Partaj de bunuri comune. Legea aplicabilă raporturilor patrimoniale dintre soţi. Situaţia foştilor soţi cu dublă cetăţenie – română şi franceză
| Comentarii |
|
În speţa dedusă judecăţii foşti soţi s-au căsătorit în România, au cetăţenie comună română, au divorţat potrivit dreptului român, iar bunul pentru care se solicită împărţeala este situat pe teritoriul statului român. Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite sunt supuse legii domiciliului lor comun.
În cauza de faţă, foştii soţi au cetăţenie comună română şi franceză. Aşadar, indiferent dacă se consideră sau nu că prezentul litigiu are un element de extraneitate sau nu legea aplicabilă raporturilor patrimoniale din părţi este legea română.
Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 197 din 4 martie 2010
Prin decizia nr. 197/04.03.2010, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis recursul formulat de reclamantul T.A. împotriva deciziei civile nr. 244/07.10.2009 pronunţată de Tribunalul Buzău, Secţia civilă, în contradictoriu cu pârâta S.N. şi intervenienta S.M., a casat ambele hotărâri, respectiv decizia civilă nr. 244/07.10.2009 pronunţată de Tribunalul Buzău, Secţia civilă şi sentinţa civilă nr. 1878/16.03.2009 pronunţată de Judecătoria Buzău şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Buzău.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că, prin cererea cu care a învestit iniţial Judecătoria Buzău reclamantul T.A., recurent în prezenta fază procesuală a solicitat în contradictoriu cu pârâta T.N. – în fapt S.N., intimată în litigiul de faţă partajarea în cote de 1/2 a bunurilor comune realizate de soţi în timpul căsătoriei. În ceea ce priveşte compunerea masei de împărţit în cuprinsul cererii a fost menţionat un singur bun şi anume imobilul situat în Buzău, Bdl. N.B., jud. Buzău. Pe parcursul soluţionării litigiului a fost formulată cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei de către S.M.
În rejudecare, după desfiinţarea cu trimitere Judecătoria Buzău prin sentinţa civilă nr. 1878/16.03.2009 a respins cererea reclamantului şi a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei, soluţie menţinută de către instanţa de apel.
La fundamentarea soluţiilor celor două instanţe de fond au stat dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi considerarea ca producătoare de efecte juridice în faţa jurisdicţiei române a contractului din 8.02.1991 încheiat în faţa notarului din Germania.
Or, în speţa dedusă judecăţii, foşti soţi s-au căsătorit în România, au cetăţenie comună română, au divorţat potrivit dreptului român, iar bunul pentru care se solicită împărţeala este situat pe teritoriul statului român.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite sunt supuse legii domiciliului lor comun. Aşa cum s-a menţionat în precedentul prezentelor considerente, foştii soţi au cetăţenie comună română şi franceză. Aşadar, indiferent dacă se consideră sau nu că prezentul litigiu are un element de extraneitate sau nu legea aplicabilă raporturilor patrimoniale din părţi este legea română.
Curtea a considerat că în mod nelegal a reţinut prima instanţă, că ambele părţi au şi cetăţenie franceză, dar cele mai strânse legături ale acestora au fost cu Germania, unde au avut domiciliul comun. Foştii soţi nu au avut numai cetăţenia română, pentru a se face aplicarea legii naţionale comune, iar raporturile patrimoniale dintre acestea să fie guvernate numai de legea română, şi nici nu au locuit în România. Asemănător, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că părţile au locuit permanent în Germania, nu au avut nici odată domiciliu comun în România şi nu au locuit în acest apartament.
În realitate, dacă instanţele considerau că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992 trebuiau să dea interpretarea corectă a acestora. Astfel, după cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente art. 20 din actul normativ menţionat are în vedere mai multe ipoteze. În primul rând relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune. Legea domiciliului comun este aplicabilă numai în situaţia în care aceştia au cetăţenii deosebite, ceea ce nu este cazul în speţă, faţă de cetăţenia comună a soţilor. Totodată, în lumina dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992 legea statului cu care se întreţin în comun cele mai strânse legături se aplică în situaţia în lipsei de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, împrejurări care de asemenea nu se regăsesc în litigiu pendinte şi tot faţă de existenţa cetăţeniei comune a părţilor.
Curtea nu a putut avea în vedere susţinerile intimatei în sensul că soluţia cererii reclamantului îşi găseşte rezolvarea în sentinţa de divorţ, definitivă şi irevocabilă dată de Curtea supremă de land Dusseldorf la 10.02.2003 şi prin care s-a decis desfacerea căsătoriei conform principiului de destrămare, după legea română şi s-a hotărât valabilitatea contractului matrimonial încheiat şi semnat în faţa notarului la 8.02.1991, act valabil pentru foştii soţi în Germania, cât şi în România, dovadă în acest sens fiind menţiunea în care se arată: „contractul matrimonial al părţilor nu este nul”. Prin respectiva sentinţă a Curţii Supreme de Land Dusseldorf, s-a dat dezlegare relaţiilor personale dintre soţi cu privire la pensia de întreţinere. Simpla menţiune din cuprinsul sentinţei în sensul că respectivul contract matrimonial nu este nul nu este de natură a concluziona că regimul juridic al bunului în litigiu este guvernat de dreptul german, verificările vizând aspecte formale, iar nu valabilitatea convenţiei din punctul de vedere al relaţiilor patrimoniale în faţa jurisdicţiei altui stat şi legea aplicabilă unor astfel de raporturi.
Aşadar, atâta vreme cât relaţiilor patrimoniale dintre soţi le sunt aplicabile legea română, iar aceasta nu prevede convenţiile matrimoniale, regimul bunurilor comune fiind unul legal şi obligatoriu, în mod nelegal au reţinut instanţele de fond că prin convenţia din 8.02.1991 părţile au ales aplicabilitatea legii germane, că efectele acesteia sunt valabile şi deci respectivelor relaţii le este aplicabilă legea germană.
(Judecător Adriana Maria Radu)
| ← Încheiere de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare... | Încadrarea copilului într-un grad de handicap. Contestarea... → |
|---|
