Prescripţia dreptului la acţiune în despăgubiri pentru terenul afectat de o instalaţie de gaz. Momentul de la care începe să curgă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 3680/R din 21 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 6767/2010 pronunţată de Judecătoria Bistriţa a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Şieu-Măgheruş.
A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâtele SC E.G.D. SA Târgu Mureş şi Comuna Şieu-Măgheruş.
A fost respinsă cererea prin care reclamantul a solicitat să se constate că pârâtele nu au nici un drept real - uz, servitute sau superficie asupra terenului aflat în proprietatea reclamantului şi
obligarea acestora la îndepărtarea obiectivului reţea de presiune redusă şi staţie de reglare măsurare de sector gaze naturale, ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 490.961 lei reprezentând contravaloarea suprafeţei de teren indisponibilizat şi diferenţa de valoare cu care s-a diminuat restul terenului aflat în vecinătatea obiectivului de gaze naturale, ca fiind prescris dreptul la acţiune.
A fost obligat reclamantul la plata în favoarea pârâtei Comuna Şieu-Măgheruş a sumei de 952 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, pe baza probatoriului administrat, a reţinut următoarele.
La data de 16.10.1991, Comisia comunală de aplicare a legii fondului funciar Şieu-Măgheruş a eliberat reclamantului şi numitelor B.M., în prezent decedată, şi B.M., adeverinţa nr. 3211 care atesta faptul că acestora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin Hotărârea nr. 57/20.09.1991 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafaţa totală de 10 ha.
În cursul anului 1995, în vederea introducerii gazelor naturale în comuna Şieu-Măgheruş şi satele componente, Consiliul local al comunei Şieu-Măgheruş a efectuat demersurile necesare în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, demersuri în urma cărora s-a eliberat de către Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud, la data de 27.03.1995, certificatul de urbanism nr. 30 privitor la terenul pe care urmau a fi efectuate lucrările, specificându-se necesitatea obţinerii acordului scris al proprietarilor de teren, iar la data de 03.01.1996 s-a eliberat de către Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud autorizaţia de construire pentru executarea lucrărilor de alimentare cu gaze naturale - reţea de presiune şi staţii reglare măsurare de sector Şieu-Măgheruş, Chintelnic, Podirei, Arcalia, Sărăţel, Crainimăt. În cadrul acestor lucrări, în perioada 1995-1996 pe terenul cu privire la care s-a eliberat adeverinţa mai sus menţionată s-a amplasat o conductă subterană de oţel de medie presiune şi o staţie de reglare măsurare gaze naturale.
La data de 19.06.2006 reclamantului şi numitelor B.M. şi B.M. li s-a eliberat Titlul de proprietate nr. 32745 prin care acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 9 ha 9988 mp teren situat în localitatea Şieu Măgheruş, conform adeverinţei de proprietate menţionată anterior, în suprafaţa reconstituită fiind inclusă şi suprafaţa de 9185 mp situată în intravilanul localităţii Şieu Măgheruş, având categoria de folosinţă fânaţ, identificată în tarla 94/15/1, parcela 7F, pe care se afla amplasată conducta subterană de oţel de medie presiune şi staţia de reglare măsurare gaze naturale.
Dreptul de proprietate astfel dobândit de reclamant şi numitele B.M. şi B.M. asupra terenului în suprafaţă de 9185 mp a fost înscris în CF 1697 Şieu Măgheruş nr. cadastral 851 în favoarea proprietarilor în indiviziune.
La data de 13.12.2006 a fost dezbătută pe cale notarială succesiunea rămasă după defuncta
B.M., decedată la data de 17.03.2006, fiind eliberat certificatul de moştenitor nr. 11/2006 potrivit căruia succesiunea a revenit moştenitorilor B.I.-reclamantul şi B.M., în calitate de fii ai defunctei, în masa succesorală fiind inclusă şi cota de V4 din terenul în suprafaţă de 9185 mp, înscris în CF 1697 Şieu Măgheruş, nr. cadastral 851.
După dezbaterea notarială a succesiunii rămase după defuncta B.M., reclamantul şi numita
B.M. şi-au partajat amiabil suprafaţa de 9185 mp înscrisă în CF 1697 Şieu Măgheruş, nr. cadastral 851, precum şi alte imobile terenuri, reclamantului revenindu-i suprafaţa de 6185 mp din suprafaţa de 9185 iar numitei B.M. revenindu-i suprafaţa de 3000 mp din suprafaţa de 9185. În urma partajului amiabil suprafaţa de teren pe care era amplasat obiectivul reţea de presiune redusă şi staţie de reglare măsurare de sector gaze naturale i-a revenit reclamantului, fiind inclusă în lotul de 6185 mp.
Privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Şieu-Măgheruş, pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 20.05.2009 şi unită cu fondul prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2009, prima instanţă a reţinut faptul că autorizaţia de construire a obiectivului reţea de presiune redusă şi staţie de reglare măsurare de sector gaze naturale, eliberată Comunei Şieu-Măgheruş, şi contractul de atribuire în folosinţă gratuită încheiat la data
de 11.03.2002 între Consiliul local al com. Şieu-Măgheruş, în calitate de reprezentant al Comunei Şieu Măgheruş, şi SC Distrigaz Nord SA Târgu Mureş, având ca obiect atribuirea în folosinţă gratuită a reţelei de distribuţie a gazelor naturale în loc. Şieu Măgheruş, relevă faptul că proprietara staţiei de reglare-măsurare gaze naturale amplasată pe terenul proprietatea reclamantului este Comuna Şieu-Măgheruş. Raportat la această stare de fapt instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comunei Şieu-Măgheruş ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că la data de 30.06.1997 s-a încheiat procesul-verbal prin care Comitetul de gaz Şieu-Măgheruş şi SC O. Sa Bistriţa s-au obligat să o scutească de taxa pentru conducta de joasă presiune pe numita B.M., taxa urmând a fi suportată de locuitorii satului Şieu Măgheruş, şi de cheltuielile aferente realizării instalaţiei de racord gaz la imobilul situat la nr. administrativ 105, inclusiv interior, în schimbul dezafectării suprafeţei de teren de 650 mp care era proprietatea numitei B.M., în vederea amplasării staţiei de gaz de joasă presiune.
Procesul-verbal menţionat nu a fost semnat de numita B.M., aşa cum relevă declaraţiile martorilor R.I. şi B.I., ci de către martorul B.I., ginerele numitei B.M., astfel că respectivul proces-verbal nu reprezintă o probă a constituirii drepturilor de superficie şi de servitute de către numita
B.M. în favoarea proprietarilor instalaţiei de gaz. Cu toate acestea, declaraţiile martorilor audiaţi relevă faptul că între numita B.M., Consiliul local al comunei Şieu-Măgheruş şi SC O. SA a existat o înţelegere verbală prin care numita B.M. şi-a dat consimţământul privitor la folosirea terenului pe care era construită instalaţia de gaz în schimbul scutirii acesteia de la plata taxei pentru conducta de joasă presiune şi de la plata costurilor reţelei interioare de gaz.
Astfel, cu toate că nu există un act scris referitor la convenţia încheiată între B.M., Consiliul local al comunei Şieu-Măgheruş şi SC O. SA, existenţa acestei convenţii a fost probată prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, martori cu a căror audiere reclamantul, prin reprezentant, a fost de acord, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 1191 alin. 3 Cod civil. Aceiaşi martori menţionaţi anterior au relevat faptul că obligaţiile asumate de SC O. SA şi Comuna Şieu-Măgheruş prin consiliul local au fost executate, respectiv B.M. a fost scutită de la plata taxei pentru conducta de joasă presiune iar la locuinţa acesteia situată la nr. administrativ 105 s-a efectuat instalaţia interioară de gaz fără plata vreunei sume de bani, în prezenţa numitei B.M., aspecte ce dovedesc, de asemenea, existenţa înţelegerii dintre B.M., SC O. SA şi Comuna Şieu-Măgheruş.
Instanţa a reţinut de asemenea faptul că lipsa unui act scris nu afectează valabilitatea convenţiei încheiate între B.M., Consiliul local al comunei Şieu-Măgheruş şi SC O. SA, actul scris fiind necesar doar pentru probarea actului juridic, întrucât, în perioada în care a fost încheiată convenţia, respectiv anul 1997, nu exista o dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea încheierii actului de constituire a dreptului de superficie şi a dreptului de servitute într-o anumită formă, o asemenea dispoziţie legală fiind introdusă doar ulterior încheierii convenţiei privitoare la terenul în litigiu, prin Legea nr. 247/2005.
Partajul între cei trei coproprietari ai terenului în litigiu nu s-a realizat anterior decesului numitei B.M., ci doar în data de 18.04.2007, între reclamant şi numita B.M., partaj prin care cei doi coproprietari şi-au partajat inclusiv cota dobândită prin succesiune de la numita B.M.. Prin acceptarea succesiunii rămase după defuncta B.M., reclamantul şi numita B.M. au dobândit nu doar drepturile cuprinse în masa succesorală, ci şi obligaţiile asumate de către defuncta B.M., inclusiv obligaţiile corelative drepturilor de superficie şi de servitute instituite de defunctă în favoarea proprietarilor instalaţiei de gaz. Astfel, prima instanţă a reţinut că invocarea de către reclamant a lipsei acordului său sau a unuia dintre coproprietari pentru efectuarea instalaţiei de gaz pe terenul în litigiu este neîntemeiată. Mai mult, martorul B.I., soţul coproprietarei B.M. şi cumnatul reclamantului, a menţionat faptul că atât soţia sa, B.M., cât şi reclamantul B.I. au avut cunoştinţă şi şi-au dat acordul verbal ca martorul să semneze procesul-verbal privitor la efectuarea instalaţiei de gaz pe terenul în litigiu.
Instanţa a reţinut, de asemenea, ca neîntemeiată invocarea de către reclamant a încălcării art. 480 cod civil potrivit căruia proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, atributele dreptului de
proprietate asupra terenului în litigiu fiind restrânse, în schimbul unei prestaţii materiale, prin voinţa coproprietarei B.M., drepturile şi obligaţiile acesteia fiind transmise prin succesiune reclamantului şi numitei B.M.. De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu a fost încălcat nici art. 44 pct. 5 din Constituţie, potrivit căruia pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii, întrucât pentru lipsa folosinţei terenului numita B.M. a primit despăgubiri echivalente cu taxa pentru conducta de joasă presiune şi cu cheltuielile aferente realizării instalaţiei de racord gaz la imobilul situat la nr. administrativ 105, inclusiv interior, despăgubiri care au fost stabilite prin învoiala părţilor.
Dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 134/1995, în prezent abrogată, şi cele cuprinse în Legea nr. 238/2004, invocate de reclamant, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, legile respective reglementând activitatea de exploatare a petrolului.
Dispoziţiile legale prevăzute de art. 70 din OG nr. 60/2000, invocate de reclamant, sunt în prezent abrogate, iar art. 86-90 din Legea nr. 238/2004, lege invocată atât de reclamant cât şi de pârâta SC E.G.D. SA, reglementează, într-adevăr, mai multe drepturi reale ale concesionarului serviciilor de distribuţie a gazelor naturale asupra terenurilor proprietatea terţelor persoane: dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor în domeniul gazelor naturale, dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare şi dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora, fără a reglementa dreptul de superficie asupra terenurilor proprietate privată aparţinând terţilor. Instanţa a reţinut însă că dispoziţiile legale menţionate referitoare la constituirea dreptului de uz şi de servitute legală nu sunt relevante în prezenta cauză întrucât, anterior intrării în vigoare a acestei legi, prin voinţa părţilor, a fost constituit dreptul de superficie şi dreptul de servitute de trecere prin voinţa părţilor, respectiv prin convenţie, despăgubirile fiind de asemenea stabilite de părţi de comun acord, astfel încât nu se mai pune problema despăgubirilor ce ar trebui acordate potrivit vreunei dispoziţii legale.
De asemenea, instanţa nu a reţinut ca întemeiată susţinerea reclamantului potrivit căreia atunci când a dobândit terenul, obiectivul de gaze naturale era deja amplasat pe teren, fiind pus în faţa faptului împlinit, întrucât alături de dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor cuprinse în masa succesorală a defunctei B.M. reclamantul a dobândit şi obligaţiile acesteia, inclusiv obligaţia asumată de aceasta de a permite pârâtelor să folosească terenul în litigiu.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a respins cererea prin care reclamantul solicită ca instanţa să constate că pârâtele nu au nici un drept real - uz, servitute sau superficie, asupra terenului aflat în proprietatea reclamantului şi cererea de obligare a pârâtelor la îndepărtarea obiectivului denumit reţea de presiune redusă şi staţie de reglare-măsurare de sector gaze naturale, ca neîntemeiată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20.05.2009 instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privitor la capătul de cerere prin care reclamantul solicită obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 490.961 lei reprezentând contravaloarea suprafeţei de teren indisponibilizat şi diferenţa de valoare cu care s-a diminuat restul terenului aflat în vecinătatea obiectivului de gaze naturale, astfel că instanţa a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris dreptul la acţiune.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul B.I., iar prin decizia civilă nr. 38/A din 18 mai 2011 s-a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul B.I., sentinţa a fost desfiinţată în parte cu privire la respingerea cererii reclamantului de obligare a pârâtelor la plata sumei de 490.196 lei despăgubiri ca fiind prescrisă şi a fost trimisă cauza spre rejudecare pe fond cu privire la această cerere Judecătoriei Bistriţa.
Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei Comuna Şieu Măgheruş suma de 476 lei cheltuieli de judecată la fond.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Apelantul a fost obligat să plătească intimatei Comuna Şieu Măgheruş suma de 750 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în ce priveşte pretenţia principală din acţiunea precizată formulată de reclamant privind constatarea că pârâtele nu au nici un drept real-uz, servitute, superficie asupra terenului aflat în proprietatea reclamantului şi în consecinţă să înceteze exercitarea nelegitimă, prin obligarea acestora să îndepărteze obiectivul „reţea de presiune redusă şi staţie de reglare măsurare de sector de gaze naturale” de pe terenul reclamantului, tribunalul apreciază că soluţia primei instanţe de respingere ca neîntemeiată este temeinică şi legală şi se impune a fi menţinută potrivit următoarelor considerente.
Contrar aserţiunilor apelantului reclamant, tribunalul a considerat că la data construirii obiectivului anterior menţionat în anul 1997, reclamantul nu era titularul dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost amplasată această staţie şi reţea de gaze naturale. Dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestei parcele de teren a fost dovedit incontestabil doar prin TP 32745/19 iunie 2006 prin care a fost reconstituit dreptul de proprietate atât pentru reclamant, cât şi pentru mama sa, B.M. şi sora acestuia B.M., pentru o suprafaţă totală de 9 ha 9988 mp, ce include şi parcela de 9185 mp, identificată în parcela 94/15/1, iar terenul a revenit în proprietatea exclusivă a reclamantului după dezbaterea succesiunii mamei reclamantului, prin act de partaj amiabil notarial autentificat în data de 18 aprilie 2007, în urma căruia reclamantul a fost de acord să-i revină terenul de 6185 mp, parcelă de teren pe care era amplasat obiectivul respectiv.
Aşa fiind, tribunalul a statuat că la data ridicării şi finalizării reţelei de presiune redusă şi staţie de reglare măsurare de sector de gaze naturale, respectiv încă din anul 1997, reclamantul apelant nu avea nici un drept de proprietate asupra parcelei de teren pe care era amplasat obiectivul de interes local menţionat, situaţie în care, contrar susţinerilor apelantului, nici nu era nevoie să i se solicite acordul la ridicarea şi amplasarea acestui obiectiv. În aceste condiţii nu se poate considera că pârâtele la data edificării acestui obiectiv nu aveau nici un drept real asupra terenului.
