Servitute de trecere. Acţiune confesorie. Natura civilă a litigiului. Competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de fond
| Comentarii |
|
Acţiunea confesorie de servitute reprezintă o acţiune reală, petitorie şi imobiliară, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţinând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află imobilul, pretins grevat de servitute, în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ. coroborat cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) C.proc.civ. Prin urmare, fiind o acţiune reală, neevaluabilă în bani, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de servitute legală sau convenţională (cum e cazul în speţă), aceasta constituie un litigiu de natură civilă indiferent de părţile implicate în conflictul judiciar, persoane fizice sau persoane juridice (societăţi comerciale, cum e cazul în speţă), competenţa materială în primă instanţă aparţinând judecătoriei, ca instanţă de judecată cu plenitudine de competenţă conform art. 1 alin. (1) C.proc.civ.
Secţia I civilă, Decizia nr. 177 din 29 februarie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția comercială, sub nr. 3895/118/2009, reclamanta SC C.P.C. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC M.I. SRL și SC P.M. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtele la respectarea servituții de trecere pentru căile de acces la imobilul proprietatea reclamantei, inclusiv la rampa din fața magaziei, prin demolarea suprastructurii formate din cărămizi, prin care se blochează accesul la respectivul imobil.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3589/16.11.1999 la BNP P.V. a cumpărat de la SC P. SA suprafața de 1.080,22 mp teren intravilan, situat în Constanța, strada C., nr. 6, din totalul de 194.132,57 mp. în cuprinsul acestui contract, s-a instituit dreptul de servitute al cumpărătoarei pentru căile de acces la imobilul dobândit, identificat pe schița de plan cu culoarea portocalie.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 516 din 17.02.2000, reclamanta a cumpărat de la SC P. SA și construcția de tip P + 1, în suprafață de 1.759,92 mp, cu destinația de hală industrială și situată pe terenul de 1.080,22 mp anterior dobândit. Imobilul format din teren și construcție a fost înscris în cartea funciară nr. 4807, având numărul cadastral 1246/2, iar la rubrica referitoare la sarcini a fost menționat dreptul de servitute stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3589/1999.
A mai susținut reclamanta că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1247/30.09.2003 la BNP G.P. și E.L.S., SC R. SA a cumpărat de la SC P. SA imobilul „GS”, compus din teren și construcție și aflat în vecinătatea imobilului proprietatea reclamantei. La rândul său, SC R. SA a vândut construcția către pârâta SC M.I. SRL, care imediat după ce a devenit proprietar a încercat să blocheze accesul reclamantei la magazia societății.
A învederat totodată reclamanta că la data de 1.12.2008, cele două societăți pârâte au construit o suprastructură formată din cărămizi de BCA, amplasată pe platforma din fața magaziei, blocând astfel accesul la această construcție și nesocotind dreptul de servitute înscris în cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 1193/COM/18.02.2009, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 44/118/2009, pe cale ordonanță președințială, au fost obligate pârâtele să sisteze efectuarea de lucrări de construcție de natură să împiedice accesul reclamantei la imobilul proprietatea sa, fiind respinsă cererea de obligare a pârâtelor la demolarea construcțiilor efectuate, pentru neîndeplinirea condițiilor pe care le presupune procedura specială reglementată de art. 581 și urm. C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 3606/14.06.2011 Tribunalul Constanța a admis cererea principală și a respins cererea reconvențională formulată de pârâte.
Au fost obligate pârâtele SC M.I. SRL și SC P.P.M. SRL să respecte dreptul de servitute de trecere al reclamantei și să demoleze construcția-împrejmuire edificată în Constanța, strada C., nr. 6, care împiedică accesul reclamantei la imobilul compus din teren în suprafață de 1.080,22 mp și hală industrială tip P + 1, cu număr cadastral 1246/2.
Au fost obligate pârâtele la câte 915 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta este titulara unei servituți de trecere, constituită prin contract cu titlu oneros încheiat cu pârâta SC P. SA, aceasta din urmă asumându-și obligația de a asigura accesul reclamantei la imobilul proprietatea sa, inclusiv prin folosirea rampei de încărcare-descărcare. Fiind accesorie dreptului său real asupra terenului fond aservit și decurgând din existența în patrimoniul vânzătoarei a terenului cu destinația de cale de acces, obligația de respectare a dreptului de servitute a constituit însă o veritabilă obligație propter rem, opozabilă oricăruia dintre titularii ulteriori ai dreptului de proprietate asupra imobilului aservit. în consecință, la momentul la care a cumpărat rampa betonată, pârâta SC M.I. SRL a preluat și obligația de a respecta dreptul de servitute al reclamantei, ce purta asupra imobilului respectiv, indiferent de menționarea acestei obligații în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.
