Presupusa încălcare a dispoziţiilor privitoare la conflictul de competenţă. Îngreunarea situaţiei în propria cale de atac
| Comentarii |
|
Examinând decizia prin prisma criticilor aduse, Curtea a constatat recursul ca nefiind fondat. Cât priveşte încălcarea dispoziţiilor privitoare la conflictul de competenţă, o asemenea greşeală nu este săvârşită. Cum se poate observa, Tribunalul a fost învestit cu o cale de atac intitulată de către parte fiind recurs, primul termen fixat la data de 8.10.2010, când s-a constatat că pricina nu se află în stare de judecată, întrucât nu fuseseră achitate taxele de timbru pentru fond şi apel şi nici nu fusese învederată obligativitatea plăţii lor. La următorul termen, cel din 19.11.2010, s-a constatat că părţile au fost legal citate şi pot pune concluzii, pricina aflându-se la prima zi de înfăţişare în sensul dispoziţiilor art. 134 C.proc.civ. În aceste condiţii, în mod corect s-a trecut la verificarea căii de atac căreia îi este supusă hotărârea primei instanţe de fond şi acordarea calificării prevăzute de lege ca fiind apelul. Într-o asemenea situaţie, legiuitorul nu impune acordarea unui nou alt termen de judecată şi citarea părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din R.O.I. şi H.C.C.I. nr. 31/2009, trecându-se dosarul pe lista pricinilor de soluţionat în faza de atac a apelului cu participarea judecătorilor potrivit acestor reguli. Cât priveşte înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, nici o asemenea greşeală de aplicare a legii nu s-a constatat. Cheltuielile de judecată la care instanţa de apel a obligat-o pe apelantă au fost exclusiv cele făcute în faza de atac a apelului, suma de 500 lei reprezentând onorariul plătit şi dovedit, potrivit chitanţei depuse la dosar de avocat D.M.C. pentru intimata-pârâtă APSP, sub nr. 413/19.11.2010. Dispoziţiile art. 274 C.proc.civ. prevăd posibilitatea părţii de a solicita cheltuielile de judecată făcute în cererea adversarului său căzut în pretenţii, în fiecare fază, cele acordate prin decizia criticată neprivind faza de judecată în fond purtată în faţa judecătoriei.
Secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie, Decizia nr. 576 din 29 martie 2011
Instanța constată că prin sentința civilă nr. 2432/17.03.2010, J.P. a respins acțiunea prin care reclamanta APD 32 P.Ș. a solicitat anularea actului administrativ de înființare a pârâtelor APFD 32 P.Ș. și APSD 32 P.Ș., prin care acestea s-au separat de asociația inițială pe care o continuă reclamanta, constatându-se că actele de constituire a asociațiilor pârâte sunt date de către judecătorul delegat într-o procedură jurisdicțională supusă recursului în condițiile art. 331-338 C.proc.civ., iar nu într-o acțiune în nulitate.
în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 230/2007, ce se pretinde de către reclamantă că ar fi fost încălcate la data acordării personalității juridice, s-a constatat că ele nu erau aplicabile, întrucât cele două încheieri au fost pronunțate la datele de 8.11.2002 și, respectiv, 18.02.2005, când încă legea invocată nu intrase în vigoare, cea aplicabilă fiind Legea nr. 14/1996, pe care judecătorul a constatat-o întru-totul respectată, aceasta necerând acordul tuturor proprietarilor din asociația inițială, ci numai pe cel al scărilor separate a căror proprietate comună aferentă este delimitabilă, posibilă fiind și repartizarea cheltuielilor comune în același mod.
Se face, în continuare, analiza condițiilor în care actele de înființare au fost semnate cu prilejul luării acordului de asociere și, respectiv, desprindere din asociația inițială, a acordurilor de principiu date de către furnizorii de utilități, constatându-se nedovedirea susținerilor reclamantei, impusă în mod imperativ de dispozițiile art. 1169 C.civ.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței, pe care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, a fost respins prin decizia civilă nr. 178/19.11.2010 a T.A., după calificarea căii de atac intitulată de către aceasta drept recurs.
în motivare, s-a reținut în fapt că toate cerințele pentru înființarea celor două noi asocieri au fost respectate, în conformitate cu legea în vigoare la momentul constituirii celor două persoane juridice noi, înscrisurile depuse în dosarele constituite în acest sens îndeplinind cerințele de fond și de formă. în aceste condiții, nefondate găsindu-se criticile, s-a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către cele două pârâte.
împotriva deciziei, în termen, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) C.proc.civ. privind conflictul de competență, în sensul că, pe rolul tribunalului, pricina a fost inițial configurată ca fiind una de recurs și trebuia să își decline competența față de instanța de apel, instanță devolutivă de fond în fața căreia se puteau administra probe, reface și completa cele de la primă instanță, în condițiile art. 295 C.proc.civ.
O altă critică vizează îngreunarea situației în propria cale de atac, în sensul că s-au acordat cheltuieli de judecată către pârâte, cheltuieli pe care instanța de fond nu le acordase, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 296 C.proc.civ.
