Motivarea hotărârii judecătoreşti. Insolvenţa societăţii comerciale
| Comentarii |
|
Judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părţi. Insolvenţa debitoarei se raportează exclusiv la creanţa pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii, iar nu cu privire şi la alte creanţe, care se vor înscrie, eventual la masa credală a acesteia. Doar în ipoteza existenţei mai multor cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, care sunt conexate potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, insolvenţa, respectiv lichiditatea debitoarei se analizează în raport de toate creanţele din cererile menţionate, însă nici atunci nu se vor avea în vedere alte datorii ale debitoarei, rezultate din evidenţele contabile ale acesteia.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 4905 din 1 noiembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 11340/105/2011 creditoarea SC N.M. C. SRL a chemat în judecată pe debitoarea SC C.C. A.T. SRL solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună deschiderea procedurii insolvenței împotriva acesteia, deoarece îi datorează suma de 521.022 lei.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că părțile au derulat raporturi contractuale în temeiul cărora creditoarea în calitate de prestator potrivit contractului pachet de lucrări nr. 623/29.10.2009 a executat lucrări la obiectivul Lake view, iar prețul contractului a fost stabilit la suma de 245.000 euro la care s-a adăugat valoarea lucrărilor suplimentare prestate în temeiul solicitării exprese a angajatorului.
A precizat creditoarea că pentru lucrările efectuate a emis mai multe facturi fiscale ce au fost acceptate la plată de societatea debitoare însă nu au fost achitate, iar scadența acestora depășește cu mult 90 zile, astfel că debitoarea se află în stare de insolvență.
Tot în acțiune s-a arătat că suma de 521.022 lei datorată reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar debitoare a recunoscut o parte din suma pretinsă și a făcut o propunere de eșalonare a plăților ce nu a fost acceptată.
în temeiul dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legii nr. 85/2006 debitorul a formulat contestație la cererea de deschidere a procedurii solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată, întrucât în cauză nu sunt întrunite cerințele legale de admisibilitate pentru deschiderea procedurii.
în subsidiar, debitoarea a solicitat ca în temeiul prevederilor art. 33 alin. (3) din Legii nr. 85/2006 să fie obligată creditoarea la consemnarea unei cauțiuni de 10% din valoarea creanței.
în motivarea contestației s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legii nr. 85/2006 în sensul că suma pretinsă nu este o creanță certă, lichidă și exigibilă. Astfel se pretinde că societatea creditoare invocă o creanță în cuantum de 521.022 lei, deși suma facturilor invocate însumează o altă valoare, iar acestea nu au fost în totalitate însușite și acceptate la plată.
A mai susținut debitoarea că până în prezent au fost formulate împotriva sa atât o acțiune întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 119/2007 cât și o acțiune arbitrală, fiecare pentru altă sumă și care, ambele au fost respinse. Totodată s-a precizat că incertitudinea creanței rezultă și din împrejurarea că facturile nr. 984 și 985 din 10.08.2010 nu au fost acceptate la plată deoarece societatea creditoare nu a prevăzut suma imputată de beneficiarul final ca urmare a întârzierii lucrărilor efectuate. Cu privire la facturile 998/14.09.2010 și 1001/20.092010 s-a arătat că nici acestea nu au fost acceptate la plată, aspect comunicat creditoarei în scris.
Sub un alt aspect s-a invocat împrejurarea că societatea debitoare nu se află în incapacitate de plată, respectiv starea patrimoniului său se caracterizează prin existența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriei creditoarei.
Astfel s-a arătat că aceasta dispune de fonduri bănești disponibile în cont în sumă de 1.140.637,57 lei, a achitat salariile angajaților și impozitele aferente, a achitat către bugetul de stat taxe și impozite, precum și o parte din creanța invocată în prezenta cauză.
A mai menționat debitoarea că refuzul de a continua plățile către societatea creditoare nu se datorează neputinței de a face față datoriilor, ci din cauza executării necorespunzătoare a lucrărilor de către creditoare, care a depășit cu mult termenul stipulat pentru finalizare, iar lucrările efectuate prezintă deficiențe majore, nefiind în concordanță cu normele tehnice impuse de beneficiar.
La termenul de judecată din data de 8.03.2012 creditoarea și-a precizat acțiunea în sensul că a invocat la baza cererii sale o creanță în valoare de 521.022,19 lei, ca urmare a diminuării creanței de 599.371,2 lei din care debitoarea a achitat suma de 19.000 lei.
Prin sentința nr. 978 din data de 28 mai 2012, Tribunalul Prahova a admis contestația debitoarei și a respins cererea de deschidere a procedurii formulată de creditoarea S.C. N.M. C. SRL, motivat în esență de faptul că, raportat la prevederile art. 31 și art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006, o parte din facturile invocate de către creditoare au fost refuzate la plată de către debitoare, care a dovedit că în perioada imediat anterioară cât și ulterioară introducerii prezentei cereri de chemare în judecată a efectuat plăți către creditori ai săi, inclusiv către bugetul de stat, achitând o serie de datorii scadente, precum și că deține sume de bani disponibile în conturi pentru achitarea datoriilor scadente.
