Legea nr. 10/2001. Absenţa notificării reglementate de Legea nr. 10/2001. Acţiune pentru acordarea de daune echivalente valorii de circulaţie a bunului imobil preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi adre
| Comentarii |
|
Concepţia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă. Declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) după republicarea Legii nr. 10/2001). Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 22 alin. (5) după republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an - după prelungire) prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decădere. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.
Secţia I civilă, Decizia nr. 673 din 10 octombrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 13489/118/2010 reclamantul A.F. a solicitat în contradictoriu cu Prefectul Județului Constanța ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, constând in compensarea cu un alt bun sau plata de despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al imobilului preluat in mod abuziv de stat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea cererii s-a arătat că reclamantul a fost nevoit să plece din țară, însă cu această ocazie, a avut loc și trecerea imobilului pe care îl deținea în proprietate, în patrimoniul statului, deși plătise un avans de 28.966 lei, în anul 1979.
în drept: s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 17768 din 10 octombrie 2011, pronunțată de Judecătoria Constanta, în dosarul civil nr. 13189/212/2010, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Constanta, cu declinarea competentei de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanța.
în considerentele hotărârii s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, competența de soluționare a cauzei revine secției civile din cadrul tribunalului din a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.
în dovedirea cererii s-au depus la dosar: titlu de proprietate nr. 13394 din 8 iulie 1980,contract de construire nr. 18 209 din 20 noiembrie 1970, proces verbal de predare preluare recepție a locuinței, acte de stare civilă, contract de împrumut din 20.11.1079.
La termenul de judecată din 15 decembrie 2011 a fost încuviințată extinderea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză a pârâtului Primarul municipiului Constanța.
Prin încheierea de ședință din 24 mai 2012, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefectului județului Constanța, motivat de împrejurarea ca acesta nu are calitate de unitate deținătoare și implicit de subiect pasiv al dreptului dedus spre soluționare.
Prin sentința civilă nr. 3661 din 28 iunie 2012, Tribunalul Constanța a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că reclamantul A.F. a fost proprietarul imobilului situat în Constanța, Str. B.P.H. nr. 112 A, bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974.
S-a mai reținut că, deși reclamantul și-a întemeiat cererea de acordare a măsurilor reparatorii pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada că a declanșat procedura reglementată de legea specială prin formularea unei notificări cu privire la acest imobil în termenul reglementat de actul normativ.
S-a mai reținut că art. 22 din lege prevedea în mod expres că persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia, prelungit ulterior până la 14.02.2002, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Atât doctrina, cât și jurisprudența în materia măsurilor reparatorii ale bunurilor preluate abuziv de stat, au statuat că formularea notificării este chiar o condiție de exercitare a acțiunii pe cale judiciară, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.
în jurisprudența CEDO s-a statuat constant că dreptul la acțiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări și cum în speță reclamantul nu a respectat dispozițiile legale ce vizau tocmai condițiile de exercitare a dreptului de a fi despăgubit pentru imobilul preluat abuziv, acțiunea acestuia este inadmisibilă.
S-a mai reținut că reclamantul nu dispune de un „bun” sau de o speranță legitimă cu privire la imobilul în litigiu pentru a solicita direct instanței de judecată protejarea acestui drept.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamantul A.F. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Susține recurentul că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001 care reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, constituie o lege complementară ce nu poate obstrucționa accesul la justiție și nici nu poate aduce o atingere dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la imobilul în litigiu. Chiar dacă legea specială reglementează două etape ale procedurii de restituire, nerespectarea etapei administrative nu poate avea drept consecință sancționarea reclamantului cu decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, această etapă având un caracter facultativ.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile recurentului, Curtea constată următoarele:
Criticile recurentului reclamant se rețin a fi vădit nefondate, instanța de fond statuând în mod judicios asupra excepției inadmisibilității cererii de restituire a imobilului situat în Constanța, Str. B.P.H. nr. 112 A, în condițiile în care reclamantul nu a formulat o notificare cu privire la acest imobil, cu respectarea termenelor reglementate de Legea nr. 10/2001, ci a solicitat direct instanței de judecată restituirea bunului în natură, prin acțiunea promovată la data de 30 martie 2010.
Concepția legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă prin care persoana îndreptățită să se adreseze direct unității deținătoare, urmând ca decizia sau dispoziția emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situația în care persoana îndreptățită este nemulțumită de actul prin care se finalizează faza administrativă.
Declanșarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unității deținătoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) devenit art. 22 alin. (1) după republicarea Legii nr. 10/2001).
Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002.
Conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (art. 22 alin. (5) după republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an - după prelungire) prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decădere.
Recunoașterea sine die a posibilității persoanei îndreptățite de a declanșa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalității reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.
Curtea Constituțională investită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale a reținut că instituirea unui termen de decădere, nu este de natură a împiedica liberul acces la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție.
S-a considerat că legiuitorul are competență exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă (Decizia nr. 21/27.01.2004 și Decizia nr. 755/31.10.2006 pronunțate de Curtea Constituțională).
în cauză, se reține că termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea stabilit inițial la 6 luni și prelungit de două ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamantul nu a adresat unității deținătoare o notificare în interiorul acestui termen.
în cauză se reține că reclamantul nu a declanșat procedura Legii nr. 10/2001 prin notificarea unității deținătoare în termenul prescris de lege, acesta formulând pentru prima oară o acțiune în justiție pentru restituirea imobilului în anul 2010.
Nu se poate reține existența unui conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european (art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și art. 6 din Convenție), și ca atare, nici încălcarea dispozițiilor din Constituția României (art. 11 și 20) ce reglementează prioritatea dreptului internațional și în raport cu dreptul intern.
Art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituția României reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimare și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența Curții Europene în numeroase cazuri.
Conform jurisprudenței CEDO, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.
De asemenea, art. 6 din Convenție, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială (Cauza Păduraru contra România).
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare în acest scop în termenul de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurentul nu a fost în măsură să prezinte motive pentru care apreciază că acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar instanța de recurs nu are nici un temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența anterior citată.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Ori, așa cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat.
în speță se reține că reclamantul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14.02.2002).
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în restituire în natură sau prin echivalent este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din CEDO, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță.
Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. 3 C.proc.civ. prin decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, ,,recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției”.
Din acest punct de vedere, sunt eronate și lipsite de fundament juridic susținerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat și care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acțiunii întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voință a petiționarului a principiilor de drept enunțate.
Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.
Noțiunea de „bun” nu are accepțiunea înțeleasă de reclamant, anume obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. în acest sens, CEDO a reținut în Cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). în consecință, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
în egală măsură, reclamantul nu avea „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secțiile Unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C.civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 C.proc.civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens. CEDO a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în restituirea imobilelor formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Pentru considerentele expuse se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
în baza art. 274 C.proc.civ. obligă recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecată către intimatul Primarul Municipiului Constanța.
| ← Beneficiar al pensiei pentru limită de vârstă. Efectuarea cu... | Stabilirea locuinţei minorului. Motive de recurs prin care se... → |
|---|
