Malpraxis. despăgubiri. condiții. art. 998 – 999 cod civil. legea nr. 95/2006 – art. 653

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 337/R din data de 29.09.2016

Prin prisma prevederilor Legii nr. 95/2006, angajarea răspunderii disciplinare nu se confundă cu angajarea răspunderii civile a medicului, prin art. 450 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 (art. 442 alin. 2, în forma anterioară a legii) prevăzându-se expres că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, stabilită potrivit prevederilor acestei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale.

Deși angajarea răspunderii disciplinare nu exclude angajarea răspunderii civile, aceasta nici nu atrage automat răspunderea civilă a medicului, pentru angajarea răspunderii civile fiind prevăzută de lege o procedură distinctă.

Reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de lege și nu a sesizat Comisia de Malpraxis, care avea autoritatea și competența necesară pentru a decide dacă intervenția chirurgicală efectuată de pârât a fost sau nu un caz de malpraxis și a ales să sesizeze instanța de judecată pentru a-și soluționa situația.

În speță pârâtul a avut o atitudine medicală corectă, neputându-se stabili o legătură de cauzalitate directă între fapta imputată acestuia și prejudiciul invocat de reclamant, nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului.

Prin sentința civilă nr. 560 din 13.10.2014, pronunțată de Judecătoria Târnăveni în dosar nr. 5496/270/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul P.M. și cu asigurătorul SC A.SA Bacău.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost operat la data de 17.07.2006 pentru un adenom periuretral, acesta semnând acordul pacient în vederea intervenției chirurgicale. După operație starea sănătății sale s-a agravat în ciuda tratamentelor prescrise și, ca urmare, în luna octombrie 2006 a fost internat în Clinica de Urologie Târgu-Mureș, unde a fost supus unei noi intervenții chirurgicale. Ulterior a fost examinat în Clinica Fundeni, unde i s-a recomandat montarea unui sfincter artificial pentru a evita portul îndelungat al sondei urinare. În luna martie 2007 a fost pensionat medical, ca urmare a acestei afecțiuni.

S-a mai reținut că potrivit art. 642 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice, fiind redate în continuare și situațiile prevăzute de alin. 2-5 ale aceluiași articol, în care poate fi angajată răspunderea civilă a personalului medical.

Având în vedere prevederile art. 998, 999 din Codul civil de la 1864, prima instanță a reținut că sub imperiul vechiului cod răspunderea delictuală se situa în afara raporturilor contractuale și impunea cu pregnanță să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate reține sau nu, vreo culpă în producerea pagubei, a prejudiciului iar condițiile răspunderii civile delictuale erau: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa.

S-a reținut în continuare că sarcina probei privind îndeplinirea celor patru condiții ale răspunderii civile delictuale îi revine victimei prejudiciului conform principiului actori incubit probatio.

În considerentele sentinței pronunțate, prima instanță a constatat că în Decizia Comisiei de disciplină a medicilor Bacău nr. 24 din 29.11.2007, s-a arătat că "momentul operator nu a fost bine apreciat, iar complexitatea cazului a depășit experiența tânărului medic urolog"; și s-a decis sancționarea medicului specialist urolog cu "mustrare"; și "efectuarea unui curs de perfecționare într-o Clinică Universitară de profil";, totodată arătându-se că tehnica chirurgicală și îngrijirile postoperatorii au fost corecte. Aceleași aspecte au fost reluate și de către Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului medicilor din România, care prin Decizia nr. 144/2008 din 18.12.2008 a respins contestația formulată de reclamant și a menținut Decizia nr. 24 din 29.11.2007 a Comisiei de disciplină a medicilor Bacău, arătând că aspectele prezentate în reclamație și deduse judecății forului disciplinar vizează conduita terapeutică și atitudinea deontologică a medicului.

S-a mai reținut că în raportul de nouă expertiză medico-legală, nr. 2486/08.02.2013, cod POI-A1-D, întocmit de Institutul de medicină legală Iași, aprobat prin avizul nr. 3063/20.02.2013 de Comisia de avizare și control al actelor medico legale din cadrul Institutul de medicină legală Iași, aprobat ulterior de Comisia superioară medico-legală din cadrul Institutul național de medicină legală Mina Minovici București prin avizul nr. E1/12654/2013, răspunzând la obiectivele stabilite de instanță, a concluzionat în sensul că:

Potrivit documentației medicale numitul B.P. a fost diagnosticat în iulie 2006 cu "Adenom periuretral mijlociu cu abcese fistulizate uretral. Infecție urinară joasă";, pentru care s-a intervenit chirurgical și s-a efectuat adenomectomie transvezicală, prezentând în evoluție incontinență urinară și strictură uretrală (pentru care s-a reintervenit chirurgical).

