofului și Sfeclei de Zahăr B. și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B., prin primar au fost respinse de către instanța de fond în baza unor considerente comune. Astfel, instanța a reținut, în mod corect , că în materia fondului funciar , legislația specială conferă calitate procesuală pasivă doar instituțiilor prevăzute de dispozițiile art. 53 și art.64 din Legea nr.18/1991, respectiv comisia locală și comisia județeană, că doar acestor instituții le revin drepturi și obligații privind aplicarea dispozițiilor acestui act normativ, inclusiv calitatea procesuală, în limitele legii, în ipoteza ivirii vreunor litigii. Prin urmare, pârâții Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare a Cartofului și Sfeclei de Zahăr B. și Municipiul B. nu au calitate procesuală pasivă.
Faptul că pârâtul Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare a Cartofului și Sfeclei de Zahăr B. are posesia imobilului, după cum invocă recurenții, nu-i conferă acestei instituții calitate procesuală pasivă , față de obiectul acțiunii de față și anume- acordarea de despăgubiri și nu revendicarea imobilului. Prin urmare, acest pârât ar justifica o calitate procesuală pasivă în cazul în care reclamanții ar revendica imobilul , nu în cazul de față în care aceștia solicită sumele de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului- teren agricol în suprafață de 4,55 ha, conform Hotărârii 90/1992 a Comisiei de aplicare a legii 18/1991.
De asemenea, nici pârâtul Municipiul B. nu are calitate, faptul că în subordinea acestuia funcționează Comisia Locală de Fond Funciar nu-i conferă calitate atâta vreme cât nu există o solidaritate între cele două instituții în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor prevăzute de legislația în materie.
Prin urmare, cele două excepții în mod corect au fost respinse la fond, criticile expuse în recurs fiind neîntemeiate.
Cât privește calitatea procesuală a Statului Român, Tribunalul reține, de asemenea, că soluția instanței de fond este temeinică și legală.
Recurenții invocă practica CEDO în materie, apreciind că acesta are prioritate și că judecătorul fondului a încălcat principiul răspunderii Statului dezvoltat în jurisprudența CEDO.
Aceștia interpretează în mod eronat hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele contra Românei, respectiv principiile care se degajă în toate aceste hotărâri și care, într-adevăr, au forță obligatorie în dreptul intern, conform art.6 din codul de procedură civilă. Astfel, principiul amintit de recurenți este consacrat în toate deciziile CEDO pentru simplul fapt că parte în cauză este întodeauna un particular, în calitate de reclamant și Statul Român, în calitate de pârât. Recurenții ar fi trebuit să cunoască faptul că în domeniul de aplicare a CEDO nu intră litigiile dintre particulari, că întodeauna Curtea Europeană stabilește dacă a fost încălcat vreunul din articolele menționate în convenție iar în caz afirmativ obligă Statul Român la despăgubiri, dând eficiență principiului enunțat de recurenți.
În dreptul intern, însă, cadrul procesual se stabilește conform legislației interne raportat la obiectul acțiunii deduse judecății. Statul Român este parte în proces în situația în care raportat la pretențiile deduse judecății, există o dispoziție legală prevăzută de dreptul intern care îi conferă obligații și implicit calitate procesuală pasivă. Dacă s-ar accepta teza recurenților ar însemna că indiferent de dispozițiile legislației interne care prevăd obligații în sarcina unor instituții, să fie ignorate și să fie chemat în judecată Statul Român pe principiul răspunderii acestuia, or nu acesta este soluția care se degajă din practica CEDO.
Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, tribunalul reține că trebuie făcută o distincție esențială între un proces intern și un proces desfășurat în fața Curții Europene, că orice litigiu intern trebuie purtat într-un cadrul procesual stabilit conform dispozițiilor legale interne, că în litigiul respectiv calitatea procesuală pasivă se stabilește în funcție de obligațiile stabilite în legea internă și nu trebuie stabilită automat răspunderea Statului pe principiul răspunderii subsidiare astfel cum se procedează în cadrul proceselor desfășurate în fața Curții Europene.
Tot cu referire la această excepție, recurenții critică interpretarea instanței de fond dată dispozițiilor art.224 din codul de procedură civilă susținând faptul că nu înțeleg această interpretare.
Interpretarea instanței de fond este corectă.
Raționamentul instanței este logic, fiind expuse în mod clar , nefiind necesare explicații suplimentare. În esență, instanța de fond a stabilit faptul că art.224 din codul de procedură civilă consacră o răspundere subsidiară a Statului pentru obligațiile organelor aflate în subordine, răspundere care se antrenează doar în situația în care,, prin lege nu se prevede altfel";. Prin urmare, ipoteza prevăzută de dispozițiile art.224 din codul de procedură civilă vizează situația în care un organ subordonat Statului produse un prejudiciu ca urmare a modului de soluționare a unei cereri cu care a fost investit, ceea ce nu este cazul în speță, după cum se va argumenta mai jos.
