Perimare. Întreruperea cursului perimării. Condiţii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 305/A din data de 22.04.2015
C. pr. civ. : art. 248, art. 249.
Perimarea operează de drept la împlinirea termenului de perimare, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe: organul judiciar să fie învestit cu o cerere, care a declanșat o judecată în prima instanță sau într-o cale de atac, cauza să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă, din culpa părții, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., cu mențiunea expresă a legiuitorului că partea nu este considerată în culpă, în cazul în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, literatura de specialitate este unanimă în a arăta că este vorba de data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din culpa părții, de actele procesuale ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare. Făcând aplicarea acestei reguli, în ipoteza în care judecata a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este reprezentat de data încheierii de ședință prin care s-a luat măsura suspendării, deoarece din acest moment, oricare dintre părți poate efectua un act de procedură eficient pentru reluarea judecății.
Pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare, actul procesual (pe lângă faptul că trebuie să provină de la partea care justifică un interes și să aibă ca obiectiv repunerea pe rol) trebuie să fie și eficient, în sensul că sunt îndeplinite toate cerințele pentru ca, în concret, cauza să fie repusă pe rol.
Cererea de repunere pe rol nu este aptă să producă efectul întreruptiv de perimare, în condițiile în care a fost anulată ca netimbrată, cerința timbrajului impunându-se ca o condiție prealabilă, de îndeplinirea căreia depinde legala învestire a instanței cu orice cerere adresată organului judiciar, în măsura în care normele legale prevăd o taxa judiciară de timbru.
Prin sentința civilă nr. 139 din 19.02.2004 Tribunalul București - Secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul D. A. N., prin mandatar R. P., în contradictoriu cu pârâta A. C. N., prin mandatar I. M. și în consecință a dispus recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sentinței din 28 mai 2002, pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță Offenbach pe Main, în dosarul nr. 315 F 549/00 precum și a deciziei pronunțată la data de 19.11.2002, în același dosar.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, astfel: caracterul definitiv al sentinței este expres menționat în cuprinsul acesteia, iar cât privește decizia din 19.11.2002, caracterul definitiv rezultă din mențiunea că executarea silită poate avea loc peste cel puțin două săptămâni. S-a mai reținut că instanța a fost competentă să soluționeze cauza, câtă vreme a fost investită chiar de către pârâta din cauza de față și există reciprocitate privitor la recunoașterea hotărârilor judecătorești între România și Germania iar procedura de citare a fost legal îndeplinită, pârâta fiind asistată de avocat.
Prin încheierea din 8.04.2004 aceeași instanță a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta I. M., ca reprezentant al pârâtei A. M. N., reținând dispozițiile art. 281 codul de procedură civilă și faptul că criticile pe care petenta le aduce conținutului hotărârii pot fi atacate doar pe calea apelului.
Împotriva sentinței și a încheierii sus-menționate a declarat apel reprezentanta pârâtei, în numele acesteia, solicitând admiterea apelului, desființarea în tot a hotărârii atacate, respingerea cererii formulate de reclamant, sancționarea reclamantului, în baza art. 108 ind. 1, par. 1 pct. 1 lit. a Codul de Procedură Civilă, cu amenda judiciară maximă, pentru introducerea cu rea-credință a cererii vădit netemeinice pentru recunoașterea hotărârii străine și obligarea reclamantului, în baza art. 108 ind. 1 par. 1 pct. 1 lit. a Codul de Procedură Civilă, la plata despăgubirii pârâtei cu suma de 100.000.000 lei pentru pagubele morale și materiale provocate prin introducerea cu rea-credință a cererii vădit netemeinice pentru recunoașterea hotărârii străine.
În motivarea apelului a arătat că instanța de fond a nesocotit faptul că reclamantul nu și-a însoțit, conform art. 171 lit. a din Legea nr. 105/1992, cererea de recunoaștere a hotărârii străine de actele prevăzute la lit. b, c și d, a încălcat prevederile imperative ale art. 167, 168 din aceeași lege.
