Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale invocate drept temei juridic al cererii de chemare în judecată. Consecinţe în plan procesual
| Comentarii |
|
În situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea dispoziţiei legale paralizează efectele juridice ale acesteia. Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii, care guvernează efectele acestor decizii. Raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie care ulterior a fost înlăturată. Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în nici un fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu şi opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicţie constituţională.
Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 43 din 16 februarie 2011
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, înregistrată sub nr. 1605/86/17.02.2010, reclamanta T.R.F. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său, T.N.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său a fost condamnat la 10 ani temniță grea pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale, prin sentința nr. 1687/03.01.1950 a Tribunalului Militar Cluj. La data arestării, 15.08.1949, tatăl avea vârsta de 26 de ani și era perfect sănătos; a fost eliberat la 10.04.1957 și trimis cu domiciliul obligatoriu în com. M., regiunea Brăila, restricția domiciliară fiind ridicată la 10.04.1961. După această dată, din cauza condițiilor deosebit de grele la care a fost supus, starea sa de sănătate s-a alterat din ce în ce mai puternic, iar la 30.05.1988 a decedat.
Prin întâmpinare, pârâtul prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Suceava s-a opus acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 2011/21.12.2010, Tribunalul Suceava a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au fost declarate neconstituționale prin Deciziile nr. 1358 și 1354 ale Curții Constituționale a României, din luna octombrie 2010.
în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei de neconstituționalitate, dacă în acest interval Parlamentul nu pune aceste dispoziții în acord cu Legea fundamentală, iar pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
în motivare a arătat că a doua dintre deciziile Curții Constituționale a României avute în vedere de prima instanță vizează doar probleme de oportunitate, respectiv imposibilitatea financiară a statului, iar nu probleme de neconstituționalitate, încât excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ca inadmisibilă. Dacă s-a apreciat că prevederile din legislația internă nu permit acordarea despăgubirilor morale, instanța putea face aplicarea directă a dispozițiilor art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Chiar în raport de considerentele celor două decizii, instanța, apreciind că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, trebuie să analizeze posibilitatea aplicării Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 în speță.
Prin întâmpinare, pârâtul intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece dispozițiile legale invocate în acțiune și-au încetat efectele juridice.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate care, în drept, se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea constată neîntemeiat recursul. Astfel, prima critică formulată de recurentă vizează soluția dată de Curtea Constituțională a României excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocată de Ministerul Finanțelor Publice, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/21.10.2010, publicate în M.Of. nr. 761/15.11.2010.
Or, în raport de dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 299 raportat la
art. 3 alin. (3) C.proc.civ., instanțele judecătorești nu au abilitarea de a cenzura deciziile Curții Constituționale. în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României, instanțele judecătorești au misiunea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Prin Decizia nr. 819/03.07.2008, Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 1,art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Așadar, instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege sau de a refuza aplicarea acestora, creând în locul lor alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituție.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege s-au dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Prin urmare, instanțele judecătorești sunt ținute a o aplica.
în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, în sensul că aceasta nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Cu alte cuvinte, decizia prin care se constată neconstituționalitatea dispoziției legale paralizează efectele juridice ale acesteia.
Aplicarea deciziilor Curții Constituționale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității, care guvernează efectele acestor decizii. Raporturile juridice deduse judecății au luat naștere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziții legale care beneficiau de prezumția de constituționalitate, prezumție care ulterior a fost înlăturată.
Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituționalității unor norme juridice nu pot pune în nici un fel în discuție efectele produse anterior, s-ar nega însuși caracterul obligatoriu și opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicție constituțională. Doar într-o astfel de abordare a problemei de drept se dă eficiență practică deciziilor instanței de contencios constituțional, obligația de aplicare a actelor jurisdicției constituționale care profită ex nunc tuturor subiectelor de drept interesate fiind ridicată la rang de principiu constituțional.
Constatând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360/21.10.2010, publicată în M.Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a reținut că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile din lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile”.
Nu poate fi, de asemenea, primită critica reclamantei potrivit căreia instanța, apreciind că nu pot fi aplicate dispozițiile Legii nr. 221/2009, trebuia să analizeze posibilitatea aplicării în speță a dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G.
nr. 214/1999, la care s-a făcut referire prin Deciziile Curții Constituționale a României. Aceasta, deoarece dispozițiile art. 129
alin. (6) C.proc.civ. permit judecătorului să hotărască doar asupra obiectului cererii deduse judecății, cu respectarea limitelor investirii stabilite prin cererea de chemare în judecată de parte, conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.
Pe de altă parte, se impune a fi subliniat faptul că actele normative menționate prevăd proceduri și competențe diferite.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 10 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de acest act normativ se depun la direcțiile generale de muncă și protecție socială județene, respectiv la conducerile unităților la care sunt încadrați cei în cauză, iar împotriva deciziilor date de conducătorii acestor instituții/unități se poate face contestație conform Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Aceeași competență materială este reglementată și de dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Potrivit dispozițiilor art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului, „dacă curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.
Așadar, aceste dispoziții comunitare nu pot constitui temei pentru obligarea directă a statului la plata despăgubirii pentru prejudiciul moral reclamat, de către instanța națională, fiind necesar ca, în prealabil, Curtea Europeană să constate existența unei încălcări a Convenției.
Prin urmare, nu poate fi primită nici cea de a doua critică formulată în cauză de reclamantă.
Elaborând politica legislativă internă, Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiși pentru daunele suferite în perioada comunistă, însă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile (…) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (…), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. în speță, la data pronunțării sentinței recurate - 21 decembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept, încât corect prima instanță nu le-a aplicat litigiului pendinte.
Termenul de 45 de zile prevăzut de dispozițiile legale citate a expirat la finele anului 2010, dată la care au încetat efectele juridice ale acestora.
în condițiile date, sentința pronunțată de prima instanță se impune a fi confirmată.
| ← Presupusa încălcare a dispoziţiilor privitoare la conflictul... | Expropriere. Criterii de stabilire a cuantumului despăgubirii... → |
|---|