S-a subliniat faptul că atât timp cât nu era finalizată procedura de reconstituire a terenului prin emiterea titlului de proprietate şi a procesului verbal de punere în posesie în favoarea reclamantului şi a rudelor sale anterior arătate, terenul respectiv, chiar dacă s-ar fi aflat în folosinţa faptică a mamei apelantului, era încă la dispoziţia Comisiei locale de fond funciar la data amplasării obiectivului în litigiu, pentru că, după cum se ştie, la acea dată 1997, potrivit Legii nr. 18/1991 nu era obligatorie reconstituirea terenului pe vechiul amplasament, fiind posibilă atribuirea unui teren pe alt amplasament.
Faptul că s-a eliberat adeverinţa nr. 3211/16.10.1991 şi respectiv Hotărârea nr. 37/20.09.1991 în favoarea reclamantului apelant, a lui B.M. şi B.M., nu poate fi interpretată în sensul urmărit de reclamant, pentru că aceste acte nu fac dovada dreptului de proprietate asupra parcelei de teren în litigiu, ci doar indică suprafaţa totală ce trebuia reconstituită de 10 ha., aceste acte nu cuprind amplasamentul exact al suprafeţelor de teren ce se vor reconstitui, aceasta fiind stabilită doar la data întocmirii şi semnării procesului verbal de punere în posesie şi emiterii titlului de proprietate. La data ridicării obiectivului de gaze naturale, cel mult terenul respectiv se afla în folosinţa faptică a mamei reclamantului, iar nu şi a reclamantului apelant ce locuia într-o altă localitate, iar aceasta din probele de la dosar, reiese că şi-a exprimat acordul verbal să fie amplasată reţeaua şi staţia de gaze naturale, beneficiind de instalarea gratuită a gazului metan în gospodărie.
Tribunalul a observat că în ce priveşte poziţia de proprietar al reclamantului asupra terenului în litigiu, apelantul are o poziţie contradictorie, în sensul că atunci când motivează cererea principală susţine că era deja proprietar la data instalării obiectivului pe terenul în litigiu, iar atunci când motivează cererea de despăgubiri sub aspectul prescripţiei, susţine că nu era proprietar decât din momentul emiterii titlului de proprietate. În mod firesc nu este posibilă logic existenţa concomitentă a acestor susţineri contradictorii, iar tribunalul statuează că reclamantul trebuie considerat proprietar incontestabil asupra suprafeţei de teren doar de la data eliberării titlului de proprietate.
Este real că, ulterior amplasării obiectivului respectiv, prin emiterea titlului de proprietate şi a procesului verbal de punere în posesie, reclamantul şi celelalte două persoane din titlu, au fost puse în situaţia atribuirii unui teren ocupat parţial de un obiectiv de interes local pentru comunitatea locală din comună, dar acest lucru nu poate determina o soluţie de admitere a acţiunii precizate în ce priveşte petitul principal, pentru că după cum s-a explicat la data ridicării acestui obiectiv, nu era necesar acordul reclamantului, nefiind încă proprietar asupra parcelei de teren respective, situaţie în care se poate reţine în favoarea pârâtelor existenţa la data construirii obiectivului a unui drept de uz şi servitute, drept ce s-a consolidat ulterior în condiţiile legii nr. 238/2004, intrată în vigoare anterior emiterii titlului de proprietate în favoarea reclamantului, lege ce reglementează, următoarele drepturi reale ale concesionarului serviciilor de distribuţie a gazelor naturale asupra terenurilor proprietatea terţelor persoane: dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare în vederea realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităţilor în domeniul gazelor naturale, dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor şi a intervenţiilor necesare şi dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii şi pentru accesul la locul de amplasare a acestora.
Tribunalul nu a găsit fondată nici critica apelantului referitoare la excepţia de nelegalitate a "Certificatului de urbanism nr. 30 din martie 1995", a "Autorizaţiei de construcţie nr. 3 din ianuarie 1996 eliberate de Consiliul Judeţean Bistriţa-Năsăud pentru obiectivul aflat în litigiu, pentru că prima instanţă în mod judicios a hotărât că actele administrative a căror nelegalitate a invocat-o pe cale de excepţie nu au legătura directă cu soluţionarea cauzei, ţinându-se cont în acest sens şi de statuările instanţei de apel potrivit cărora la data eliberării acestor acte administrative, cât şi la data realizării obiectivului, reclamantul apelant nu era proprietarul terenului respectiv.
În ce priveşte cererea din acţiunea precizată formulată de reclamant prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 490.961 lei, ce a fost respinsă de prima instanţă ca prescrisă, tribunalul a considerat că această soluţie este nelegală şi se impune a fi desfiinţată pentru următoarele argumente.
Este neîndoielnic faptul că dreptul material la acţiune în ce priveşte cererea de despăgubiri este supus termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind o cerere distinctă, iar nu accesorie cererii principale, dar acesta nu începe să curgă de la data la care a fost amplasat obiectivul de gaze naturale pe teren, ci din momentul în care reclamantul a devenit proprietar incontestabil asupra suprafeţei de teren în litigiu, iar acest lucru s-a realizat prin eliberarea TP 32745/ 19 iunie 2006, deoarece de la data la care acesta a devenit proprietar sa putut considera prejudiciat şi acţiona în justiţie persoanele pe care le consideră responsabile, iar raportat la data emiterii titlului de proprietate, anterior menţionată, tribunalul, observând data înregistrării acţiunii iniţiale, respectiv 20 februarie 2008, a constatat că nu era expirat termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege, caz în care soluţia admiterii excepţiei prescripţiei invocate de pârâtă şi respingerii acestor pretenţii ca prescrise, este dată prin aplicarea greşită a prevederilor legale, motiv pentru care a fost desfiinţată.
