Inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală exercitată de angajator ulterior anulării deciziei de imputare emisă funcţionarului public pentru recuperarea prejudiciului.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 700 din data de 13.02.2015
Inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală exercitată de angajator ulterior anulării deciziei de imputare emisă funcționarului public pentru recuperarea prejudiciului.
Sub aspectul dreptului material la acțiune sunt incidente dispozițiile Legii nr.188/1999 care reglementează răspunderea civilă a funcționarului public pentru restituirea sumelor ce i s-au acordat necuvenit și care reglementează un termen de prescripție de 3 ani de la data producerii pagubei - art. 84-85, pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare.
Legea nr.188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun cu privire la răspunderea civilă a funcționarilor publici și prin urmare, normele de drept comun cuprinse în codul civil, codul muncii sunt inaplicabile.
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcționarilor publici, nu există un drept de opțiune între aceste norme și cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile a oricărei persoane, potrivit principiului "specialia generalibus derogant";.
În condițiile în care s-a emis o Decizie de imputație care a făcut obiectul unei acțiuni în anulare, o acțiune de drept comun privind răspunderea funcționarului public este inadmisibilă.
Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 700/13 februarie 2015.
Prin sc. 1575/CA/22.10.2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII H. în contradictoriu cu pârâta O.E., având ca obiect pretenții.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Casa Județeană de Pensii H. solicitând anularea sentinței civile atacate și rejudecând cauza să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să fie respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, pe cale de consecință, să fie admisă acțiunea formulată de reclamantă.
În motivarea recursului s-a arătat că sumei de 19.459 lei ce face obiectul prezentei cauze (creanță bugetară) nu se aplică termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de decretul 167/1958 ci termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 131 al. 1 O.G. nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală.
Susține recurenta că această creanță constituind venit la bugetul general consolidat, conform art. 1 al. 2 Cod de procedură fiscală, este o creanță fiscală căreia i se aplică dispozițiile art. 131 care instituie un termen de prescripție de 5 ani.
Se invocă prevederile Legii nr.69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare și se învederează că suma plătită pârâtei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit în baza sc. 2950/CA/2008, desființată prin decizia 53/CA/2009, a fost suportată din bugetul asigurărilor sociale de stat, parte componentă a bugetului general consolidat.
Recurenta arată că dreptul de a cere executarea silită a acestei sume se raportează la data pronunțării decizie 53/CA/14.01.2009 și fiind un termen de 5 ani, acesta nu este împlinit la dat formulării acțiunii.
Recurenta susține că termenul de prescripție a fost întrerupt prin emiterea Deciziei 161/24.10.2011, acesta constituind și un act începător de executare, în sensul art. 16 lit. c DL nr.167/1958 și că prescripția extinctivă nu face parte din efectele actului juridic pentru ca sancțiunea nulității să intervină aspra întreruperii prescripției extinctive. Cu late cuvinte, se arată că, chiar dacă decizia 161/2011 a fost anulată ulterior pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, pe fond fiind corect emisă, acest fapt nu are nicio relevanță asupra întreruperii cursului prescripției.
Se mai susține că prescripția are rolul sancționator asupra pasivității creditorului de a-și realiza creanța ori, decizia 161/2011 exprimă clar voința creditorului de a-și pune în valoare dreptul său împotriva debitorului.
Se invocă prevederile art. 1870 și 1869 din vechiul cod civil, art. 2539, 2537 pct. 2 și 3 Noul Cod de procedură civilă și susține întreruperea prescripției prin decizia 161/2011, emisă în interiorul termenului de prescripție și anulată pentru lipsă de formă.
Recurenta invocă în susținerea întreruperii și suspendării termenului de prescripție,prevederileart.16,17 DL 167/1958, art.1865, 1867, 1868,1869, 1870, 1871 și următoarele Cod civil, art. 2525, 2537, 2538, 2539, 2541 Legea 287/2009, art. 405 indice 2 cod de procedură civilă, art. 708 Cod de procedură civilă.
În susținerea recursului s-a invocat prevederile art. 20 Legea nr.554/2004, art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă, art. 466 și următoarele, art. 480 și următoarele Noul Cod de procedură civilă.
