Putere de lucru judecat. Elemente. Analiza pe cale incidentală, în primul proces, a neregularităţii actului juridic invocată ulterior, pe calea acţiunii principale
| Comentarii |
|
Prin ambele acţiuni, scopul imediat urmărit de recurenta-reclamantă este să i se restituie proprietatea imobilului, astfel că indiferent cum sunt intitulate acţiunile, ca mod de realizare şi apărare a dreptului substanţial, ele au acelaşi obiect în ambele dosare.
De asemenea, în primul proces, pe cale incidentală, instanţele au analizat şi apărarea intimaţilor-cumpărători că sunt de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a apreciat că această prezumţie nu a fost răsturnată de reclamantă.
Dacă, în acţiunea de faţă, instanţa ar considera că intimaţii-cumpărători ar fi de rea-credinţă şi ar constata nulitatea titlului lor, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat conferită de hotărârea anterioară, care a apreciat, cu putere de lege, că titlul intimaţilor s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale şi cu bună-credinţă.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a FV-a civilă, decizia nr. 2513 din 24 noiembrie 2003)
CURTEA,
La data de 6 august 2002, reclamanta S.L. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC “F.” SA, B.G. şi B.P., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 540 din 4 noiembrie 1996 încheiat între pârâţi asupra ap. nr. 1 din Bucureşti, Intr. P. L.V. nr. 4, sect. 2 (fost Bd. P.P. nr. 136).
Reclamanta a indicat drept temei juridic al acţiunii sale dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, pârâţii B.G. şi B.P. au invocat excepţia autorităţii lucrului judecat şi au solicitat respingerea acţiunii reclamantului.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 8099 din 18 octombrie 2002 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamanta S.L.
în pronunţarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că reclamanta a intentat mai multe acţiuni prin care urmărea să i se retrocedeze imobilul în litigiu ce a aparţinut tatălui său S.l.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 15519/1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a respins acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor
B.G., B.P. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 540/
04.11.1996, încheiat de pârâţi (acelaşi contract a cărui desfiinţare se solicită şi prin acţiunea de faţă) pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia nr. 1385/18.04.2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă care a respins ca nefondat apelul reclamantei şi irevocabilă prin decizia nr. 3578/01.11.2000 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă prin respingerea recursului declarat de reclamantă.
S-a stabilit astfel că pârâţii B.G. şi B.P. au cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 540/04.11.1996 apartamentul în care au locuit cu chirie (cel ce face şi obiectul litigiului de faţă) cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, că la momentul vânzării nu se înregistrase nici o cerere
de revendicare a imobilului de către reclamantă, ci doar o cerere prin care aceasta solicită despăgubiri băneşti pentru imobil, iar reclamanta nu a administrat nici o dovadă din care să rezulte că pârâţii au luat cunoştinţă de împrejurarea că statul deţinea fără titlu imobilul ce le-a fost vândut.
După respingerea acestei acţiuni reclamanta a formulat o acţiune în revendicarea imobilului în litigiu prin comparare de titluri, în care au avut calitatea de pârâţi, atât pârâţii B.G. şi B.P., cât şi SC “F.” SA şi Municipiul Bucureşti.
Prin decizia nr. 108/24.01.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă a fost admis apelul pârâţilor B., a fost schimbată sentinţa judecătoriei şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în revendicare intentată de reclamanta S.L. prin comparare de titluri.
Această decizie a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 1550/19 iunie 2002, conform căreia recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
S-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că pârâţii B.G. şi B.P. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 540/04.11.1996 pentru apartamentul în litigiu cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, că aceştia au fost de bună-credinţă în înţelesul art. 46 din Legea nr. 10/2001 când au cumpărat apartamentul, aşa încât titlul lor este preferabil şi a fost menţinut.
Drept consecinţă, în acţiunea de faţă în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 540/04.11.1996, întemeiată pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat faţă de decizia nr. 540/19.06.2002 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă şi a respins acţiunea reclamantei S.L.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 827/A/17 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă cu motivarea că sunt îndeplinite cerinţele triplei identităţi la care se referă art. 1201 cod civil şi că autoritatea de lucru judecat a fost corect reţinută faţă de decizia nr. 1550/19.06.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti care a stabilit existenţa bunei-credinţe a intimaţilor-cumpărători în înţelesul art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi le-a păstrat contractul de vânzare-cumpărare nr. 540/1996 pentru apartamentul în litigiu.
în termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.L. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Intimaţii B.G. şi B.P. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Recurenta susţine în esenţă că în mod nelegal s-a reţinut de instanţa de apei incidenţa art. 1201 Cod civil privind autoritatea de lucru judecat, deşi nu erau întrunite cerinţele identităţii de obiect şi cauză între cele două acţiuni.
Astfel, acţiunea finalizată prin decizia nr. 1550/
19.06.2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă faţă de care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, a avut ca obiect revendicarea imobilului în litigiu indicându-se drept cauză juridică art. 480 şi urm. Cod civil, iar acţiunea de faţă are alt obiect, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 540/1996 şi nu ca temei juridic art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Este clar că prin decizia nr. 1550/2002 Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat numai asupra acţiunii în revendicare cu care a fost învestită şi nu pe constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 540/1996 deţinut de intimaţii B.G. şi B.P., indiferent că tangenţial sunt considerente referitoare la buna-credinţă a subdobânditorilor. Că art. 1201 Cod civil este de strictă interpretare şi nu permite instanţelor să fie aplicat prin asemănare, ce reprezintă o imixtiune în textul legal.
Se susţine că nu s-au analizat condiţiile cumulative impuse de art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, respectiv preluarea fără titlu a imobilului de către stat şi răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă.
Instanţa de apel, menţionează recurenta, a nesocotit chiar dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/ 2001 ce prevede că persoanele îndreptăţite (foştii proprietari) chiar dacă au pierdut procesele privind realizarea drepturilor lor în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv, pot, după apariţia Legii nr. 10/2001 să-şi realizeze drepturile în condiţiile acestei legi, prin acţiunile prevăzute în acest act normativ.
Recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Reclamanta-recurentă contestă că, fără temei legal, instanţele au reţinut identitatea de obiect şi cauză între acţiunea de faţă prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 540/1996 ce are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară şi acţiunea în revendicare ce are ca efect retrocedarea imobilului către proprietar ce a făcut obiectul procesului finalizat prin decizia nr. 1550/19.06.2002 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Este lesne de observat că prin ambele acţiuni scopul imediat urmărit de recurenta-reclamantă este să i se restituie în proprietate imobilul, astfel că indiferent cum sunt intitulate acţiunile, ca mod de realizare şi apărare a dreptului substanţial, ele au acelaşi obiect în ambele dosare.
Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat în mod corect existenţa calităţii de obiect la care se referă art. 1201 Cod civil privind autoritatea de lucru judecat.
într-adevăr, cauza juridică a acţiunii în revendicare a imobilului în litigiu au fost dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil, însă pe cale incidentală, instanţele au analizat şi apărarea intimaţilor-cumpărători că sunt de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a apreciat că această prezumţie prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001, aplicabilă şi proceselor în curs de judecată, nu a fost răsturnată de reclamantă, chiar dacă imobilul a fost preluat abuziv de statul vânzător.
Ca atare, s-a dat prevalenţă titlului cumpărătorilor, subdobânditori de bună-credinţă ai apartamentului în litigiu, aşa cum rezultă din decizia nr. 1550/19.06.1996 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Dacă, în acţiunea de faţă, instanţa ar considera că intimaţii-cumpărători ar fi de rea-credinţă şi ar constata nulitatea titlului lor, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat conferită de decizia nr. 1550/
19.06.1996 a Curţii de Apel Bucureşti care a apreciat, cu putere de lege, că titlul intimaţilor s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale şi cu bună-credinţă din partea acestora în înţelesul art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Şi sub acest aspect se constată că în mod judicios instanţa de apel a reţinut identitatea de cauză între cele două acţiuni, chiar dacă art. 46 din Legea nr. 10/2001 s-a considerat aplicabil pe cale incidentală în procesul finalizat prin decizia nr. 1550/
19.06.2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Apărarea recurentei în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 va fi înlăturată deoarece, după apariţia legii speciale, în procesul aflat în curs de judecată şi soluţionat irevocabil prin decizia nr. 1550/19.06.2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, lege nouă, de aplicare
imediată, aşa încât nu mai este admisibilă o nouă dispoziţie legală, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/ 2001.