Incontinența urinară poate fi atât o complicație imediată (cel mai frecvent) cât și tardivă (mult mai rar) ce poate sa apară atât după adenomectomie transvezicală, cât și după electrorezecție transuretrală de prostată (TUR-P), cauza fiind aceeași: o leziune a sfincterului uretral extern.

Incontinența urinară poate fi o complicație a uretrotomiei optice numai în situația în care strictură uretrală bulbo-membranoasă înglobează și ultimele elemente neuro-musculare ale sfincterului striat (restante după cura adenomului periuretral); Uretrotomia optică se impunea la cazul în speță, altfel pacientul ar fi evoluat spre retenție completă de urină, iar interesarea sfincterului striat a fost o complicație datorată particularității cazului (lungimea stricturii și absența coliculului seminal).

Indicația operatorie a electrorezecției transuretrale de prostată efectuată la Târgu-Mureș a fost existența "țesutului adenomatos restant", prezența acestuia fiind un obstacol în calea evacuării vezicale și constituind o indicație operatorie absolută.

Strictura uretrală reprezintă evoluția nefavorabilă a cazului în speță, care a apărut după o evoluție normală postoperatorie de 14 zile.

Hiperplazia benignă de prostată poate coexista cu țesutul inflamator prostatic foarte frecvent.

Retenția incompletă de urină (150-200ml) reprezintă indicație operatorie absolută.

Retenția incompletă de urină poate coexista cu incontinența urinară (strictura uretrala nu permite evacuarea corecta a vezicii urinare și determină retenția de urină, capacitatea de stocare a vezicii urinare este depășită, urina ce ajunge în vezică se evacuează prin "prea plin" și astfel apare incontinența).

Deoarece reclamantul la internarea în Clinica de urologie Târgu-Mureș (16-20.10.2006) prezenta incontinență urinară (menționată la motivele internării conform FO nr. 11840) se poate afirma că aceasta nu se datorează intervenției chirurgicale.

Microfocarul de adenocarcinom de prostată nu a putut provoca incontinența urinară și nici nu a creat dificultăți intraoperatorii. Posibile metode terapeutice ar fi (în ordinea invazivității lor) următoarele: condom penian; aplicarea de bandeleta suburetrală pe cale transobturatorie, montarea de sfincter artificial, cu rezultate și posibile complicații în funcție de particularitățile cazului.

Nu este de competența rețelei de medicină legală a oferi informații cu privire la dispozitivele folosite în tratamente medicale și a modului de achiziționare a acestora.

Incontinența urinară poate fi o complicație a chirurgiei prostatei, indiferent de momentul operator, iar existența unui proces inflamator incomplet vindecat poate crește riscul apariției complicațiilor postoperatorii.

Pe baza documentației medicale avute la dispoziție, nu se poate stabili modul în care s-a efectuat ablația adenomului, incontinența urinară reprezentând o posibilă complicație a intervențiilor chirurgicale asupra prostatei, indiferent de metoda de lucru.

Întrucât incontinența urinară poate fi o complicație a intervențiilor chirurgicale asupra prostatei, se poate afirma că există o legătură de cauzalitate între intervenția chirurgicală efectuată și incontinența urinară diagnosticată ulterior. Atitudinea terapeutică a fost corectă, dar intervenția chirurgicală, conform opiniei specialiștilor, putea fi temporizată (datorită procesului inflamator).

Față de starea de fapt expusă, s-a apreciat că din probele administrate nu a rezultat comiterea de către pârât, cu vinovăție, a unei fapte ilicite(delictuale) în urma căreia să poată fi stabilit raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu și culpa acestuia și în aceste condiții nu poate fi angajată răspunderea delictuală, astfel că prima instanță a respins acțiunea pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale față de pârât.

Prin decizia civilă nr. 37 din 21 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. 5496/270/2008 s-a respins apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinței civile sus-menționate.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul apelant a invocat în esență nereguli procedurale privind administrarea probei cu expertiza, omisiunea de cercetare a unor probe încuviințate, greșita reținere a stării de fapt și lipsa motivării, precum și netemeinicia soluției atacate, susținând că a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii delictuale pentru malpraxis în persoana pârâtului.