în al treilea rând, soluția este criticată pentru încălcarea formelor de procedură, în sensul că instanța nu a observat actele neîndeplinite legal de către pârâte, care nu dețin încheieri de înființare constând în hotărâri date de J.P., cu achitarea taxelor de timbru, așa cum a făcut recurenta.
în opinia recurentei, tribunalul nu a respectat legea, reclamanta fiind și în prezent prejudiciată prin chemarea sa în judecată pentru obligarea la plata de penalități către SC T.P. pentru debite curgând din perioada în care asociații intimatei APSD 32 P.Ș. aparțineau de primei asociații, cea de-a doua nefiind înființată legal.
în susținerea recursului s-a depus copia unei acțiuni datată, la SC T. 2000 SA, 12.11.2010, formulată împotriva locatarilor scărilor A și C, parte în APPȘD 32, scările A și C, prima scară devenită în prezent pârâta APSD 32 P.Ș., pentru debite și penalități provenind din perioada anilor 2007 și 2008.
La data de 14.11.2011, reclamanta a formulat un nou memoriu, intitulat „completare la capătul acțiunii de recurs declarat la 21.12.2010”, în care se invocă acordarea a altceva decât ceea ce s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., respectiv obligarea la plata taxei de timbru de 130.000 lei vechi, timbraj datorat în fața primei instanțe de fond care nu l-a cerut, în considerarea faptului că asociația este o organizație non-profit, fără venituri, statul ocrotind persoanele fizice cu venituri până la 500 lei, așa încât, nici instanța de apel nu trebuia să ceară timbrajul, ceea ce, în opinia sa, ar impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât în mod nelegal s-a apreciat că, la data constituirii pârâtelor, nu erau în vigoare dispozițiile art. 5 din Legea nr. 230/2007.
Curtea, din oficiu, a cerut recurentei să indice persoana ce a semnat cererea de chemare în judecată și toate celelalte acte întocmite în dosar, precum și copie a hotărârii A.G. prin care s-a luat inițiativa promovării acțiunii, înscrisurile și precizarea fiind depuse la 18.03.2011, situație în care instanța a constatat că există proces-verbal din 4.03.2008, prin care CEAPD 32 P.Ș. a hotărât acționarea în instanță a APFD 32 Ș. și A.D. 32 P.Ș., ca fiind înființate nelegal, act semnat de N.C., M.A. și B.M., persoane în privința cărora celelalte două intimate nu au formulat obiecțiuni, în sensul că nu ar avea calitatea de membri ai comitetului executiv.
Cu prilejul depunerii precizării cerute, în sensul că actele au fost semnate de către președintele asociației, B.M., s-a adăugat și argumentul potrivit căruia nu există proces-verbal de dizolvare a asociației inițiale, solicitându-se, totodată, obligarea pârâtelor de a arăta dacă au formulat cerere și au primit aprobare de separare, în cadrul adunării generale sau în comitetul executiv al asociației inițiale.
Verificându-se procedurile de comunicare a hotărârii pronunțate de către tribunal ca instanță de apel, se constată că toate cele trei comunicări s-au făcut la data de 6.11.2011, dată față de care, și completarea de motive din data de 14.01.2011 apare ca fiind făcută în termenul de 15 zile prevăzut de art. 306 alin. (1) C.proc.civ.
Examinându-se decizia prin prisma criticilor aduse, Curtea constată recursul ca nefiind fondat.
Cât privește încălcarea dispozițiilor privitoare la conflictul de competență, o asemenea greșeală nu este săvârșită.
Cum se poate observa, tribunalul a fost învestit cu o cale de atac intitulată de către parte fiind recurs, primul termen fixat la data de 8.10.2010, când s-a constatat că pricina nu se află în stare de judecată, întrucât nu fuseseră achitate taxele de timbru pentru fond și apel și nici nu fusese învederată obligativitatea plății lor.
La următorul termen, cel din 19.11.2010, s-a constatat că părțile au fost legal citate și pot pune concluzii, pricina aflându-se la prima zi de înfățișare în sensul dispozițiilor art. 134 C.proc.civ. în aceste condiții, în mod corect s-a trecut la verificarea căii de atac căreia îi este supusă hotărârea primei instanțe de fond și acordarea calificării prevăzute de lege ca fiind apelul. într-o asemenea situație, legiuitorul nu impune acordarea unui nou alt termen de judecată și citarea părților, potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (3) din R.O.I. și H.C.C.I. nr. 31/2009, trecându-se dosarul pe lista pricinilor de soluționat în faza de atac a apelului cu participarea judecătorilor potrivit acestor reguli.
Recurenta invocă încălcarea unor norme de procedură, neprevăzute însă de vreo lege. Dacă cererea ar putea fi citită prin prisma împiedicării dreptului de apărare și de acces la o instanță, se constată că o astfel de încălcare a principiilor nu s-a săvârșit.
Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 305 C.proc.civ., în instanța de recurs se pot produce ca probe noi înscrisuri, ce se pot depune până la închiderea dezbaterilor.