Faţă de cele ce precedă şi în baza art. 312 C. pr. civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
Conform art. 274 C. pr. civ. va obliga recurenta să plătească intimaţilor B.G. şi B.P. suma de
10.000.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru recurs.
NOTĂ
Speţa soluţionată potrivit dec. civ. nr. 2513/24.11.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a ridicat problema existenţei lucrului judecat cu privire la valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare şi a impedimentului decurgând din aceasta, pentru soluţionarea ulterioară a unei cereri vizând nulitatea aceluiaşi contract, într-o situaţie în care, aparent, nu ar fi întrunite cerinţele legale pentru a fi reţinută prezumţia absolută a puterii lucrului judecat.
Astfel, o primă acţiune în instanţă a vizat revendicarea unui bun imobil, promovată de reclamant în calitate de succesor al autorului său, pretinzând deposedarea abuzivă a acestuia de către stat. Pârâţii din acest proces s-au apărat, invocând deţinerea unui titlu valabil asupra imobilului, reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Acţiunea a fost respinsă, reţinându-se că, într-adevăr, pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, că aceştia au fost de bună-credinţă la momentul perfectării vinderii-cumpărării şi ca atare, faţă de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, titlul lor de proprietate este preferabil.
Raportat la această soluţie, cea de-a doua acţiune, vizând constatarea nulităţii aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare al pârâţilor, a fost apreciată ca fiind formulată cu încălcarea puterii lucrului judecat decurgând din prima hotărâre, care statuase deja, asupra validităţii respectivului act juridic.
Apreciind ca justă soluţia instanţei, considerăm, date fiind particularităţile speţei, că se impun câteva precizări, suplimentare, faţă de considerentele deciziei.
în termenii art. 1201 C. civ., pentru a exista putere de lucru judecat, este necesar ca obiectul să fie acelaşi (eadem res, idem ius); cererea să fie fondată pe aceeaşi cauză (eadem causa petendi) şi să fie formulată între aceleaşi părţi (eadem conditio personarum), făcută de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate.
Dintre aceste elemente, se impun anumite nuanţări cu privire la obiectul şi cauza cererii (părţile având aceeaşi identitate fizică şi juridică în ambele procese şi deci, neridicându-se probleme pe acest aspect).
a) Identitatea de obiect
în ce priveşte cerinţa identităţii de obiect, prin reglementarea acesteia, legiuitorul a urmărit nu numai împiedicarea reluării unui proces soluţionat, ci şi evitarea unor posibile contradicţii între două hotărâri judecătoreşti.
Cu alte cuvinte, dacă un drept a fost afirmat sau negat într-un proces, va exista identitate de obiect atunci când într-un nou proces se repune în discuţie acelaşi drept, chiar dacă aceasta se face pentru a trage o altă consecinţă, care nu a fost dedusă în procesul anterior.
Obiectul cererii este deci reprezentat de beneficiul juridic imediat urmărit de parte prin recurgerea la calea justiţiei, pretenţia concretă formulată.
Aceasta înseamnă însă, nu numai obiectul material vizat de pretenţia formulată, ci şi dreptul subiectiv care poartă asupra acelui obiect (eadem res, idem ius).
Astfel, reclamantul care revendică proprietatea exclusivă asupra unui fond şi căruia îi este respinsă cererea, va putea ulterior să reclame, fără a i se opune existenţa lucrului judecat, o parte din coproprietate.
Proprietatea exclusivă şi coproprietatea fiind două drepturi subiective distincte, nu se poate susţine existenţa identităţii de obiect al cererii ulterioare.
Totodată, va exista identitate de obiect şi atunci când pretenţia, deşi formulată diferit -prin alegerea, pentru valorificarea aceluiaşi drept, a unor căi procedurale diferite - este, de fapt, aceeaşi.