Prima instanță a apreciat, așadar, că patrimoniul debitoarei nu este caracterizat de starea de insolvență, acesta reușind să răstoarne prezumția simplă stabilită de legiuitor în favoarea creditorului, dovedind că are suficiente disponibilități în cont pentru plata datoriilor, iar, ca justificare a refuzului de plată a unor facturi, debitoarea a invocat executarea necorespunzătoare a lucrărilor, aspecte dovedite cu procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor încheiat la data de 12.09.2011, din care rezultă că beneficiarul final a respins recepționarea lucrărilor, astfel că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 85/2006.
împotriva sentinței precizate a declarat recurs creditoarea, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii contestației debitoarei și admiterii cererii de deschidere a procedurii insolvenței SC C.C. A.T. SRL.
în motivarea recursului, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., întrucât hotărârea nu este motivată, afirmațiile cuprinse în aceasta nefiind susținute în plan probatoriu, nici măcar prin indicarea mijloacelor de probă avute în vedere de instanță, că niciunul din argumentele invocate de creditoare nu a fost menționat în hotărâre și nici nu au fost indicate motivele de fapt și de drept pentru care acestea au fost înlăturate, nerespectându-se astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C.proc.civ., precum și că instanța a concluzionat că debitoarea are sume de bani disponibile pentru achitarea datoriilor scadente, fără însă a arăta care sunt documentele care au condus-o la această convingere, aspect care face imposibil controlul legalității sentinței.
Recurenta a mai arătat că prima instanță a ignorat toate argumentele privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței invocate, reținând însă în mod eronat argumentele debitoarei privind refuzul de plată al facturilor și nerecepționarea lucrărilor, că acestea sunt nereale, întrucât imobilul se află în exploatarea beneficiarului final, astfel că lucrările au fost predate de creditoare, iar eventualele pretenții vizează buna execuție a acestora, respectiv garanția de bună execuție, iar nu sumele ce fac obiectul prezentei cereri, că facturile menționate în adresa nr. 334/2010 au fost retransmise la 18.05.20120, ele nemaifiind restituite, iar prin adresa nr. 523/2011 au fost restituite facturi emise și înregistrate în urmă cu un an, deci evident pro causa, precum și că instanța a reținut că facturile nu au fost acceptate în totalitate - concluzie din care se deduce, per a contrario, că o parte dintre acestea au fost acceptate, însă nu au fost avute în vedere.
Recurenta a mai învederat că sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., sentința fiind dată cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 pct. 1 și 6 din Legea nr. 85/2006, art. 969 din Codul civil și art. 379 alin. (3) și (4) din C.proc.civ., întrucât în mod eronat prima instanță a apreciat că debitoarea a făcut dovada faptului că nu se află în stare de insolvență, ca urmare a faptului că lichiditatea globală a debitoarei este inferioară cifrei 1, diferența dintre activele circulante și datoriile totale ale acesteia fiind negativă, astfel că debitoarea nu a făcut dovada faptului că deține disponibilul financiar necesar pentru acoperirea datoriilor sale scadente, susținerile ei fiind contrazise de balanțele contabile depuse la dosar, precum și că plățile efectuate de debitoare nu sunt de natură a demonstra că debitoarea deține lichidități îndestulătoare pentru plata tuturor datoriilor sale, efectuarea plăților anterioare depunerii cererii introductive neechivalând cu lipsa stării de insolvență.
Recurenta a precizat că determinantă pentru existența stării de insolvență este insuficiența fondurilor bănești, a lichidităților necesare pentru plata datoriilor exigibile, care rezultă din documentele contabile, că trebuie făcută distincție între suficiența fondurilor și lipsa lor, întrucât pot exista cazuri în care debitorul să aibă fonduri bănești și să facă plăți, dar să se afle în stare de insolvență din pricina insuficienței lor, iar nu datorită lipsei lor, că, în ce privește creanța sa, există documente ce atestă obligația debitoarei de plată a acesteia, precum și recunoașterea expresă a acesteia, constatată prin oferta de eșalonare a plății.
Prin cererea înregistrată la 30.10.2012, MRLF Timiș SPRL, în calitate de administrator judiciar al recurentei creditoare, a învederat că își însușește recursul declarat de aceasta.
în dovedirea cererii, s-a depus la dosar încheierea nr. 1950/2012 a Tribunalului Timiș și ordinul de plată nr. 5/2012.
La termenul de judecată din data de 1.11.2012, intimata debitoare a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă încuviințată de către instanță, depunând la dosar extrase de cont, adresa nr. 3289/2012, certificat de atestare fiscală nr. 18420/2012 și extras de pe sistemul Ecris privind dosarul nr. 32041/3/2012, depunând ulterior și concluzii scrise.
Examinând sentința recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispozițiilor legale incidente și a criticilor invocate de către recurentă, Curtea constată următoarele:
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că nu se poate reține nemotivarea sentinței recurate, invocată de recurentă, câtă vreme hotărârea primei instanțe conține atât motivele de fapt, cât și cele de drept pe care se fundamentează soluția pronunțată, fiind indicate (este drept, generic) și repere jurisprudențiale și doctrinare.