Faţă de această situaţie, tribunalul în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, în forma nemodificată prin legea nr. 202/2010, a admis, în parte, apelul declarat de reclamant conform dispozitivului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii E.G.D. S.A. Târgu-Mureş, CONSILIUL LOCAL ŞIEU MĂHGHERUŞ şi COMUNA ŞIEU MĂGHeRuŞ prin Primar.
Pârâtul E.G.D. SA Târgu Mureş a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei referitoare la prescrierea dreptului la acţiune privind obligarea pârâtei la plata în solidar a sumei de 490.971 lei şi menţinerea sentinţei pronunţată de Judecătoria Bistriţa ca legală şi temeinică.
În motivarea recursului a arătat că deoarece tribunalul a menţinut hotărârea instanţei de fond cu privire la dreptul pârâtei de uz şi servitute, exercitate cu titlu gratuit asupra terenului în cauză aşa cum acestea sunt prevăzute de Legea nr. 351/2004, consideră că data începerii prescripţiei dreptului la despăgubiri nu îi este opozabilă, în condiţiile în care nu datorează aceste despăgubiri.
Apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi cele ale Legii nr. 241/1947 deoarece potrivit textelor de lege mai sus invocate prescripţia este cârmuită în ceea ce priveşte natura durata şi efectele, de dispoziţiile legale sub care au fost începute.
În baza Legii nr. 18/1991 antecesoarei reclamantului respectiv B.M., fiicei acesteia B.M. şi reclamantului le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 10 hectare din care 9185 mp situat în intravilanul localităţii, teren pe care în anul 1996 s-a construit o staţie de reglare măsurare gaze naturale, conform adeverinţei nr. 3211/16.10.1991 de punere în posesie.
În baza proiectelor de execuţie în 1996 antecesoarea reclamantului, respectiv B.M. a fost de acord ca pe terenul său de aproximativ 600 mp să se construiască o staţie de reglare măsurare.
Pentru cedarea acestui teren în folosinţa comunei Şieu Măgheruş antecesoarea reclamantului a fost scutită integral de contribuţia în bani pentru realizarea reţelei de distribuţie gaze naturale a localităţii precum şi a instalaţiei interioare de gaze naturale de la domiciliul acesteia, lucrare realizată.
După decesul numitei B.M., moştenitorii acesteia prin acceptarea succesiunii rămase după defunctă, au dobândit nu doar drepturile cuprinse în masa succesorală ci şi obligaţiile asumate de defunctă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
În atare situaţie, consideră că termenul de prescripţie în plată pentru eventuale despăgubiri curge din anul 1996 data începerii şi finalizării lucrărilor de construcţie a staţiei de reglare măsurare cât şi a instalaţiei interioare realizată la domiciliul antecesorului reclamantului. Reclamantul în calitate de succesor a preluat în mod indirect prin acceptarea succesiunii şi termenul de despăgubire de la data executării lucrării respectiv 1996 şi nu de când a avut loc ieşirea din indiviziune.
Pârâţii Consiliul Local Şieu Măgheruş şi Comuna Şieu Măgheruş au solicitat admiterea recursului modificarea deciziei cu privire la admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea capătului de cerere privitor la despăgubiri, în sensul de a respinge în totalitate apelul declarat cu obligarea intimatului la plata integrală a cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.
Consideră că decizia este nelegală cu privire la aprecierea ca fiind în termen promovată acţiunea în pretenţii.
Adeverinţa de proprietate nr. 3211/16.10.1991 eliberată de Comisia Judeţeană a conferit reclamantului încă de la data eliberării ei, un veritabil titlu de proprietate asupra suprafeţei reconstituite, şi implicit asupra amplasamentului terenului în litigiu, identificat în parcela 94/15/1. Titlul de proprietate nr. 32745/19.06.2006 doar a scos din vigoare adeverinţa nr. 3211 şi nu a stabilit dreptul de proprietate, de la acea dată, asupra parcelei în litigiu în favoarea reclamantului, aşa cum statuează instanţa de apel.
Arată că art. 8 din Legea nr. 18/1991 rep. prevede că stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, iar comisiile locale stabilesc mărimea şi amplasamentul suprafeţei de teren pentru care se reconstituie dreptul de proprietate pe care le validează comisiile judeţene.
În sensul că adeverinţa de proprietate constituie un act administrativ irevocabil şi nu un act provizoriu, invocă şi literatura de specialitate, care a recunoscut forţa juridică probantă a acesteia inclusiv în cadrul acţiunilor în revendicare şi de sistare a stării de indiviziune, îndeplinind chiar condiţiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului de proprietate în evidenţele de carte funciară.