Cu privire la neregulile procedurale invocate, s-a reținut că față de prevederile art. 9 lit. c din HG 774/2000, Institutul de Medicină Legală din Iași era competent să efectueze expertiza dispusă în cauză. Sub acest aspect s-a apreciat că faptele pe baza cărora se fundamentau suspiciunile reclamantului de lipsă de imparțialitate din partea angajaților Institutului de Medicină Legală Iași nu puteau constitui în sine indicii de lipsă de imparțialitate, câtă vreme nu se refereau la existența unor relații concrete și apropiate dintre pârât și angajații institutului, ci doar la împrejurarea că acesta ar fi urmat facultatea și efectuat rezidențiatul în localitatea unde este sediul institutului.

Cu privire la neregulile constând în lipsa motivării ori neanalizarea unor mijloace probatorii se reține că acestea sunt neîntemeiate deoarece prima instanță a arătat atât condițiile legale pentru admiterea acțiunii cât și situația de fapt relevantă dovedită în cauză precum și motivele pentru care a apreciat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată.

Cu privire la temeinicie, Tribunalul a constatat că este corectă constatarea primei instanțe, în sensul că potrivit art. 998-999 din vechiul Cod civil, raportat la art. 642 din Legea nr. 95/2006, pentru a se angaja răspunderea civilă a medicului pentru malpraxis este necesară îndeplinirea în persoana acestuia a cerințelor răspunderii civile delictuale respectiv faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu și raport de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Instanța de apel, față de aspectele reținute de prima instanță și care au fost confirmate și în urma completării probatoriului în apel, a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite și nici a raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciu.

În acest sens s-a reținut că prin cererea formulată reclamantul nu a indicat în mod concret în ce constă acțiunea ori inacțiunea ilicită săvârșită de pârât, mulțumindu-se să evoce împrejurarea că în urma unei intervenții chirurgicale efectuate de acesta au apărut anumite afecțiuni medicale pentru a căror vindecare a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri, cu titlu de reparație a prejudiciului produs prin malpraxis. În acest sens a invocat două decizii de sancționare a pârâtului, emise de comisia de disciplină și colegiul medicilor care ar concluziona că există o greșeală a medicului în efectuarea intervenției chirurgicale soldată cu incontinența urinară provocată reclamantului.

Cu privire la aceste decizii, în acord cu susținerile intimatului, Tribunalul a constatat că organele emitente ale deciziilor, respectiv Comisia de Disciplină a Medicilor Bacău și Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România nu aveau, conform art. 450 alin. 1 Legea nr. 95/2006, nicio competență pentru stabilirea unei fapte de malpraxis - aceasta competență revenind conform art. 683 Legea 95/2006 (art. 668 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 în forma in vigoare la momentul săvârșirii faptei) Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, astfel că nici pretinsa faptă prejudiciabilă și nici vinovăția civilă a pârâtului nu poate fi reținută pe baza acestora.

S-a constatat în acest sens că răspunderea disciplinară a medicului, aflată în sfera de competență a comisiilor de disciplină emitente a deciziilor pe care se fundamentează acțiunea reclamantului, este distinctă de răspunderea civilă, după cum rezultă și din art. 450 alin 2 din Legea 95/2006, iar condițiile angajării celor două tipuri de răspundere sunt diferite, chiar dacă în anumite situații aceeași faptă, datorită împrejurărilor în care a fost săvârșită, poate să atragă atât răspunderea disciplinară, cât și pe cea civilă.

Relevantă pentru distincția dintre cele două tipuri de răspundere și prin urmare pentru valoarea probatorie ce poate fi atribuită deciziilor de sancționare disciplinară a pârâtului este natura faptelor care atrag răspunderea civilă și respectiv disciplinară, precum și condițiile necesar a fi întrunite pentru antrenarea celor două tipuri de răspundere. Astfel, dacă conform 450 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor și regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale CMR, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale CMR, răspunderea civilă a acestuia poate fi atrasă pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale ori atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară.

În același sens, după cum rezultă din cuprinsul art. 653 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006, izvor al răspunderii civile delictuale îl constituie malpraxisul, respectiv eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

Prin urmare, o "abatere de la buna practică medicală"; de natură a atrage răspunderea disciplinară a medicului, cum s-a constatat și în speță, abatere constând în greșita alegere a momentului intervenției chirurgicale la care a fost supus reclamantul nu constituie în mod necesar prin însăși natura sa în același timp o faptă de malpraxis ci, conform art. 653 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006, pentru a fi antrenată răspunderea civilă este necesar a se dovedi existența unei erori profesionale săvârșite în exercitarea actului medical, altfel spus o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, producătoare de prejudicii pacientului precum și raportul de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și prejudiciul creat pacientului.

