Neindicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-a pronunţat o sentinţă
| Comentarii |
|
Neindicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-a pronunţat o sentinţă, practic nemotivarea hotărârii judecatoreşti pune în imposibilitate instanţa de control judiciar să-şi exercite prerogativele în soluţionarea căii de atac.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2024 din 1 noiembrie 2011
Prin Sentința nr. 499/2.03.2011 a Tribunalului Harghita s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Harghita.
în considerentele hotărârii atacate, s-a reținut că, prin acțiunea în contencios administrativ, reclamanta SC M.C. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Harghita, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 15 din 5 martie 2010 emisă de intimată, cu privire la sumele de: 22.376 Iei impozit suplimentar pe profitul anului 2005 și 2006 și 32.389 lei majorări de întârziere aferente acestui impozit pe profit; anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 69 din 21 ianuarie 2010 emisă de intimată, cu privire la sumele mai sus arătate; obligarea intimatei să restituie suma de 54.765 lei executată silit, cu majorări de întârziere de 0.1% pentru fiecare zi, de la data încasării și pană la restituire; și obligarea intimatei Ia plata cheltuielilor de judecată.
Cu ocazia inspecției fiscale din perioada 4 - 21 ianuarie a fost analizată perioada 2006-2008, iar apoi inspecția a fost extinsă pentru verificări cu privire la impozitul pe profit pentru anul 2005.
în concluziile Raportul de inspecție fiscală generală nr. 750 din 21 ianuarie 2010 s-a reținut că în mod netemeinic a fost diminuat profitul impozabil pentru anul 2005 cu valoarea rezultată din reevaluare. Astfel prin Decizia de impunere nr. 69 din 21 ianuarie 2010 a fost stabilit impozit suplimentar și s-au calculat majorări de întârziere.
Prin Decizia nr. 15 din 5 martie 2010 a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 69/2010
Reclamanta a considerat că atât stabilirea impozitului suplimentar, inclusiv a majorărilor de întârziere precum și respingerea contestației este netemeinică și nelegală.
Instanța a reținut că termenul de prescripție începe să curgă în mod diferențiat, în funcție de dreptul afectat de prescripție. Astfel, în cazul dreptului de a stabili obligații fiscale, termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscala (când s-a format baza de impunere care o generează).
In baza art. 23 C.proc.fisc., dreptul si obligația fiscală corelativă se nasc in momentul in care se constituie baza de impunere care le generează.
Reclamanta nu a evidențiat rezultatul reevaluării în situațiile financiare ale anului 2003, fiind evidențiat pentru prima dată numai în balanța de verificare la 30.04.2004 și a fost cuprins în bilanțul contabil la 31.12.2004.
La calculul profitului impozabil, societatea a dedus cheltuielile cu amortizarea contabilă, inclusiv la valoarea reevaluată, contrar prevederilor Codului fiscal aplicabil pe anii 2004 - 2006, motiv pentru care organele de inspecție fiscală pe anii 2005 - 2006 au recalculat profitul impozabil, acceptând la deducere numai amortizarea fiscală aferentă mijloacelor fixe cu valoarea contabilă evidențiată în sold la 31 decembrie 2003, fără a lua în calcul amortizarea contabilă și reevaluarea contabilă înregistrată în anul 2004.
în speță, baza de impunere care a generat creanța fiscală s-a născut în 2004 iar dreptul de a stabili obligații fiscale a început la 1 Ianuarie 2005 și de la această dată urmează să se calculeze curgerea termenului de prescripție.
Astfel fiind, excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale nu poate fi reținută și prin urmare acțiunea reclamantei a fost respinsă.
împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termenul legal reclamanta, criticând hotărârea atacată ca nelegală, susținând în esență că înțelege să critice hotărârea instanței de fond pentru considerentul că aceasta, a respins excepția prescripției dreptului organului de control de a stabili obligații fiscale, prin motive contradictorii și străine de natura pricinii, fără să verifice ce perioadă poate fi supusă inspecției fiscale și creanțele care pot face obiectul verificării, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.
Recurenta a mai arătat că, soluționarea cauzei necesită o abordare mai profundă a legislației din domeniu și trebuie analizată dacă o eroare contabilă, respectiv înregistrarea rezultatului evaluării executat în baza H.G. nr. 1533/2003 numai în evidențele contabile din anul 2004 și nu a anului 2003, poate avea consecințe fiscale negative pentru societate, iar în ceea ce privește prescripția dreptului organului de control de a stabili obligații fiscale, termenul se verifică raportat la dispozițiile art. 91 și 98 C.fisc. Potrivit art. 21, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii rezultă din raporturile de drept materiale fiscal. în speță, dreptul de creanță fiscală s-a născut în anul 2004, an care excede controlului fiscal nu numai pentru că nu este cuprins în avizul de inspecție fiscală în baza căreia organul fiscal poate efectua controlul, dar și pentru că cade în afara termenului de prescripție reglementat de art. 91 C.fisc.