Consideră că este total greşită opinia instanţei de apel care a statuat că la data ridicării obiectivului de gaze naturale, cel mult terenul respectiv se afla în folosinţa faptică a mamei reclamantului, iar nu şi a reclamantului apelant ce locuia într-o altă localitate, căci adeverinţa de proprietate nr. 3211/1991 a conferit calitatea de proprietar deopotrivă atât reclamantului, cât şi mamei şi surorii acestuia, indiferent dacă vreunul dintre ei se afla sau nu în posesia terenului.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să admită recursurile pentru următoarele considerente:
În prealabil trebuie constat că instanţa de recurs a fost investită doar cu privire la aspectul prescrierii cererii precizate de acordare a despăgubirilor în sumă de 490.971 lei, pentru
prejudiciul suferit ca urmare a afectării folosinţei terenului indisponibilizat reprezentând contravaloarea suprafeţei de teren indisponibilizat, mai precis valoarea de înlocuire a terenului efectiv ocupat şi diferenţa de valoarea cu care s-a diminuat restul terenului aflat în vecinătatea obiectivului de gaze naturale, cerere depusă la dosar fond.
Cu privire la celelalte chestiuni hotărârile instanţei de fond şi apel au intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de recurs nefiind investită cu acestea.
Printre aceste chestiuni sunt starea de fapt reţinută privitor la acordul viitorilor coproprietari pentru şi la momentul edificării reţelei de gaz, respingerea acţiunii pentru constatarea lipsei dreptului real al pârâtelor şi obligarea la îndepărtarea obiectivului pentru reţeaua de gaz ca şi plata contravalorii către B.M. a despăgubirilor pentru terenul ocupat de reţeaua de gaz.
Pârâtul E.G.D. S.A. Târgu-Mureş consideră că termenul de prescripţie în plată pentru eventuale despăgubiri curge din anul 1996 data începerii şi finalizării lucrărilor de construcţie a staţiei de reglare măsurare cât şi a instalaţiei interioare realizată la domiciliul antecesorului reclamantului.
Curtea va face o analiză a obiectului acţiunii pentru că în funcţie de aceasta se va lămuri şi data naşterii dreptului la acţiune cât şi implicit începerea curgerii dreptului de prescripţie a acestei acţiuni.
Prin acţiunea iniţială reclamantul a solicitat, prin petitul care ne interesează, obligarea pârâtei la plata unei rente anuale în sumă de 30.000 lei pentru prejudiciul suferit ca urmare a afectării folosinţei terenului.
La pagina 2 alin. 1 din acţiunea introductivă arată că cel puţin deocamdată nu cere despăgubiri pentru trecut.
În cuprinsul motivelor din acţiunea iniţială reclamantul arată că atunci când a fost amplasată staţia de gaz în anii 1995-1996 era în vigoare Legea nr. 134/1995 a petrolului care la art. 7 alin. 4 prevedea că exercitarea dreptului de servitute legală se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenului.
Acest act normativ a fost abrogat de Legea nr. 238/2004 a petrolului iar în ce priveşte reţelele de gaze este incidentă Legea nr. 351/2004 a gazelor ce a abrogat OG nr. 60/2000.
Chiar reclamantul indică aceste acte normative în acţiunea introductivă iar ca temei de drept invocă art. 6 şi 7 din Legea nr. 238/2004.
Ulterior reclamantul depune note de şedinţă în care arată că şi pentru reţeaua de gaz înfiinţată în 1996 era aplicabilă Legea nr. 134/1995 ale cărei norme au fost încălcate dat fiind că nu s-a obţinut acordul nici unuia dintre coproprietari.
Apoi reclamantul a precizat cererea de acordare a despăgubirilor în sumă de 490.971 lei, pentru prejudiciul suferit ca urmare a afectării folosinţei terenului indisponibilizat reprezentând contravaloarea suprafeţei de teren indisponibilizat, mai precis valoarea de înlocuire a terenului efectiv ocupat şi diferenţa de valoarea cu care s-a diminuat restul terenului aflat în vecinătatea obiectivului de gaze naturale, cerere depusă la dosar fond.
Având în vedere că Legea nr. 134/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 238/2004 reiese că reclamantul a înţeles să formuleze acţiunea sa pentru perioada în care a fost edificată instalaţia de gaz, anume aproximativ 1995-1996, deoarece Legea nr. 134/1995 a fost în vigoarea doar în perioada anterioară anului 2004 când a fost adoptată Legea nr. 238/2004.
Chiar dacă reclamantul a dobândit titlul de proprietate în 2006, ca şi coproprietar, aceasta are relevanţă doar cu privire la analiza temeiniciei cererii sale iar nu şi cu privire la analiza prescripţiei.
Important pentru analiza prescripţiei este că reclamantul consideră că era necesar în 1996 acordul proprietarilor iar el îşi arogă această calitate la acea epocă.
Mai rezultă că reclamantul îşi întemeiază pretenţiile sale pe o ocupare a terenului încă din 1996 deoarece în acţiunea iniţială a solicitat o rentă anuală de 30.000 lei iar prin precizarea de acţiune din decembrie 2009 a solicitat suma de 490.961 lei, pentru prejudiciul suferit ca urmare a afectării folosinţei terenului indisponibilizat reprezentând contravaloarea suprafeţei de teren indisponibilizat, mai precis valoarea de înlocuire a terenului efectiv ocupat şi diferenţa de
valoarea cu care s-a diminuat restul terenului aflat în vecinătatea obiectivului de gaze naturale, or terenul a fost ocupat în anul 1996.
Această precizare de acţiune este o sumă globală pentru un act de ocupare a terenului, ocupare care are caracterul unei singure acţiuni, astfel că nu se pune problema curgerii unor termene de prescripţie anuale ci a unui singur termen de prescripţie.