S-a reținut, totodată, că răspunderea disciplinară a medicului nu presupune producerea unui prejudiciu pacientului ori a existenței unei legături de cauzalitate între presupusa faptă ilicită a medicului și prejudiciul produs pacientului, astfel că sub acest aspect cele două decizii de sancționare nu conțin nicio mențiune concretă, iar singurele mijloace de proba administrate în cauză sunt rapoartele de expertiză medico-legală.

Față de acestea, asupra situației de fapt dovedită în cauză s-a reținut că după cum rezultă din expertiza medico-legală administrată în primă instanță și completată în apel, atitudinea terapeutică a pârâtului a reprezentat o opțiune terapeutică corectă, chiar în condițiile în care ar mai fi putut fi aplicate și alte opțiuni ori ar fi putut fi temporizată.

Astfel, în cuprinsul Raportului de nouă expertiză, efectuat cu ocazia judecării cauzei în primă instanță, după ce se analizează concluziile comisiilor de disciplină se menționează că afecțiunea reclamantului (incontinența urinară) poate fi o complicație a chirurgiei prostatei indiferent de momentul operator ori de metoda de lucru și că atitudinea terapeutică a fost corectă. În cuprinsul completării raportului de expertiză, dispusă în apel, se precizează, în plus, că este imposibil de precizat care ar fi fost evoluția cazului dacă tratamentul ar fi fost amânat sau evitat, acestea reprezentând pure speculații și că afecțiunile reclamantului apărute în urma intervenției chirurgicale reprezintă complicații nefavorabile ale tratamentului efectuat de pârât.

Prin urmare, reținându-se atât în cele două decizii de sancționare disciplinară, cât și în rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în cauză că atitudinea terapeutică a pârâtului a fost corectă și că în ipoteza dată intervenția chirurgicală nu era interzisă, iar pe de altă parte, că prejudiciul produs pacientului în urma intervenției a reprezentat o complicație care poate apărea indiferent de momentul operator, neputându-se preciza dacă putea fi evitată prin temporizarea intervenției, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a medicului, deoarece nu există faptă ilicită. Totodată, pe baza concluziilor expertizelor medico-legale administrate în cauză s-a reținut că chiar dacă alegerea momentului operator ar fi putut fi amânată, nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul creat reclamantului și alegerea momentului operator, din moment ce afecțiunea apărută în urma intervenției reprezintă o complicație a actului medical aplicat reclamantului ce poate apărea indiferent de momentul operator și nu se poate preciza dacă o amânare ar fi putut conduce la evitarea prejudiciului, menționându-se că acestea reprezintă pure speculații.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reține în sarcina pârâtului pe baza deciziilor de sancționare disciplinară o faptă ilicită constând în greșita alegere a momentului operator de natură a constitui o "abatere de la buna practică medicală"; , în cauză nu s-a dovedit existența unui raport de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită și prejudiciul reclamant de pacient.

S-a reținut totodată că reclamantul a fost de acord cu efectuarea intervenției chirurgicale, după cum rezultă din foaia de observație clinică generală, unde se regăsește semnătura pacientului în dreptul rubricii "consimțământ pentru intervenție";.

În consecință, constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în baza art. 296 din vechiul Cod procedură civilă, raportat la art. 998 - 999 din vechiul cod civil și art. 463 Legea nr. 95/2006, Tribunalul a respins apelul ca nefondat, menținând sentința primei instanțe.

În baza art. 298 din vechiul Cod procedură civilă, raportat la art. 274 vechiul Cod procedură civilă, s-a respins cererea apelantului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.P. și a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate și pe cale de consecință să se dispună obligarea intimatei Societatea de asigurări A. SA, Sucursala Bacău, la plata daunelor materiale de 34.094 lei, precum și a daunelor morale de 200.000 lei, până la pragul acoperit prin polița de asigurare profesională, iar pentru diferență să fie obligat la plată intimatul P. M., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că înțelege să critice hotărârea judecătorească prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, în sensul că, în opinia sa, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Reclamantul a susținut că hotărârea atacată este netemeinică și față de aspectele reținute de instanța de apel a invocat faptul că în speță fapta ilicită constă în împrejurarea, că anterior intervenției chirurgicale, nu a fost supus unui tratament medicamentos prelungit, care să eradicheze infecția majoră, și în vederea efectuării intervenției chirurgicale, s-a ales o tehnică nerecomandată, în sensul că trebuia să se intervină chirurgical pe cale endoscopică, și nu trebuia să se practice adenomectomia transvezicală clasică, precizând că aspectele menționate rezultă din referatul Comisiei Superioare de Disciplină nr. 144/2008 și din avizul Comisiei de Avizare și Control al actelor medico-legale nr. 19300/24.09.2009, care conține și referatul nr. 7397/17.09.2009, întocmit de către Conf. dr. C. N.