Prin încheierea nr. 6195 din 9 noiembrie 2004, ÎCCJ București a admis cererea formulată de petentă și a strămutat judecarea prezentului apel de la Curtea de Apel București - secția a III-a civilă, la Curtea de Apel Târgu-Mureș. Cauza s-a înregistrat la această din urmă instanță la data de 21.02.2005, sub dosar nr. 634/278/05/C.
Cauza a fost suspendată inițial în baza art. 242 pct. 2 Codul de Procedură Civilă, prin încheierea de ședință din data de 13 mai 2010 și a suferit suspendări succesive, pentru același temei, respectiv lipsa părților și faptul că niciuna dintre părțile împrocesuate nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Ultima suspendare a fost dispusă prin încheierea din 15 ianuarie 2014.
Prin încheierea din 3 septembrie 2014 s-a anulat ca netimbrată cererea de repunere pe rol a cauzei și în consecință s-a menținut măsura suspendării apelului, în conformitate cu art. 242 pct. 2 Codul de Procedură Civilă, dispuse la termenul de judecată din 15.-01.2014, având în vedere că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă nici prin cererea de repunere pe rol.
Cauza s-a repus pe rol din oficiu, pentru verificarea îndeplinirii condițiilor perimării.
Perimarea operează de drept la împlinirea termenului de perimare, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe: organul judiciar să fie învestit cu o cerere, care a declanșat o judecată în prima instanță sau într-o cale de atac, cauza să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă, din culpa părții, așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., potrivit cărora orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, cu mențiunea expresă a legiuitorului că partea nu este considerată în culpă, în cazul în care actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, literatura de specialitate este unanimă în a arăta că este vorba de data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, act ce nu a mai fost urmat, din culpa părții, de actele procesuale ce trebuiau să succeadă în mod firesc, astfel încât dosarul a rămas în nelucrare. Făcând aplicarea acestei reguli, în ipoteza în care judecata a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este reprezentat de data încheierii de ședință prin care s-a luat măsura suspendării, deoarece din acest moment, oricare dintre părți poate efectua un act de procedura eficient pentru reluarea judecății.
Interpretând dispozițiile art. 249 C. proc. civ., prin raportare la toate celelalte norme procedurale care reglementează instituția perimării, Curtea a apreciat că, pentru a fi apt să producă efectul întreruptiv de perimare, actul procesual (pe lângă faptul că trebuie să provină de la partea care justifică un interes și să aibă ca obiectiv repunerea pe rol) trebuie să fie și eficient, în sensul că sunt îndeplinite toate cerințele pentru ca, în concret, cauza să fie repusă pe rol.
O interpretare contrară ar fi de natură să lase la latitudinea părților prelungirea nejustificată a procesului, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, respectiv formularea unor cereri (care vizează soluționarea cauzei) în timpul suspendării judecății, dar care nefiind precedate de solicitarea repunerii pe rol a cauzei nu conduc practic la rezolvarea litigiului, ci doar la întinderea duratei acestuia, organul judiciar fiind împiedicat să constate pasivitatea părților și să aplice sancțiunea procedurală corespunzătoare. În egală măsură, interpretarea contrară ar fi de natură să contravină și concepției legiuitorului, reflectată prin dispozițiile art. 252 C. proc. civ., în sensul că perimarea operează de drept la împlinirea termenului, putând fi constată din oficiu de către instanță sau la cererea părții interesate.
Curtea a apreciat că cererea de repunere pe rol nu este aptă să producă efectul întreruptiv de perimare, în condițiile în care a fost anulată ca netimbrată, cerința timbrajului impunându-se ca o condiție prealabilă, de îndeplinirea căreia depinde legala învestire a instanței cu orice cerere adresată organului judiciar, în măsura în care normele legale prevăd o taxa judiciară de timbru.
Față de atitudinea procesuală a părților, care nu au făcut nici un act de procedură eficient, de natură să întrerupă cursul perimării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 249 C. proc. civ. și nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea a dat eficiență prevederilor art. 252 C. proc. civ. și a constatat că a intervenit perimarea apelului.
| ← Cerere de restituire a cauţiunii. Condiţii.. Jurisprudență... | Prescripţia dreptului material la acţiune. Întreruperea... → |
|---|