În ce priveşte adeverinţa de proprietate nr. 3211/16.10.1991 emisă în temeiul Legii nr. 18/1991 pe numele reclamantului, a lui B.M. şi a lui B.M. trebuie menţionat că aceasta nu conferă calitatea de proprietari titularilor, ci doar titlul de proprietate nr. 32745/19.06.2006, aşa cum s-a constatat şi prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. I/1997, obligatorie pentru instanţe, că adeverinţa eliberată de comisia locală instituită în temeiul Legii nr. 18/1991 şi procesul verbal de punere în posesie nu pot fi asimilate, ca valoarea probatorie, cu titlul de proprietate ce conferă dreptul real de proprietate asupra terenului şi este opozabil erga omnes în cadrul raporturilor juridice civile şi că titlul de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991 este act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice vizând dreptul de proprietate, iar instanţa căreia îi revine competenţa materială de a soluţiona cererile de anulare a acestuia este judecătoria, potrivit dispoziţiilor art.1 pct. 2 din C.pr.civ.
Dacă din cele expuse mai sus am stabilit că reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe ocuparea terenului în 1996, prin urmare este evident că de atunci începe să curgă termenul de prescripţie iar nu de la data emiterii titlului de proprietate nr. 32745/19.06.2006.
Faptul că nefiind proprietar nu poate avea pretenţii pentru perioada anterioară emiterii titlului de proprietate este o chestiune care ţine de caracterul fondat al acţiunii iar nu de momentul la care se poate prescrie acţiunea. A afirma că poate introduce acţiunea doar de la momentul la care devine proprietar produce o confuzie între chestiunile de admisibilitate şi naşterea dreptului la acţiune.
A stabili că termenul de prescripţie poate curge doar de la data emiterii titlului de proprietate înseamnă a analiza temeinicia cererii când de fapt prescripţia curge de la data pe care se întemeiază faptul declanşator al pretenţiilor.
Reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe un fapt produs uno ictu la moment anterior dobândirii de către el a dreptului de proprietate ca şi pe un act normativ care şi-a încetat efectele tot anterior acestui moment, prin urmare prescripţia se analizează în funcţie de momentul invocat de reclamant, iar nu din momentul dobândirii dreptului de proprietate.
În acelaşi sens este şi Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 22/11/2010 care arată la pct. 163 că „Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].“
Chiar dacă convenţia din 1997, cu privire la care am reţinut că au fost de acord la acel moment toţi viitorii coproprietari, nu a fost încheiată de către persoane care să fi avut calitatea de proprietari la acel moment aceasta nu înseamnă că aceştia mai pot să revină asupra acordului lor de voinţă şi să facă să curgă un alt termen de prescripţie altul decât cel de la data efectuării lucrărilor în temeiul consimţământului lor.
Cât timp din cele reţinute de prima instanţă cu privire la primul petit, intrate în puterea lucrului judecat, rezultă că B.M. coproprietară ulterior cu privire la teren, cu acordul celorlalţi viitori coproprietari, a încasat despăgubiri pentru teren, este evident că momentul la care se pot cere despăgubiri, altele decât cele încasate deja, este acesta al ocupării terenului.
Mai trebuie relevat caracterul relativ evaziv, confuz şi imprecis al unor chestiuni care interesează prescripţia şi pe care reclamantul a evitat a le menţiona expres, chestiuni cum ar fi temeiul legal, data de la care cere despăgubiri pentru folosinţă şi perioada pentru care aceasta, chestiuni care au putut fi stabilite însă din indicarea expresă a unora dintre elemente şi din interpretarea voinţei părţii, potrivit art. 129 Cod procedură civilă.
Reclamantul a evitat circumscrierea precisă a celor de mai sus pentru că la momentul la care a dobândit calitatea de proprietar, în anul 2006, era în vigoare Legea nr. 351/2004 a gazelor, care la art. 90 prevede caracterul gratuit al servituţilor de tipul celui pentru care reclamantul cere
despăgubiri în prezenta cauză. Nu a invocat reclamantul acest text prin urmare ci Legea nr. 134/1995, prin urmare nu a invocat nici calitatea sa de proprietar dat fiind că sub imperiul actului normativ invocat nu avea această calitate.
Invocarea formală a Legii nr. 238/2004 a petrolului nu are relevanţă cât timp în argumente reclamantul indică texte din Legea nr. 134/1995 a petrolului care la art. 7 alin. 4 prevedea că exercitarea dreptului de servitute legală se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenului.
Or, acest act a fost în vigoare doar în perioada în care reclamantul nu avea calitatea de proprietar, şi cum legea nu poate ultraactiva reiese că de la acea dată curge termenul de prescripţie
În ce priveşte reţelele de gaze este incidentă Legea nr. 351/2004 a gazelor ce a abrogat OG nr. 60/2000, iar aceasta face vorbire de servituţile legale, dar prevede că acestea sunt gratuite.
Or, dacă servitutea are caracter gratuit este evident că nu se poate cere plata unei sume de bani şi de acea reclamantul nu a indicat legea gazelor ci legea petrolului, dar aceasta este o chestiune de temeinicie iar pentru prescripţie trebuie analizat temeiul de drept indicat expres de reclamant, motivarea cererii şi expunerea stării de fapt.
Dar la fel de evident este şi că nu poate cere despăgubiri pentru o perioadă anterioară dobândirii calităţii de proprietar şi de aceea a preferat să indice reclamantul un act normativ care permitea acordarea de despăgubiri, chiar dacă era anterior emiterii titlului său de proprietate.