Plecând de la dispozițiile art. 998 din Codul civil din 1864, care consacră, cu caracter de maximă generalitate, dreptul unei persoane de a nu fi prejudiciată printr-o faptă săvârșită din culpă, reclamantul a invocat faptul că ori de câte ori se aduce atingere unui drept subiectiv concret, angajarea răspunderii civile delictuale intervine nu prin efectul atingerii aduse acelui drept subiectiv specific, ci prin efectul atingerii aduse dreptului unei persoane de a nu fi prejudiciată prin fapte săvârșite din culpă. Mai mult, în fața instanței de judecată, nu se pun în discuție decât prejudiciul, culpa și raportul de cauzalitate dintre acestea.

Contractul de asistență medicală are un conținut impus legal, iar complexul de drepturi și obligații ce alcătuiesc acest conținut își are izvorul în Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, în Normele Metodologice de aplicare a acesteia, cuprinse în Ordinul nr. 386/2004 al Ministerului Sănătății, în Legea nr. 95/2006, precum și în Ordinul nr. 482/2007 și în aceste condiții, indiferent dacă este vorba de un izvor contractual sau unul extracontractual, relația medic-pacient este un raport juridic cu conținut identic.

Obligația de a acorda asistență medicală sau îngrijiri de sănătate este impusă de prevederile cap. IV al Titlului XV din Legea nr. 95/2006, iar prevederile art. 652 alin. 1 obligă medicul, din momentul acceptării ca pacient a unei persoane, la a-i acorda îngrijiri de sănătate.

Reclamantul a mai susținut că dovada că pârâtul P.M. este vinovat de fapta ilicită se regăsește explicit în concluziile suplimentului raportului de nouă expertiză medico-legală nr. 9635/04.11.2015, în care se menționează următoarele:

"- Există o relație de cauzalitate între acțiunea intimatului P. și infirmitatea survenită apelantului;

- Dacă nu ar fi fost intervenția inițială adenomectomia transvezicală, nu ar fi apărut incontinența urinară;

- Există alte cauze care au determinat sau au concurat la afectarea stării de sănătate actuală a apelantului;

- Tratamentul efectuat a reprezentat o opțiune care a dezvoltat complicații;

- Rezultatul postoperator nefavorabil s-a datorat unei situații marcate de prezența procesului inflamator cronic prostatic manifestat prin abcese fistulizate uretral;

- Adenomectomia transvezicală pe fondul infecției a determinat secționarea sfincterului. "

De asemenea, s-a relevat că specificul răspunderii medicale decurge din particularitățile acestei profesii și din caracteristica actului medical, iar răspunderea medicală, ca răspundere civilă, se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greșeală) și/sau noțiunea de "eroare profesională", introdusă de Legea nr. 95/2006.

Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia sa îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu vor apărea.

În ceea ce privește fundamentarea răspunderii medicale pe noțiunea de "eroare profesională", s-a arătat că Legea nr. 95/2006 se limitează la o definiție sumară a acesteia, respectiv definește malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului. Malpraxisul se produce din eroare, neglijență, imprudență, cunoștințe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenție, diagnostic și tratament sau din depășirea limitelor competențelor, cu excepția cazurilor de urgență.

Reclamantul a invocat și prevederile Codului de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România Capitolul II, Secțiunea A, art. 9; Capitolul III, secțiunea B, art. 53-55, prin care se prevede, printre altele, că medicul trebuie să dea dovadă de diligentă maximă în stabilirea diagnosticului, tratamentului adecvat și în evitarea complicațiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea sa.

Reclamantul a mai invocat faptul că una dintre principalele îndatoriri ale medicului o reprezintă obligația de securitate față de pacientul său, constând în organizarea și conducerea activității de îngrijire medicală pentru vindecarea sa, prin prevenirea și înlăturarea oricărui risc de vătămare corporală, pe întreaga durată de desfășurare a actului medical, prin respectarea dreptului său la sănătate fizică și psihică.

Referitor la consimțământul pacientului s-a arătat că acesta reprezintă justificarea juridică principală a activității medicale, scopul terapeutic este cel care dă eficacitate consimțământului pacientului, însă nu legitimează orice act medical, deoarece îngrijirile de sănătate acordate trebuie să fie adecvate, să fie potrivite atingerii scopului vizat, necauzând leziuni și neexpunând pacientul unor riscuri disproporționate, față de afecțiunea care se dorește a fi combătută și de rezultatul urmărit. Practicianul, este singurul în măsură a aprecia utilitatea unei intervenții medicale, chiar și a uneia care prezintă un potențial risc pentru pacient, el având pe umerii săi întreaga responsabilitate a deciziei sale.