Curtea reține că în doctrină s-a subliniat faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți (Dr. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Universul Juridic, București 205, pag.115).
Or, acțiunea introductivă avea un singur capăt de cerere, respectiv deschiderea procedurii insolvenței debitoarei SC C.C.A.T. SRL, cerere asupra căreia judecătorul sindic s-a pronunțat, în sensul respingerii acesteia.
Totodată, Curtea constată că este corectă susținerea recurentei - privind faptul că instanța de fond nu a arătat în mod expres motivele pentru care a respins argumentele sale invocate în cererea introductivă -, însă motivul respingerii lor rezultă în mod implicit din argumentele expuse de prima instanță, cu ocazia analizei condițiilor legale necesare deschiderii procedurii insolvenței. Altfel spus, motivul respingerii argumentelor creditoarei se deduce în mod implicit din concluziile instanței de fond privind inexistența stării de insolvență a debitoarei.
în ce privește neindicarea probelor ce au fundamentat soluția primei instanțe, Curtea constată că în sentința recurată există indicate paginile la care se află înscrisurile din care rezultă efectuarea plăților de către debitoare, înainte și după introducerea prezentei acțiuni, respectiv faptul că patrimoniul debitoarei nu este caracterizat de starea de insolvență.
Ca urmare, chiar dacă prima instanță nu a nominalizat distinct fiecare înscris avut în vedere, Curtea apreciază că nu se poate reține incidența motivului de recurs analizat și nici imposibilitatea efectuării controlului judiciar, sub aspectul legalității hotărârii, invocată de către recurentă, câtă vreme instanța de control judiciar are posibilitatea analizării întregului probatoriu administrat în cauză, deci inclusiv a înscrisurilor de la paginile indicate de judecătorul fondului și celelalte înscrisuri la care acesta a făcut referire expresă (ex. facturi, proces verbal de recepție..).
Pentru aceste considerente, Curtea consideră că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 7 C.proc.civ. este neîntemeiat.
în ce privește motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea constată că recurenta a învederat, în esență, faptul că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 3 pct. 1 și 6 din Legea nr. 85/2006, conform cărora „1. insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile:
a) insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă;
b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței;
6. prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile. Creditorii, inclusiv cei bugetari, vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăși suma prevăzută la pct. 12”.
Curtea constată că, în esență, recurenta creditoare a apreciat că intimata debitoare se află în starea de insolvență, ca urmare a insuficienței fondurilor bănești necesare acoperirii tuturor datoriilor sale exigibile - concluzie dedusă din argumentele privind lichiditatea globală a societății debitoare, dar și din referirea expresă, de la fila nr. 7 alin. (5) din cererea de recurs.
Or, în opinia Curții, insolvența debitoarei, respectiv lichiditatea acesteia se raportează exclusiv la creanța pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii, iar nu cu privire și la alte creanțe, care se vor înscrie, eventual la masa credală a acesteia.
Doar în ipoteza existenței mai multor cereri de deschidere a procedurii insolvenței, care sunt conexate potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, insolvența, respectiv lichiditatea debitoarei se analizează în raport de toate creanțele din cererile menționate, însă nici atunci nu se vor avea în vedere alte datorii ale debitoarei, rezultate din evidențele contabile ale acesteia.
Această concluzie se fundamentează și pe împrejurarea că, în condițiile în care debitorul are lichidități suficiente pentru plata creanței pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, dar totodată lichiditățile ar fi insuficiente pentru plata tuturor datoriilor sale exigibile, atunci nu se impune deschiderea acestei proceduri, întrucât creditorul care a cerut insolvența debitorului îți poate satisface creanța pe calea executării silite a acestuia.
Ca urmare, raportat la valoare precizată a creanței pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței (521.371,2 lei), precum și la împrejurarea că valoarea lichidităților debitoarei - rezultată din extrasele de cont depuse la dosar, atât la instanța de fond, cât și în recurs ( filele nr. 221 și următoarele dosar fond, filele 24 și următ. dosar recurs) - este cu mult superioară valorii creanței precizate, Curtea consideră că în mod corect prima instanță a apreciat că patrimoniul debitoarei nu este caracterizat de starea de insolvență, definită de dispozițiile art.3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006, concluzie bazată pe argumente (efectuarea de plăți, existența disponibilului, justificarea refuzului de plată al debitoarei) amplu prezentate, care nu vor fi reiterate.
Nefiind îndeplinită această situație premisă legală, Curtea consideră că este lipsită de relevanță analiza creanței creditoarei, prin prisma cerințelor art.3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale necesare deschiderii procedurii insolvenței debitoarei.
Ca urmare, nu vor fi reținute criticile recurentei - privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței, neacceptarea la plată a tuturor facturilor și finalizarea lucrărilor -, acestea nefiind relevante, sub aspectul analizat anterior.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.304 pct. 7 și 9, art. 3041 și art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursul, ca nefondat.
| ← Inadmisibilitatea cererii de revizuire | Acţiune pentru plata diferenţei de CASS pentru perioadă... → |
|---|