Intimata pârâtă O.E. a formulat întâmpinare la recurs solicitând respingerea căii de atac ca netemeinică și nelegală.
Intimata apreciază că termenul de prescripție este de 3 ani , conform DL nr.167/1958, că pretențiile reclamantei nu reprezintă o creanță fiscală ci una civilă și că termenul de prescripție nu a fost întrerupt prin emiterea deciziei de impunere nr. 161/2011, decizie anulată de instanță. Apreciază că efectele nulității sunt aceleași și unui act nul nu i se pot atribui efecte juridice.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta reia motivele din cererea de recurs.
În ceea ce privește calea de atac formulată, Curtea de Apel reține că reclamanta a declarat recurs, cale de atac prevăzută de art.20 Legea nr.554/2004, deși prima instanță a menționat în dispozitivul hotărârii calea de atac a apelului în 30 de zile de la comunicare.
În cauză sunt incidente dispozițiile art.457 al. 1 și 2 Noul Cod de procedură civilă potrivit cărora hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitiv și mențiunea inexactă nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, prin urmare, în temeiul acestor dispoziții se va reține corect declarată calea de atac a recursului.
Din oficiu, în temeiul art. 489 al. 3 Noul Cod de procedură civilă, instanța de recurs a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și, analizând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei vizează soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, raportat la natura creanței pretinsă de reclamantă, respectiv fiscală sau civilă.
Recurenta susține caracterul fiscal al creanței, invocând dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Se constată că obiectul acțiunii reclamantei îl reprezintă drepturi salariale încasate necuvenit în baza sc. 2950/CA/2008 pronunțată în dosar 4207/97/2008 al Tribunalului Hunedoara, desființată prin decizia civilă 53/CA/2009 a Curții de Apel Alba Iulia și raportat la natura juridică a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale, prima instanță a făcut o corectă aplicare a normelor legale.
Astfel, în mod corect s-a reținut că nu orice creanță bugetară are caracter fiscal și că dispozițiile art.1 alin. 2 și 3, art. 16 și art. 21 Cod procedură fiscală, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, nu din raporturi de muncă, iar potrivit art.23 din același act normativ, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează, născându-se de la același moment și dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.
Ceea ce este esențial în definirea unei creanțe fiscale este existența raportului fiscal, așa cum este reglementat de codul de procedură fiscală ori, sumele de bani reprezentând drepturi salariale între instituția publică și angajatul său - funcționar public - nu se încadrează în acest raport, chiar dacă sumele achitate sunt din bugetul consolidat.
Sub aspectul dreptului material la acțiune sunt incidente dispozițiile Legii nr.188/1999 care reglementează răspunderea civilă a funcționarului public pentru restituirea sumelor ce i s-au acordat necuvenit și care reglementează un termen de prescripție de 3 ani de la data producerii pagubei - art. 84-85, pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare.
Legea nr.188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun cu privire la răspunderea civilă a funcționarilor publici și prin urmare, normele de drept comun cuprinse în codul civil, codul muncii sunt inaplicabile.
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcționarilor publici, nu există un drept de opțiune între aceste norme și cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile a oricărei persoane, potrivit principiului "specialia generalibus derogant";.
În condițiile în care s-a emis o Decizie de imputație care a făcut obiectul unei acțiuni în anulare, o acțiunea de drept comun privind răspunderea funcționarului public este inadmisibilă motiv pentru care excepția invocată din oficiu este întemeiată.
Urmare acestei concluzii, prescripția dreptului la o acțiune de drept comun inadmisibilă, nu mai poate fi analizată, fiind lipsită de suport.
Pe de altă parte, strict teoretic, se constată că reținerile primei instanțe cu referire la prescripția dreptului la acțiune și la actul juridic anulat irevocabil care este considerat că nu a fost niciodată încheiat, sunt corecte.
Pentru cele ce preced, în temeiul art.496 NCPC, a fost respins ca nefondat recursul.
| ← Deosebirea esenţială de reglementare între art. 50 alin. 2... | Calitate procesuală activă. Dreptul la despăgubiri pentru... → |
|---|