În concluzie, față de aspectele sus-menționate s-a invocat faptul că în speță nu există niciuna din situațiile cuprinse în art. 643 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, care exclude existența raportului de cauzalitate între vătămarea reclamantului raportat la fapta pârâtului, împrejurare care, în opinia reclamantului, justifică admiterea căii de atac deduse judecății.

Pârâtul intimat P.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac și păstrarea în tot a hotărârii recurate.

Referitor la nulitatea recursului, s-a arătat că această excepție s-a invocat pentru lipsa motivării, fiind întemeiată pe prevederile art. 306 Cod procedură civilă. Sub acest aspect pârâtul a relevat că în memoriul de recurs nu sunt indicate, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă care sunt motivele pentru care "hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

S-a mai arătat că reclamantul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă nu a arătat clar, distinct și separat dacă este vorba de ambele ipoteze sau numai de una din ele și de care anume. Ca atare, în opinia pârâtului, indicarea art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă reprezintă o motivare pur formală, prin indicarea în abstract a unui text de lege, care echivalează cu lipsa motivării recursului, fapt ce atrage sancțiunea nulității căii de atac.

Pârâtul a invocat și inadmisibilitatea recursului, arătând că recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și prin urmare potrivit art. 304 Cod procedură civilă prin intermediul acesteia nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate, motivele de netemeinicie invocate cu privire la "starea de fapt" nefiind admisibile.

S-a susținut că în speță reclamantul a invocat motive de netemeinicie ale deciziei pronunțate de instanța de apel, deși aspectele de netemeinicie nu sunt admisibile pentru judecata în recurs.

Pârâtul a mai invocat faptul că recursul omisso medio nu este admisibil și sub acest aspect s-a susținut că reclamantul a criticat hotărârea instanței de apel, invocând motive pe care nu Ie-a supus analizei acestei instanțe.

S-a susținut că în speță Tribunalul, ca instanță de apel, a soluționat cauza în limitele în care a fost sesizat și a constatat, pe baza probelor administrate în primă instanță și în apel, că hotărârea apelată este legală si temeinică.

De asemenea, pârâtul a invocat faptul că hotărârea instanței de apel îndeplinește toate condițiile de legalitate, în contextul în care instanța de apel a analizat punctual și distinct fiecare din motivele de apel invocate și s-a pronunțat cu privire la fiecare motiv, arătând care sunt temeiurile legale si probele. În opinia pârâtului, așa cum instanța de apel a analizat și soluționat fiecare motiv de apel, tot așa și recurentul reclamant trebuia ca prin dezvoltarea motivelor de apel, raportat la hotărârea pronunțată în apel și la prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocat ca temei de drept al căii de atac, să arate în concret motivele de nelegalitate ale hotărârii.

Referitor la recursul dedus judecății s-a mai invocat faptul că criticile formulate nu sunt fondate și sub acest aspect s-a arătat că în speță nu s-a probat existența malpraxisului medical, neexistând o decizie de stabilire a malpraxisului care să fie dată în procedura administrativă, prin Decizia nr. 24/29.11.2008 a Colegiului Medicilor Bacău fiind stabilită o sancțiune disciplinară (răspundere profesională) și nu o situație de malpraxis.

Întrucât cazul de malpraxis nu echivalează cu situația unei răspunderi disciplinare, pârâtul a susținut că pentru stabilirea unui caz de malpraxis reclamantul ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de art. 668 și urm. din Legea nr. 95/2006.

Referitor la condițiile răspunderii civile delictuale, pârâtul a mai arătat că în speță nu există faptă ilicită, incontinența urinară nefiind rezultatul culpei medicale. În acest sens s-a relevat că în biletul de externare eliberat după prima internare din octombrie 2006 la Clinica Urologică Târgu-Mureș, nu se menționează existența incontinenței urinare la internarea în spital a reclamantului, ceea ce probează faptul că această afecțiune nu a fost rezultatul intervenției chirurgicale efectuate de către pârât. În condițiile în care intervenția chirurgicală a fost executată de către intimat în luna iulie 2006, dacă incontinența urinară ar fi fost rezultatul acestei intervenții chirurgicale, atunci afecțiunea trebuia să existe la internarea în clinica de la Târgu-Mureș și să fie menționată ca existentă la internare în biletul de externare sus-menționat.