În ceea ce privește aplicabilitatea deciziei nr.27/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii în speța dedusă judecății , Tribunalul urmează a analiza această critică atunci când va analiza fondul litigiului, apreciind că soluția pronunțată de Înalta Curte are relevanță pe fondul speței.
Tribunalul reține că în speță calitatea procesuală pasivă au doar pârâții Comisia Locală de fond funciar și Comisia Județeană de fond funciar, această calitate fiind conferită de dispozițiile legii 18/1991, legea 247/2005 și respectiv HG 890/2005, urmând să fie prezentate argumente în acest sens atunci când se va analiza fondul litigiului, acestea fiind comune.
În fine, în ceea ce privește fondul litigiului soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică.
Se reține că , astfel cum a identificat judecătorul fondului, obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat la data de 18.05.2011 îl reprezintă - să se constate că sunt titularii dreptului de creanță asupra pârâților Statul Român și Mun.,B., cu privire la cuantumul sumei de bani rezultate din reconstituirea prin echivalent bănesc a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren agricol în suprafață de 4,55 ha, conform Hotărârii nr.90/1992 a Comisiei locale de aplicare a Legii nr.18/1991 și să-i oblige la plata către reclamante a valorii de urmează a fie stabilită prin intermediul unei expertize de specialitate și pe care, la momentul formulării cererii modificatoare, o estimează ca fiind de 400.000 lei.
În raport de obiectul dedus judecății, se reține incidența dispozițiilor din HG 890/2005 și legea 247/2005 - titlu VII și anume:
-art.10 din HG 890/2005- ,, în cazul în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu acceptă amplasamentul oferit, comisia locală va trebui să formuleze o altă ofertă în 30 de zile, dacă persoanele îndreptățite nu optează pentru primirea de despăgubiri.";.
- art. 41 alin.2 din HG 890/2005- ,, persoanelor fizice cărora li s-a validat dreptul de proprietate conform prevederilor alin. (1), pentru care nu există suprafețe de teren agricol, reconstituirea li se face în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare, iar în situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, se vor acorda despăgubiri și se vor înscrie în anexa nr. 23, conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cu modificările ulterioare";.
- art.54 din HG 890/2005-,, în anexa nr. 23 se înscriu persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu există suprafețe de teren agricol pentru restituirea integrală a proprietății, solicitate prin cerere, cărora li se vor acorda despăgubiri";.
Legea 247/2005- titlu VII:
-art 1- alin (3) ,,Despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, vor urma procedura și se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege";.
- art.19-,,Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului";.
Din analiza acestor prevederi legale se reține faptul că recurenții, în calitate de persoane îndreptățite la obținerea de despăgubiri pentru imobile care nu mai pot fi restituite în natură, trebuie să parcurgă o procedură administrativă prealabilă ce implică formularea unei cererii în fața Comisiilor de fond funciar prin care solicită plata de despăgubiri, înscrierea petenților în anexa 23,soluționarea cererii printr-o decizie a Comisiei Centrale de funcționează în baza legii 247/2005, decizie care poate fi atacată în situația în care aceștia sunt nemulțumiți în condițiile stabilite prin actul normativ menționat.
Desigur, ca în acest caz, pârâții chemați în judecată nu pot fi decât instituțiile implicate în procesul de constituire și reconstituire a dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din cuprinsul legii 18/1991 și 247/2005.
În acest sens, Înalta Curte de Justiție și Casație a stabilit, prin decizia nr.27/2011, că acțiunile pentru acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii 247/2005 ( deci și pentru imobilele care fac obiectul legii 18/1991) îndreptate direct împotriva Statului Român , potrivit dreptului comun și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului și ale art.13 din aceasta sunt inadmisibile. Contrar susținerilor recurenților, această decizie este aplicabilă speței întrucât tranșează problema calității procesuale a Statului Român , pusă în discuție și în litigiul de față.
Recurenții din cauza de față nu au urmat procedura specială reglementată de lege, în mod corect judecătorul fondului reținând că restituirea în natură sau prin echivalent se realizează în condițiile impuse de Legea nr.18/1991-Legea 1/2000-Legea 247/2005-Legea nr.165/2013, parcurgerea etapelor administrative fiind compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la justiție, astfel cum s-a stabilit în cauza pilot CEDO - M.A. și alții contra României.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat este nefundat, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 să fie respins, iar sentința de fond va fi păstrată ca fiind dată cu aplicarea și respectarea legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurenții reclamanți P.M. și F. A. împotriva sentinței civile nr. 5728/2014 pronunțată de Judecătoria B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
N. F. D. O. P. C. F.
GREFIER
V. P.
Red.N.F./11.11.2014
Dact.V.P./17.11.2014
- 2 ex -
Jud.fond A.T.
| ← Obligaţia de restituire a contribuţiei de asigurări sociale... | Nulitate absolută testament. Încheiere interlocutorie. Putere... → |
|---|