în speţă, scopul urmărit de reclamant prin formularea celor două cereri a fost acelaşi: redobândirea proprietăţii unui imobil, în prima situaţie (acţiunea în revendicare), prin pretinderea deţinerii abuzive a bunului de către pârâţi, iar în a doua situaţie (acţiunea în nulitate), ca urmare a desfiinţării actului juridic declarat. De fapt, în această ultimă ipoteză, cererea are un dublu obiect: nulitatea şi dreptul (în speţă, dreptul de proprietate asupra imobilului) care rezultă de aici, pentru partea care invocă nulitatea.
b) Identitatea de cauză
în ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată, aceasta este reprezentată de fundamentul legal - actul sau faptul juridic - al dreptului pe care o parte îl pretinde împotriva alteia şi de aceea, chiar dacă două cereri ar avea acelaşi obiect, dacă dreptul invocat nu are acelaşi fundament, ele pot fi formulate succesiv, fără să se opună puterea lucrului judecat.
Cauza nu este însuşi dreptul sau beneficiul legal urmărit, ci ea constituie izvorul acestuia, sursa lui generatoare (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia cumpărătorul cere predarea bunului sau contractul de depozit pe care o persoană îşi fundamentează cererea de restituire).
Deşi utilitatea cauzei a fost criticată în doctrina modernă, susţinându-se mai degrabă necesitatea reunirii celor două elemente - obiectul şi cauza - sub denumirea de chestiune litigioasă, faţă de reglementarea legală în vigoare, obiectul şi cauza constituie elemente de sine stătătoare ale autorităţii de lucru judecat.
Totodată, este necesar să nu se confunde cauza unei cereri cu mijloacele de probă -adică, fundamentul legal al dreptului, cu probele şi argumentele cu ajutorul cărora se tinde a se dovedi existenţa acestui fundament, adică a cauzei (de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, vânzarea este cauza dreptului, iar înscrisul constatator este mijlocul care serveşte tocmai pentru a demonstra existenţa cauzei).
De aceea, atunci când cea de-a doua cerere nu face decât să se întemeieze pe un alt mijloc de probă, dar cauza a rămas aceeaşi, cererea trebuie respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Altminteri, ar însemna ca părţii care formulează aceleaşi pretenţii, având acelaşi fundament, să i se recunoască posibilitatea promovării mai multor acţiuni, doar pe considerentul că nu şi-a administrat toate probele în primul proces sau nu şi-a făcut în mod corespunzător apărările.
Chiar şi pentru ipoteza în care părţii nu i se poate reţine nici o culpă în administrarea probatoriului, fiind posibil ca, în ciuda tuturor diligenţelor depuse, aceasta să nu fi putut descoperi la timp un mijloc de probă, interesul său personal trebuie să cedeze în faţa interesului general0, o hotărâre o dată pronunţată fiind prezumată că exprimă adevărul şi neputându-se reveni asupra ei1.
în acelaşi timp însă, o hotărâre nu se poate opune cu putere de lucru judecat unei cereri bazate pe o cauză care a luat naştere după pronunţarea respectivei hotărâri. De exemplu, situaţia reclamantului căruia i s-a respins acţiunea în revendicare pentru că nu a făcut dovada proprietăţii asupra bunului şi care devine ulterior proprietar în temeiul unei moşteniri deschise după pronunţarea primei hotărâri.
Promovarea unei noi acţiuni în revendicare nu va fi oprită, neexistând autoritate de lucru judecat, întrucât dreptul invocat are un fundament nou, ulterior primei judecăţi.
Revenind la speţă, cauza primei cereri a reprezentat-o titlul de proprietate al autorului reclamantului2 (transmis acestuia din urmă pe cale succesorală) pe temeiul căruia s-a pretins deţinerea nelegală a bunului de către pârâţi şi s-a solicitat încetarea acestei deţineri abuzive.
în cea de-a doua cerere, cauza a reprezentat-o neregularitatea, viciul actului juridic3 (contractul de vânzare-cumpărare deţinut de pârâţi şi invocat în apărare, ca titlu de proprietate şi cu ocazia primei judecăţi), de natură să-l lipsească de efecte.'
Neregularitatea invocată a constat în încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/ 1995 la momentul perfectării, dispoziţii care prevedeau înstrăinarea către chiriaşi numai a acelor imobile deţinute de stat cu titlu.
Acest aspect însă, al validităţii contractului deţinut de pârâţi din acelaşi punct de vedere (al dispoziţiilor legale în temeiul cărora s-a încheiat) a fost pus în discuţie pe cale incidentală şi cu ocazia primei judecăţi.