Tot în legătură cu condițiile răspunderii civile delictuale s-a invocat faptul că reclamantul avea obligația sa facă dovada acțiunii sale, pârâtul susținând că obligația medicului fiind una de mijloace, pacientul trebuie să probeze greșeala medicului.

În legătură cu acest aspect s-a susținut că în mod corect instanța a stabilit că nu există vinovăție în executarea actului medical, având în vedere că probele administrate în cauză exclud atât intenția, cât și culpa, ca modalități ale vinovăției.

S-a relevat că esențial este faptul că reclamantul și-a dat acordul pentru intervenția chirurgicală, iar înscrisul probator existent, la dosar tace dovada deplină sub acest aspect. Despre existența acordului apelantului reclamant la efectuarea operației se face referire expresă și în suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală, cu mențiunea expresă că atitudinea terapeutică a dr. P.M. a reprezentat o opțiune terapeutică corectă, acceptată de pacient. Pe de altă parte, din punct de vedere operator, cu privire la tratamentul aplicat și intervenția chirurgicală efectuată de către pârât nu s-au constatat erori medicale care să antreneze răspunderea delictuală. S-a invocat și concluzia Raportului de nouă expertiză medico-legală, care exclude existența relației de cauzalitate între intervenția chirurgicală și incontinența urinară.

Pârâtul a arătat, de asemenea, faptul că răspunderea medicală este una de diligență și nu de rezultat, iar vinovăția medicului nu se prezumă. Sub acest aspect s-a arătat că în speță Raportul de nouă expertiză medico-legală exclude culpa profesională și în acest context s-a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere răspunsul dat la obiectivul nr.14 din expertiză, prin care se menționează că "incontinenta urinară reprezintă o posibilă complicație a intervențiilor chirurgicale asupra prostatei indiferent de metoda de lucru"", iar suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală administrat în faza de judecată a apelului, nu face decât să susțină concluziile exprimate prin expertiza anterioară, în sensul că nu există răspunderea medicului în actul operator.

În ceea ce privește relația de cauzalitate, s-a arătat că aceasta nu a fost stabilită medico-legal între atitudinea terapeutică si afecțiune, același lucru fiind susținut și în privința alegerii momentului operator.

Față de cele arătate, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că în speță nu exista culpa medicului, că actul medical comporta o mare parte de risc, că prezența riscului împiedică medicul să garanteze obținerea rezultatului, iar evoluția cazului medical este dependentă și de factorul subiectiv dat de particularitățile pacientului.

Pentru aceste motive s-a susținut că nu există niciun motiv de nelegalitate a hotărârii recurate și ca atare s-a solicitat să se dispună respingerea recursului, păstrând in întregime hotărârea atacată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

În primul rând, referitor la excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, invocate de pârât prin întâmpinare și susținute în fața instanței de recurs la termenul din 29.09.2016, trebuie precizat că acestea au fost puse în discuție la termenul menționat, înainte ca părțile să pună concluzii cu privire la fondul cauzei și au fost respinse.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că prin acțiunea introductivă, precizată ulterior, reclamantul B.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul P.M. obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor material și moral suferite în urma intervenției chirurgicale din data de 25.07.2006. Ulterior, în urma precizării de acțiune formulate de reclamant, a fost introdusă în cauză și Societatea de Asigurare A. SA - Sucursala Bacău.

Prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Târnăveni, care a fost investită cu soluționarea cauzei în urma strămutării acesteia de la Judecătoria Onești, pretențiile formulate de reclamant au fost respinse, reținându-se că în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, sentința pronunțată de judecătorie fiind menținută de instanța de apel, care prin decizia atacată a respins apelul declarat de reclamant.

În privința pretențiilor formulate de reclamant, trebuie precizat că prin acțiunea introductivă acesta a invocat faptul că prin Decizia nr. 24 din 29.11.2007, dată de Comisia de disciplină a Medicilor Bacău, pârâtul a fost sancționat disciplinar cu mustrare și efectuarea unui curs de perfecționare într-o clinică universitară de profil, această decizie fiind menținută prin Decizia nr. 144 din 18.12.2008, dată de Colegiul Medicilor din România, Comisia Superioară de Disciplină.

Conform prevederilor art. 450 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 (art. 442 alin. 1, în forma legii de la data formulării acțiunii introductive), medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor și regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum și pentru orice fapte săvârșite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea și prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.

Această formă de răspundere își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor și regulamentelor profesiei medicale și prin urmare vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte și categoria profesională din care face parte, pe de altă parte.

