Inadmisibilitatea introducerii acţiunii de divorţ în România, în condiţiile existenţei unei hotărâri definitive de separare consensuală în Italia. Condiţii pentru aplicarea art. 19 alin. (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene
| Comentarii |
|
Faţă de existenţa unei hotărâri definitive de separare consensuală a soţilor, care atestă începerea procedurii de divorţ în Italia, formularea unei alte acţiuni de divorţ, pe rolul instanţelor româneşti, apare ca inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003. În speţă nu putem discuta nici despre existenţa unei litispendenţe, în sensul celor reglementate de art. 19 alin. (1) din acelaşi Regulament, în condiţiile în care instanţa italiană nu numai că şi-a stabilit competenţa, dar a pronunţat deja o hotărâre definitivă de separare consensuală a soţilor, o etapă prealabilă procesului de divorţ.
Secţia I civilă, Decizia nr. 635 din 26 septembrie 2011
Prin Decizia nr. 635 din data de 26 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești - Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins ca nefondat recursul.
Ca prim aspect de fapt, Curtea a reamintit că la data de 5.11.2009, Tribunalul Civil din Trento a omologat cu toate efectele legale separarea consensuală a soților, care a avut loc prin consimțământ reciproc, la data de 28.10.2009 ( Hotărârea nr. 3544/2009, fila 247 dosar fond), aspect necontestat de niciuna dintre părți.
în acest context, s-a menționat că, potrivit legislației civile italiene în vigoare, termenul de separare prealabilă introducerii acțiunii de divorț este de 3 ani, fiind socotit de la data pronunțării separării de către judecător, procedura separării reprezentând o etapă prealabilă a procedurii de divorț.
în considerarea acestor aspecte, Curtea a constatat că în mod legal instanțele anterioare au stabilit că, față de existența unei hotărâri definitive de separare consensuală a soților, care atestă începerea procedurii de divorț în Italia, formularea unei alte acțiuni de divorț, pe rolul instanțelor românești, apare ca inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003.
în cauză, a stabilit Curtea, nu se poate discuta, astfel cum a pretins recurentul, despre incidența art. 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (aplicabil în România de la data aderării în U.E.- 01.01.2007), întrucât nu sunt îndeplinite cerințele stipulate de textul menționat.
S-a reamintit, sub acest aspect, că art. 19 alin. (1) din Regulament reglementează situația de litispendență intervenită în cazul introducerii de acțiuni de divorț, între aceleași părți, în fața unor instanțe, din diferite state membre, situație care se încheie însă, conform legiuitorului european, la momentul la care prima instanță sesizată își stabilește competența.
Ori, în prezenta speță, nu putem discuta despre existența unei litispendențe în condițiile în care instanța italiană nu numai că și-a stabilit competența, dar a pronunțat deja o hotărâre definitivă de separare consensuală a soților, ca etapă prealabilă procesului de divorț.
în considerarea tuturor acestor argumente, stabilind că nu există motiv de reformare a deciziei, Curtea, în temeiul dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
(Judecător Andra-Corina Botez)
| ← Înţelesul sintagmei „greşeală materială” prevăzute de... | Principiul unicităţii cotei de contribuţie a soţilor la... → |
|---|