Instanţa anterioară a statuat asupra validităţii contractului pârâţilor întrucât “s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar aceştia au fost de bună-credinţă, în înţelesul art. 46 din Legea nr. 10/2001, aşa încât titlul lor este preferabil şi a fost menţinut”.
Aşadar, învestită cu o acţiune în revendicare în cadrul căreia ambele părţi au prezentat titluri de proprietate, instanţa a verificat, pe cale incidentală, validitatea contractului deţinut de pârâţi.
Atunci când este vorba de incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, particularitatea în soluţionarea acţiunilor în revendicare este dată de prevederea legală care face din dobânditorul cu bună-credinţă al unui imobil deţinut fără titlu de către înstrăinător, un veritabil proprietar (art. 46 alin. 2).
într-o astfel de situaţie, nu este suficient, pentru a avea câştig de cauză, ca reclamantul să dovedească faptul că este proprietar şi că nu el a înstrăinat bunul (ca atare, contractul exhibat de pârât nu-i este opozabil), întrucât acţiunea sa poate fi paralizată de buna-credinţă invocată şi care, prin voinţa legiuitorului, a devenit mod de dobândire a proprietăţii.
De aceea, în cadrul acţiunii în revendicare în care pârâtul s-a apărat invocând contractul său de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa a introdus ca element în operaţiunea de comparare a titlurilor părţilor, analiza validităţii titlului prezentat de pârât.
Aceasta întrucât, în temeiul Legii nr. 10/2001, contractele nevalabile sunt salvate de la nulitate prin invocarea şi dovedirea bunei-credinţe la momentul perfectării unei vânzări-cumpă-rări cu un înstrăinător care nu avea decât o aparenţă de proprietar.
Din acest punct de vedere, analiza validităţii contractului de vânzare-cumpărare deţinut de pârât era necesară - şi nu depăşea limitele cadrului procesual -, tocmai pentru a se putea determina cărui titlu din cele două prezentate de părţi urma să i se recunoască preferabilitate.
De aceea, nu s-ar putea susţine că instanţa ar fi avut în vedere aspecte în afara limitelor învestirii şi ca atare, n-ar intra în puterea lucrului judecat decât soluţia dată revendicării, cu ignorarea analizei făcute asupra valabilităţii vânzării-cumpărării şi existenţei sau nu, a bunei-credinţe la momentul înstrăinării. Soluţionarea cererii în revendicare a presupus, în mod necesar, efectuarea acestei analize, datorită situaţiei juridice a imobilului, o simplă comparare de titluri nefiind suficientă.
în consecinţă, considerentele, inclusiv cele vizând valabilitatea contractului pârâţilor sprijină soluţia din dispozitiv, fac corp comun cu aceasta şi, ca atare, intră în puterea lucrului judecat.
Statuându-se, pe cale incidentală, asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, în urma dezbaterilor contradictorii, nu era posibil ca într-o cerere ulterioară să fie repusă în discuţie această chestiune fără să se opună existenţa lucrului judecat4. Altminteri, s-ar putea ajunge să se conteste printr-o hotărâre ceea ce s-a afirmat prin hotărârea anterioară.
în concluzie, în speţă, elementele lucrului judecat - chiar dacă nu au făcut obiectul unei analize distincte şi detaliate a instanţei - erau, într-adevăr, întrunite.
Ceea ce s-a invocat drept neregularitate a actului juridic în a doua cerere (constituind cauza acesteia) fusese analizat cu ocazia primei judecăţi.
în acelaşi timp, pretenţia concretă a reclamantului (obiectul cererii) a fost acelaşi în ambele situaţii - redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta, chiar dacă au fost alese căi procedurale diferite (revendicare, acţiune în nulitate) şi chiar dacă obiectul celei de-a doua cereri a fost dublu: nulitatea actului şi dreptul subiectiv (de proprietate) decurgând de aici.
în privinţa părţilor, menţiuni speciale nu s-au impus, dată fiind identitatea fizică şi juridică a acestora în ambele procese.
| ← Antecontract de vânzare-cumpărare. Apartament. înstrăinare... | Obligaţie de a face. Cerere privind obligarea unei societăţi... → |
|---|
