Plângere contravenţională. Jurisprudență Contravenţii. Închisoare contravenţională
| Comentarii |
|
Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 297 din data de 02.04.2013
Actul juridic sancționator supus cenzurii nu este afectat de nulitate tocmai pentru aceea că, acesta conține toate elementele obligatorii reglementate la art. 17 din OG nr. 2/2001 și că nu se pune problema în niciun caz a nulității reglementate în ipoteza finală a art. 16 alin. 7 din același act normativ de vreme ce petenta sancționată contravențional a recunoscut implicit săvârșirea faptei ce i s-a imputat atunci când a declarat că nu are a formula obiecțiuni privitor la cele inserate în procesul verbal de contravenție pe care l-a semnat cu mențiunea expresă că nu are nimic de obiectat, după cum rezultă fără dubiu de la rubrica "alte mențiuni";.
(Tribunalul Arad secția contencios administrativ și fiscal, decizia civilă 297 din 2.04.2013 în dosarul 1583/250/2012)
Prima instanță a reținut greșit starea de fapt în raport cu probațiunea administrată în cauză și a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a dovezilor de la dosar, a interpretării greșite a actului juridic dedus judecății și aplicării eronate a dispozițiilor legale în materie.
În acest sens în mod cu totul greșit a procedat judecătoria la anularea actului juridic sancționator, apreciindu-l nelegal prin prisma prevederilor art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001 doar pentru aceea că în opinia sa nu ar fi fost menționat de către agentul constatator locul săvârșirii faptei contravenționale, când lucrările dosarului demonstrează contrariul și în orice caz ar fi trebuit judecătorul primei instanțe să observe că mențiunile reglementate de către legiuitor în textul legal mai înainte menționat au fost inserate în procesul verbal de contravenție contestat în fața sa într-o măsură suficientă, cel puțin de natură să îi permită să examineze legalitatea și temeinicia actului juridic sancționator în conformitate cu prevederile art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001.
Pe această linie de idei este lesne de constatat că instanța de fond prin soluția adoptată prin hotărârea judecătorească mai apoi recurată a ignorat prevederile imperative și în orice caz lipsite de orice echivoc ale art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă în conformitate cu care actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale ...se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinui părții o vătămare ce nu se poate înlătura altfel decât prin anularea lor și că numai în cazul nulităților prevăzute anume de lege vătămarea se presupune până la dovada contrarie, ceea ce evident că nu este cazul în speța de față unde sancțiunea nulității nu este prevăzută anume de art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, fiind expres prevăzută numai pentru neconsemnarea obiecțiunilor efectiv formulate cu prilejul constatării și sancționării contravenției, la rubrica "alte mențiuni";, după cum rezultă de la art. 16 alin. 7 teza finală din același act normativ ca și pentru absența mențiunilor stipulate la art. 17 din aceeași ordonanță în conformitate cu care atrage nulitatea procesului verbal lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator, în care caz nulitatea se constată și din oficiu.
În acest context ar fi trebuit să observe judecătorul primei instanțe că actul juridic sancționator supus cenzurii sale nu este afectat de nulitate tocmai pentru aceea că, conține toate elementele obligatorii reglementate la art. 17 din OG nr. 2/2001 și că nu se pune problema în niciun caz a nulității reglementate în ipoteza finală a art. 16 alin. 7 din același act normativ de vreme ce petenta sancționată contravențional a recunoscut implicit săvârșirea faptei ce i s-a imputat atunci când a declarat că nu are a formula obiecțiuni privitor la cele inserate în procesul verbal de contravenție pe care l-a semnat cu mențiunea expresă că nu are nimic de obiectat, după cum rezultă fără dubiu de la rubrica "alte mențiuni";.
Este de reamintit de tribunal că potrivit prevederilor art. 129 alin.4 și 5 Cod procedură civilă judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, iar dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele, de asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc, cu atât mai mult cu cât cu privire la situația de fapt judecătorul este în drept să ceară părților să prezinte explicații oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
Pe această linie de idei esențial pentru tranșarea pricinii de față ar fi fost ca judecătorul primei instanțe să țină seama de cele ce au fost statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - secțiile unite în interesul legii prin decizia nr. XXII/2007, în condițiile în care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I , potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă.
Astfel chiar dacă prin dispozitivul cestei decizii în interesul legii s-a stabilit în aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, că nerespectarea cerințelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menționat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenției, hotărâre obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, a statuat Înalta Curte în considerentele deciziei menționate că situațiile în care nerespectarea anumitor cerințe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenției sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanță.
Astfel, s-a redat în continuare că prin acest text de lege se prevede că "lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal", specificându-se că numai în astfel de situații "nulitatea se constată și din oficiu".
S-a concluzionat de către Înalta Curte că în raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenției se ia în considerare și din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerințelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecțiunilor contravenientului la conținutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenției să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.