în referire la cererea reconvențională, s-a reținut că pretențiile pârâtelor sunt nefondate, din materialul probator administrat în cauză rezultând că reclamanta nu a utilizat spațiile proprietatea pârâtei SC M.I. SRL și după expirarea termenului de locațiune, situație în care în speță nu există situația premisă a obligării reclamantei la plata chiriei pretinse de către pârâtă.
împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat recurs pârâtele SC M.I. SRL și SC P.P.M. SRL, care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând, în esență, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea reinterpretării corecte a clauzelor contractuale și pentru stabilirea regimului juridic al celor două imobile învecinate, inclusiv în relația raporturilor de vecinătate în baza titlurilor de proprietate și a situației din teren.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă SC C.P.C. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că reclamanta este titulara unei servituți de trecere constituită prin contract cu titlu oneros asupra căilor de acces auto și cale ferată, inclusiv rampa din fața magaziei, existente pe terenul pârâtelor, iar acestea din urmă i-au îngrădit accesul la hala industrială proprietatea reclamantei, încălcând astfel dreptul de servitute de trecere.
La termenul de judecată din 21.12.2011, instanța de recurs, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, Secția I civilă, în soluționarea acțiunii reclamantei, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ.
Conform art. 137 C.proc.civ., Curtea va analiza cu prioritate excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța în soluționarea acțiunii confesorii promovate de reclamantă.
Excepția este fondată pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea înregistrată în primă instanță pe rolul Tribunalului Constanța, Secția comercială, și ulterior pe rolul Secției civile, reclamanta SC C.P.C. SA Constanța a dedus judecății o acțiune confesorie, solicitând instanței să oblige pârâtele să îi respecte servitutea de trecere stabilită pe cale convențională cu SC P. SA, autoarea originară a tuturor părților din litigiu, în urma unor transmisiuni succesive ale fondului aservit.
Ca drept real principal, dreptul de servitute include în conținutul său juridic nu numai elementele substanțiale, adică prerogativele pe care le poate exercita titularul său, ci și dreptul material la acțiune.
Prin aceasta, se asigură protecție juridică directă a dreptului de servitute. în acest sens, titularul dreptului de servitute poate utiliza acțiunea confesorie pentru a obține recunoașterea și restabilirea acestui drept fie împotriva proprietarului fondului aservit, fie împotriva oricărei alte persoane care i-a încălcat dreptul.
Acțiunea confesorie de servitute reprezintă o acțiune reală, petitorie și imobiliară, competența de soluționare a acțiunii aparținând judecătoriei în a cărei rază teritorială se află imobilul, pretins grevat de servitute, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 C.proc.civ. coroborat cu dispozițiile art. 13 alin. (1) C.proc.civ.
Prin urmare, fiind o acțiune reală, neevaluabilă în bani, prin care se urmărește apărarea dreptului de servitute legală sau convențională (cum e cazul în speță), aceasta constituie un litigiu de natură civilă indiferent de părțile implicate în conflictul judiciar, persoane fizice sau persoane juridice (societăți comerciale, cum e cazul în speță), competența materială în primă instanță aparținând judecătoriei, ca instanță de judecată cu plenitudine de competență conform art. 1 alin. (1) C.proc.civ.
Sub aspect teritorial, competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află situat terenul (fondul) pretins aservit, în speță Judecătoria Constanța, conform art. 13 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căruia „Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilele”.
Constatând că, în cauză, în mod greșit, Tribunalul Constanța, Secția civilă, a judecat litigiul în primă instanță cu încălcarea competenței materiale a Judecătoriei Constanța, se va admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța, invocată din oficiu de instanța de recurs și se va casa sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, în primă instanță Judecătoriei Constanța.
Excepția necompetenței materiale a Tribunalului Constanța constituie o excepție dirimantă ce face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs formulate de pârâte și care vizează fondul litigiului, respectiv limitele în care se pretinde a fi exercitată servitutea de trecere de către reclamantă.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Contestarea planului de distribuire a creanţelor. Cheltuieli de... | Cerere de recurs semnată de avocat. Lipsa împuternicirii... → |
|---|