Mai precis spus reclamantul invocă doar atunci când îi convine calitatea de proprietar, anume atunci când îşi întemeiază acţiunea, căci doar un proprietar poate pretinde despăgubiri pentru servituţile ce îi grevează terenul şi pentru lipsa de folosinţă, şi nu mai invocă această calitate atunci când indică momentul de la care s-a ocupat terenul, pentru că la acel moment nu avea calitatea de proprietar.
Apoi, reclamantul pentru petitul 1 indică această calitate de proprietar şi momentul pretenţiei iar pentru petitul 2 nu mai face acest lucru.
Această calitate şi-o arogă reclamantul, fiind exemplificativ cele menţionate de reclamant în apel „la data de 27.06.1997, după aproximativ 6 luni de la terminarea construcţiilor la obiectivul - reţea de presiune redusă şi staţie de reglare măsurare de sector gaze naturale - pe terenul subsemnatului“.
Or, dacă indică faptul că în 1997 s-a construit pe terenul reclamantului este clar că a înţeles că ar avea această calitate de proprietar al terenului la acel moment şi, mai important, că i se naşte la acel moment un drept la acţiune, în opinia sa, al cărui termen de prescripţie curge tot de atunci.
Oricum la momentul construirii reţelei de gaz reclamantul avea cel mult folosinţa terenului şi din nou, chiar şi în acest fel, acţiunea este prescrisă.
Mai invocă reclamantul dispoziţiile art. 494 Cod civil (fila 151 dosar fond) dar relativ la momentul edificării reţelei de gaz reclamantul nu era proprietar, prin urmare aceste dispoziţii nu sunt incidente şi nu schimbă cursul prescripţiei, pentru că este necesar ca edificarea de către un terţ să aibă loc după momentul dobândirii dreptului de proprietate, doar în acest caz curgând un alt fel de prescripţie.
Nu mai puţin adevărat este că la punerea în posesie a reclamantului în baza titlului de proprietate nr. 32745/19.06.2006 putea să sesizeze existenţa instalaţiei de gaz, grevarea de servituţi legale şi să procedeze după cum considera de cuviinţă, dar nu a făcut-o.
Consideră pârâţii Consiliul Local Şieu Măgheruş şi Comuna Şieu Măgheruş că este total greşită opinia instanţei de apel care a statuat că la data ridicării obiectivului de gaze naturale, cel mult terenul respectiv se afla în folosinţa faptică a mamei reclamantului, iar nu şi a reclamantului apelant ce locuia într-o altă localitate, căci adeverinţa de proprietate nr. 3211/1991 a conferit calitatea de proprietar deopotrivă atât reclamantului, cât şi mamei şi surorii acestuia, indiferent dacă vreunul dintre ei se afla sau nu în posesia terenului.
Pârâtul E.G.D. S.A. Târgu-Mureş arată că pentru cedarea acestui teren în folosinţa comunei Şieu Măgheruş antecesoarea reclamantului a fost scutită integral de contribuţia în bani pentru realizarea reţelei de distribuţie gaze naturale a localităţii precum şi a instalaţiei interioare
de gaze naturale de la domiciliul acesteia, lucrare realizată. După decesul numitei B.M., moştenitorii acesteia prin acceptarea succesiunii rămase după defunctă, au dobândit nu doar drepturile cuprinse în masa succesorală ci şi obligaţiile asumate de defunctă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Cu privire la acest aspect Curtea reţine că cele reţinute de instanţele de fond, anume că nu există un act scris referitor la convenţia încheiată între B.M., Consiliul local al comunei Şieu-Măgheruş şi SC O. SA, dar că existenţa acestei convenţii a fost probată prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, martori cu a căror audiere reclamantul, prin reprezentant, a fost de acord, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 1191 alin. 3 Cod civil, îl vizează şi pe reclamant deoarece martorul
B.I., ginerele fostei coproprietare B.M., de care face vorbire instanţa de fond (fila 287 dosar fond) relatează că şi B.I., reclamantul, şi-a dat acordul verbal pentru edificarea instalaţiei.
Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât şi al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea urmează să admită recursul declarat de^pârâţii E.G.D. S.A. Târgu-Mureş, CONSILIUL LOCAL ŞIEU MĂHGHERUŞ şi COMUNA ŞIEU MĂGHERUŞ prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 38/A din 18.05.2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pe care o va modifica, în sensul că va respinge în întregime apelul declarat de reclamantul B.I., în contra sentinţei civile nr. 6767/22.12.2010, a Judecătoriei Bistriţa, pe care o va menţine în întregime.
În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe intimatul B.I., aflat în culpă procesuală faţă de admiterea recursului, să plătească recurenţilor cheltuieli de judecată în apel şi recurs, după cum urmează: suma de 3.010,3 lei în favoarea recurenţilor Consiliul Local Şieu Măgheruş şi Comuna Şieu Măgheruş prin Primar, reprezentând taxe timbru potrivit chitanţelor de la dosar (fila 7, 8 şi 10 dosar recurs şi 77 dosar apel) şi suma de 4,15 lei în favoarea recurentei E.G.D. S.A. Târgu Mureş, reprezentând taxe timbru potrivit chitanţelor de la dosar (fila 18 dosar recurs). (Judecător Ioan Daniel Chiş)
| ← Servitute de trecere pietonală şi auto. Loc devenit înfundat... | Acţiune având ca obiect obligaţie de a face, respectiv... → |
|---|