Prin urmare nu ar fi trebuit să ignore judecătoria împrejurarea ce rezidă din lucrările dosarului primei instanțe, aceea că petenta nu a invocat prin plângerea contravențională cu care a investit instanța de judecată neregularități cu privire la menționarea locului săvârșirii contravenției ce i s-a imputat limitându-se la a se prevala cu o amplă motivare de nesocotirea în opinia sa a prezumției de nevinovăție de care trebuie să se bucure, ci abia prin completarea motivelor plângerii contravenționale a invocat neregularitatea în discuție pe care însă nu a raportat-o și la un probatoriu adecvat sub aspectul vătămării ce i-ar fi putut fi cauzată prin absența respectivei mențiuni, cu alte cuvinte nicicând pe parcursul judecății petenta nu a explicitat și cu atât mai puțin nici nu a dovedit vătămarea despre care se face vorbire cu titlu obligatoriu în decizia în interesul legii mai sus menționată.
De altfel deși finalmente s-a pus în dezbaterea contradictorie a porților litigante împrejurarea arătată aceasta nici măcar nu a vizat propriu zis absența mențiunii privind locul săvârșirii contravenției ci insuficiența ei, în condițiile în care a fost inserată în procesul verbal contestat mențiunea constatării și sancționării faptei contravenționale pe DN 7 constând în efectuarea unei depășiri neregulamentare pe trecerea de pietoni semnalizată corespunzător și prin încălcarea marcajului longitudinal continuu, context în care ar fi putut judecătoria să coroboreze cele menționate de către intimat în actul juridic sancționator cu privire la faptă și autorul acesteia cu absența obiecțiunilor petentei referitoare la acestea dar și cu celelalte probe de la dosarul cauzei, respectiv înscrisuri doveditoare inclusiv declarația martorului ocular care a condus autoturismul cu nr. AR -10- PHL și care a fost depășit pe trecerea de pietoni de către petentă, văzând el însuși abaterea acesteia și confirmând că depășirea neregulamentară a părții sancționată contravențional s-a realizat pe trecerea de pietoni din localitatea Păuliș de pe DN 7 pe direcția dinspre Lipova spre Arad, pentru a putea conchide instanța de fond cu privire la existența fără niciun dubiu a faptei contravenționale reținută în sarcina petentei.
Astfel fiind apar ca fiind întemeiate criticile pe care intimatul le-a adus sentinței judecătoriei care se pliază pe raționamentul adoptat de CEDO în cauza " C. Neață împotriva României"; din 18.11.2008 (cererea 17857/03), învederându-se cu temei în motivele de recurs că potrivit legislației rutiere i se acordă polițistului rutier dreptul /obligația de a face inclusiv constatări directe, prin propriile sale simțuri, cu privire la încălcarea legii astfel încât constatările sale și implicit actele întocmite se bucură de prezumția de legalitate, temeinicie și veridicitate, chiar dacă este necontestat că această prezumție nu este una absolută ci doar relativă, putând fi răsturnată prin dovada contrarie, ce la limită poate fi chiar o altă prezumție, ceea ce însă nu este cazul în speța de față.
Cu alte cuvinte deși în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pretinsul contravenient care a fost sancționat ca atare trebuie să fie prezumat a fi nevinovat, prezumția antemenționată este la rându-i una relativă fiindcă în acord deplin cu jurisprudența aceleiași Curți de la Strasbourg, privitoare la prezumții și limita rezonabilă pe care statele nu trebuie să o depășească în folosirea lor, și procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate despre care s-a amintit deja pe parcursul considerentelor deciziei de față, or, dacă această din urmă prezumție nu trebuie utilizată până la limita la care pretinsul contravenient să fie obligat a-și proba nevinovăția, pentru identitate de rațiune, nici prezumția de nevinovăție nu trebuie absolutizată și tocmai această concluzie este în concordanță cu cele statuate cu titlu definitiv și obligatoriu de către Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 183/08.05.2003, dar și prin decizii similare ulterioare, în condițiile în care este știut că prezumțiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile și înțelepciunea magistratului, care poate să se pronunțe în temeiul acestora, atunci când au greutatea și puterea de a naște probabilitate, fiind în afară de orice îndoială că în procesul civil român acestea au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă prevăzute de legea de procedură fiind permise judecătorului atunci când, precum în speța de față, este permisă și dovada prin martori, iar în acest context mai trebuie subliniat doar că art. 6 alin. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cere statelor semnatare ale acesteia numai ca în utilizarea lor să fie luată în calcul gravitatea mizei și să fie păstrate drepturile la apărare (cauza "Telfner împotriva Austriei"; și cauza "Salabiaku împotriva Franței";), în cauză fiind vădit că drepturile petentei au fost respectate, acesteia asigurându-i-se dreptul la un proces echitabil în cauza de față.
Pentru aceste motive nu pot fi primite de către instanța de recurs apărările pe care petenta intimată le-a formulat față de calea de atac extraordinară exercitată de către intimat, prin scriptul intitulat "concluzii scrise"; tocmai pentru aceea că față de cele asupra cărora a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Secțiile Unite în interesul legii, în absența dovedirii vătămării în sensul arătat nu se impune a se proceda la coroborarea art. 16 alin. 1 cu art. 17 din OG nr. 2/2001 în sensul preconizat de către partea petentă și care rezidă din chiar susținerile și apărările sale, cum eronat a procedat judecătorul primei instanțe.
Pe cale de consecință, pentru toate considerentele de mai sus, recursul a fost admis, hotărârea modificată în tot iar plângerea contravențională respinsă.
| ← Contestatie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare | Ordin de protectie. Jurisprudență Minori → |
|---|