Recurenta nu pretinde că ar fi deținut asemenea înscrisuri pe care le putea depune inclusiv în calea de atac pe care a considerat-o aplicabilă primei instanțe de fond, după cum nu depune asemenea probe, nici în prezentul recurs.
Alte probe din cele nepermise instanței de recurs, dar permise instanței de fond nu se pretind a exista nici măcar de către recurentă (respectiv martori, cercetări, expertize).
Ca atare, critica este una nefondată.
Cât privește înrăutățirea situației în propria cale de atac, nici o asemenea greșeală de aplicare a legii nu se constată.
Cheltuielile de judecată la care instanța de apel a obligat-o pe apelantă au fost exclusiv cele făcute în faza de atac a apelului, suma de 500 lei reprezentând onorariul plătit și dovedit, potrivit chitanței depuse la dosar de avocat D.M.C. pentru intimata-pârâtă APSP, sub nr. 413/19.11.2010. Dispozițiile art. 274 C.proc.civ. prevăd posibilitatea părții de a solicita cheltuielile de judecată făcute în cererea adversarului său căzut în pretenții, în fiecare fază, cele acordate prin decizia criticată neprivind faza de judecată în fond purtată în fața judecătoriei.
Critica privind greșita aplicare a formelor procedurale, în sensul că nu s-au observat acte îndeplinite nelegal de către pârâte care nu dețin hotărâri de înființare date de către instanța de judecată, este și ea nefondată. Astfel, recurenta a atacat chiar încheierile nr. 532/2002 și nr. 916/2005 date de judecătorul delegat pe lângă P.M.P., potrivit legii aplicabile la data pronunțării lor.
Ca atare, asemenea acte de înființare, întocmite în condițiile Legii nr. 114/1996, ale Legii nr. 7/1996 și art. 22 din Legea nr. 145/1999, există în cauză. Legalitatea unor asemenea acte pronunțate de judecătorul delegat putea fi cercetată în condițiile prevăzute de lege pentru atacarea lor, având caracterul unor acte contencioase, pronunțate în temeiul art. 331 și urm. C.proc.civ., cu cadrul prevăzut de legea specială.
Instanțele fondului, de altfel, au trecut chiar și peste această lipsă a formulării unei căi de atac împotriva celor două încheieri în condițiile legii și au cercetat, încă odată, îndeplinirea cerințelor prevăzute de legea în vigoare la data pronunțării acestora, constatând că ele sunt întrunite.
Argumentul potrivit căruia, în prezent, reclamanta ar fi urmărită în instanță pentru datorii din perioada în care ar fi cuprins și pe locatarii de la scara A, în prezent constituiți în APSD 32 P.Ș., dincolo de faptul că este un aspect nou relevat în recurs, neputând fi luat în discuție câtă vreme obiect al cercetării pentru nelegalitate nu pot constitui decât rezolvările de drept date de către instanța de apel, ca și argument de fapt, este nerelevant. în măsura în care aceste datorii ar fi fost făcute pentru proprietarii ce s-au constituit într-o altă asociație, există mijloace juridice de protecție, prevăzute de procedura civilă.
în ceea ce privește acordarea a ceea ce nu s-a cerut, urmează a se observa că obiectul acțiunii l-a privit cercetarea legalității actelor de înființare a celor două asociații pârâte. Instanța s-a pronunțat inclusiv asupra acestei cereri, dispoziția privind plata taxelor de timbru neavând relevanța rezolvării unui petit principal al unei acțiuni. Or, obligarea la plata acestei sume, s-a făcut la cererea expresă a părții față de care recurenta a picat în pretenții, așa cum prevăd dispozițiile art. 274 C.proc.civ., neexistând o acordare a altceva decât ceea ce s-a cerut.
Obligativitatea verificării și impunerii obligației de plată a taxelor de timbru revine instanțelor în condițiile Legii nr. 146/1997; partea care consideră că cererea sa nu ar fi susceptibilă de plata unor asemenea taxe, are la îndemână procedura reexaminării, la care recurenta nu a recurs. De asemenea, în ceea ce privește lipsa de venituri suficiente pentru suportarea unor asemenea taxe, legiuitorul român a instituit procedura acordării asistenței judiciare, nici la aceasta recurenta neapelând.
Ca atare, nici sub acest aspect nu se constată vreo greșeală din partea instanței de recurs.
în sfârșit, ultima critică, privind greșita considerare ca neaplicabile a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 230/2007 la actele de înființare ale pârâtelor, este și ea nefondată. Pe de o parte, recurenta nu arată de ce acest text ar putea avea acțiune retroactivă la acte încheiate în anii 2002 și 2005, o exceptare de la norma generală cuprinsă în art. 1 C.civ. sau de la principiul general instituit de art. 44 din Constituția României, nefiind cuprinsă în Legea nr. 230/2007.
Față de toate acestea, în temeiul art. 312 C.proc.civ., urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.
(Judecător dr. Daniel Radu, judecător Paula Andrada Coțovanu)
| ← Autoritate de lucru judecat. Acţiune în constatare | Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale... → |
|---|