în măsura în care instanța de recurs va considera că, aspectele invocate în cererea de recurs echivalează cu necercetarea fondului, fiind nevoie de completarea probatoriului prin raport de expertiză efectuat de expert consultant fiscal, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de instanța de fond, cu consecința trimiterii la o nouă judecată, cu obligația instanței de rejudecare, să ordone efectuarea unei expertize fiscale în cauză.
Prin întâmpinare, D.G.F.P. Harghita a solicitat respingerea recursului, susținând următoarele:
Referitor la impozitul pe profit în sumă de 22.376 lei și majorări de întârziere aferente, în sumă de 32.389 lei, în raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, H.G. nr. 1553/2003, organele fiscale au constatat că rezultatul reevaluării nu a fost evidențiat în situațiile financiare ale anului 2003, ci doar în balanța de verificare și bilanțul contabil, aferente anului 2004.
Referitor la impozitul pe profit suplimentar, în sumă de 2.093 lei, și majorări de întârziere aferente, în sumă de 2.095 lei s-a arătat că, în mod legal organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina contestatoarei acest impozit, având în vedere documentele existente la dosar și dispozițiile aplicabile în materie - art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (4) din C.fisc.
Referitor la impozitul pe profit suplimentar, în sumă de 399 lei și majorările de întârziere aferente în sumă de 253 lei, s-a arătat că, organele de inspecție fiscală, prin Raportul de inspecție fiscală nr. 750/21.01.2010, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 69/21.01.2010, contestată, au stabilit ca TVA aferent mărfurilor degradate nu este deductibil fiscal, invocând prevederile art. 21 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003. Sunt aplicabile prevederile menționate la pct. 3/III din prezenta decizie, cu precizarea în mod special a prevederilor art. 21 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003, privind C.fisc., cu modificările și completările ulterioare.
Referitor la suma de 1.432 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, s-a arătat că, referitor la această obligație fiscală, dispozițiile aplicabile în materie sunt art. 34 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 și pct. 214 din reglementările contabile aprobate prin Ordinul nr. 1752/2005, care reglementează plata impozitului pe profit.
Referitor la impozitul pe profit, în sumă de 1.676 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 603 lei, precum și taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.991 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 364 lei, s-a arătat că, societatea datorează suma de 1.676 lei și majorări de întârziere aferente, ca urmare a dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. l din C.fisc. și pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Referitor la TVA-ul de 1.991 lei cu majorările de întârziere aferente, s-a arătat că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 128 din Codul civil, motiv pentru care, rezultă că A.area alimentelor în mod gratuit, reprezintă livrare de bunuri, astfel, aceste operațiuni sunt supuse taxei pe valoare adăugată. A.area acestora nu poate fi încadrată la art. 128 alin. (8), având în vedere condițiile stabilite prin norme, potrivit cărora alimentele Acordate salariaților, exceptând masa caldă pentru mineri Acordată potrivit legii speciale, nu este exceptată ca livrare de bunuri.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum și din oficiu, Curtea constată următoarele:
Referitor la excepția prescripției, Curtea a apreciat că aceasta în mod just a fost respinsă, însă, în opinia instanței de control judiciar, această soluție se întemeiază pe alte considerente.
Potrivit H.G. nr. 1553/2003, rezultatele reevaluării imobilizărilor corporale din patrimoniul societăților comerciale, urmau a fi evidențiate în situațiile financiare ale anului 2003.
Or, în speța de față, reclamanta a cuprins această reevaluare a imobilizărilor corporale doar în evidențele contabile ale lunii aprilie 2004, ceea ce a generat la rândul său, un alt fapt juridic, și anume, modificarea impozitului pe profit aferent anului 2005 și în mod corespunzător, 2006.
Pe de altă parte, ca urmare extinderii perioadei verificate (2006 - 2008), cu ocazia inspecției fiscale din 4-21 ianuarie 2010, și pentru anul 2005, este cert că excepția prescripției dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale este nefondată, astfel că, în mod corect această soluție a fost împărtășită de instanța de fond.
în altă ordine de idei, este de observat că, efect al respingerii excepției prescripției, instanța de fond a procedat în mod automat și la respingerea acțiunii reclamantei, fără însă a intra în cercetarea fondului pricinii, nefiind făcute în acest sens aprecieri asupra temeiniciei sau nelegalității actelor fiscale a căror anulare s-a solicitat.
în aceste condiții, întrucât Curtea a constat că instanța de fond nu a arătat motivele de fapt sau de drept pentru care a respins acțiunea introductivă, controlul judiciar al hotărârii atacate nu poate fi efectuat, astfel încât, soluția care se impune este admiterea recursului potrivit art. 312 alin. (1) și (2) teza finală C.proc.civ., casarea sentinței atacate (întrucât instanța a soluționa procesul fără a intra în cercetarea fondului), și trimiterea cauzei spre judecarea în fond a pricinii de către Tribunalul Harghita.
Cu ocazia soluționării acțiunii introductive, prima instanță va avea în vedere și motivele de fapt și de drept invocate prin acțiunea introductivă, precum și susținerile pârâtei, așa cum acestea au fost indicate în întâmpinare.
| ← Limitele răspunderii Fondului de Protecţie a Victimelor... | Stabilirea cadrului procesual dedus judecaţii, verificarea... → |
|---|