Trebuie însă avut în vedere faptul că deși angajarea răspunderii disciplinare nu exclude angajarea răspunderii civile, aceasta nici nu atrage automat răspunderea civilă a medicului, pentru angajarea răspunderii civile fiind prevăzută de lege o procedură distinctă, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Tocmai pentru faptul că angajarea răspunderii disciplinare nu echivalează cu angajarea răspunderii civile, prin art. 679 și urm. din Legea nr. 95/2006 (art. 668 și urm., în forma anterioară a legii) s-a instituit o procedură specială pentru stabilirea cazurilor răspundere profesională pentru medici.

Izvorul răspunderii civile a medicului îl reprezintă malpraxisul, care este definit de art. 653 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 (art. 642 alin. 1, în forma anterioară a legii), ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

Procedura specială prevăzută de Legea nr. 95/2006 nu înlătură și nici nu condiționează ca procedură prealabilă accesul direct și nemijlocit la instanța de judecată, însă în situația în care pacientul care invocă faptul că a suferit un prejudiciu în urma exercitării actului medical se adresează direct instanței, fără ca în prealabil în procedura prevăzută de legea specială să fie stabilit cazul de malpraxis, acesta trebuie să dovedească cele susținute în acțiune.

Reclamantul a invocat faptul că în speță răspunderea pârâtului este o răspundere delictuală, care trebuie antrenată în temeiul prevederilor art. 998-999 Cod civil din 1864.

În contextul în care în speță s-a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în raport de prevederile art. 998 - 999 din Codul civil (1864), pentru angajarea răspunderii juridice a acestuia trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre conduita culpabilă și rezultatul vătămător, vinovăția medicului care a efectuat intervenția chirurgicală și să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică, dovada îndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale fiind în sarcina reclamantului.

În ceea ce privește îndeplinirea tuturor acestor condiții, se impune a se reține, astfel cum s-a constatat și în fazele procesuale anterioare, că din Raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași (filele 273-258 dosar judecătorie) și din Suplimentul la acest raport (filele 72-75 dosar tribunal), ambele avizate de Comisia de Avizare și Control a Actelor Medicale, ale căror concluzii au fost expuse pe larg în sentința primei instanțe și în decizia instanței de apel, legat de modalitatea de efectuare a actului medical, reiese că în cazul reclamantului atitudinea terapeutică a reprezentat o opțiune terapeutică corectă, chiar în condițiile în care s-ar fi putut aplica și alte opțiuni.

De altfel și în Decizia Comisiei Superioare de Disciplină nr. 144/2008 s-a reținut, în ceea ce privește intervenția chirurgicală, că aceasta a decurs fără incidente și fără să fi avut loc greșeli de tehnică chirurgicală, iar îngrijirea postoperatorie a fost corespunzătoare.

Pe de altă parte, pârâtul i-a propus reclamantului să îl trimită într-un alt serviciu cu o dotare mai performantă cu echipament de diagnostic, pentru a solicita o a doua opinie medicală, lucru care a fost refuzat de reclamant, acesta dându-și acordul pentru a fi operat de pârât și asumându-și astfel riscurile intervenției chirurgicale.

De asemenea, în rapoartele sus-menționate s-a reținut că nu există legătură de cauzalitate directă între momentul efectuării intervenției chirurgicale la care a fost supus reclamantul și incontinența urinară, atâta timp cât incontinența urinară reprezintă o complicație a chirurgiei prostatei indiferent care ar fi momentul operator.

În consecință, în contextul în care în cazul în speță pârâtul a avut o atitudine medicală corectă, neputându-se stabili o legătură de cauzalitate directă între fapta imputată acestuia și prejudiciul invocat de reclamant, în mod corect a reținut instanța de apel că nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului. Din moment ce condițiile care antrenează răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 998-999 din Codul civil (1864), trebuie întrunite cumulativ, iar în speță condițiile menționate anterior nu sunt îndeplinite, nu se mai impun a fi analizate și celelalte condiții la care s-a făcut trimitere prin memoriul de recurs și prin întâmpinare.

În consecință, Curtea a reținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a prevederilor Legii nr. 95/2006, care reglementează răspunderea medicală și a prevederilor art. 998-999 din Codul civil (1864), nefiind incident astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, constatând că decizia atacată este legală, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul dedus judecății.

← Contestație în anulare. dreptul la un proces echitabil. art....		Uzucapiune. procedură. condiții. art. 28 din legea nr. 115/1938 →

Malpraxis. despăgubiri. condiții. art. 998 – 999 cod civil. legea nr. 95/2006 – art. 653

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Malpraxis. despăgubiri. condiții. art. 998 – 999 cod civil. legea nr. 95/2006 – art. 653