SIMULAŢIE. CONTRAÎNSCRIS. TESTAMENT. MĂRTURISIRI EXTRAJUDICIARE. NEOPOZABILITATE ÎN TIMPUL VIEŢII TESTATORULUI. OPOZABILITATE DUPĂ MOARTEA TESTATORULUI ÎMPOTRIVA MOŞTENITORILOR. CONDIŢII
| Comentarii |
|
1. Conform principiilor în materie, există simulaţiune atunci când se face o convenţie aparentă ale cărei efecte sunt modificate sau suprimate prin altă convenţie, contraînscris, contemporană cu prima şi destinată să rămână secretă.
Această definiţie presupune existenţa în materie de simulaţie a două convenţii, una ostensibilă, alta secretă, încheiate între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect.
Aceasta înseamnă că testamentul nu poate constitui contraînscrisul pentru că ele nu sunt convenţii, acte unilaterale esenţialmente revocate destinate să producă efecte după moartea testatorului.
2. Recunoaşterea făcută într-un testament prin care testatorul, adresându-se moştenitorilor săi, le cere să respecte un legat sub cuvânt că o anumită avere i-ar aparţine numai în mod aparent, în realitate aparţinând legatarului, nu poate avea efect împotriva testatorului însuşi în timpul vieţii şi nu poate fi produsă ca probă în contra lui.
(Col. I. Petrescu cu Rilly Braverman).
Decizia nr. 682 din 4 iulie 1947
(Admis recursul declarat de I. Petrescu contra dec. nr. 152/1946 a Curţii de Apel Bucureşti, s. a ll-a, în proces cu Rilly Braverman).
NOTĂ
O persoană cumpără mai multe imobile proprio nomine şi ulterior, la o dată apropiată de aceea a actului de vânzare, face succesiv trei testamente, din care rezultă că n-a figurat în actele de dobândire ale imobilelor decât ca cumpărător aparent şi că proprietatea acelor imobile aparţine
în realitate persoanei pe care o instituie ca legatară universală prin acele acte de ultimă voinţă. Chestiunea care s-a pus înaintea Instanţei Supreme a fost de a se şti dacă declaraţiile testatorului relative la proprietatea imobilelor cumpărate, cuprinse în testamentele pe care le-a făcut, au vreo forţă probantă, pentru a stabili simularea în ce priveşte persoana cumpărătorului, adică o interpunere de persoane, testatorul cumpărător aparent, servind ca prete-nom al adevăratului beneficiar al contractelor care este persoana instituită legatară universală.
Instanţa de fond analizând caracterul juridic al declaraţiilor cuprinse în testament, le consideră în primul rând ca contraînscrisuri şi în mod subsidiar ca o mărturisire extrajuridică a testatorului că legatara este adevărata cumpărătoare a imobilelor,
înalta Curte, definind simulaţiunea ca o convenţie aparentă ale cărei efecte sunt modificate sau suprimate printr-o altă convenţie contemporană cu prima şi destinată să rămână secretă, numită contraînscris, stabileşte că simulaţiunea se caracterizează prin existenţa «a două convenţii, una ostensibilă şi alta secretă, încheiate între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect»; în consecinţă, zice înalta Curte, testamentul, fiind un act unilateral esenţialmente revocabil, nu poate fi considerat ca un contraînscris, care constituie în mod necesar o convenţie.
Or, dacă este exact că simulaţiunea implică o dublă convenţie, una ostensibilă şi alta ascunsă, având o amplitudine mai mare sau mai mică după importanţa elementelor contractului sau actului juridic aparent pe care părţile le-au modificat sau suprimat prin procedeul simulaţiunii, - existenţa actului juridic aparent, natura acestui act, prima beneficiarului actului, unele din clauzele contractuale - nu-i mai puţin adevărat că contraînscrisul nu constituie singurul mijloc de dovadă a simulaţiunii, ci convenţia secretă poate fi stabilită prin toate mijloacele de drept comun, care variază după cum simulaţiunea este invocată de una din părţile care au participat la încheierea contractului ostensibil, sau de un terţ interesat; în consecinţă, între părţile contractante, dovada relaţiei poate fi făcută, în afară de contraînscris, cu mărturisirea pârâtului şi cu martori în completarea unui început de dovadă scrisă.
în speţa care s-a înfăţişat înaintea înaltei Curţi, declaraţiile testamentare neputând fi considerate drept contraînscris urmează să vedem dacă au forţa probantă a unor recunoaşteri sau mărturisiri extrajudiciare.
înalta Curte, examinând litigiul şi în acest aspect, se întemeiază pe caracterul esenţialmente revocabil al testamentului atâta timp cât trăieşte testatorul, pentru a decide că din nici un punct de vedere clauzele testamentare nu pot fi opuse testatorului, oricum ar fi caracterul juridic, fie că e vorba de dispoziţii testamentare propriu-zise având ca obiect averea testatorului, fie că e vorba de declaraţii sau mărturisiri extrajudiciare prin care testatorul ar recunoaşte existenţa unei datorii sau că anumite bunuri pe care le deţine, sunt proprietatea unui terţ; în consecinţă, toate clauzele testamentare sunt lipsite de orice eficacitate cât timp trăieşte testatorul care poate revoca oricând.
Soluţia consfinţită de înalta Curte ca şi susţinerea pe care o întemeiază, sunt discutabile. în adevăr, rezultă din art. 802 C. civ., că legiuitorul consideră testamentul ca un act revocabil în măsura în care testatorul se serveşte de aceeaşi formă cu scopul de a dispune, de tot sau parte din avutul său pentru momentul încetării sale din viaţă. Definiţia dată în textul mai sus menţionat actului de ultimă voinţă, dovedeşte că legiuitorul a încercat să stabilească o legătură indisolubilă între revocabilitatea testamentului şi caracterul patrimonial al dispoziţiilor testamentare; pe drept cuvânt Planiol şi Ripert, voi. V (nr. 12 p. 14) susţin că definiţia din art. 802 trebuie aplicată legatului, iar nu testamentului, întrucât testamentul constituie o formă, un procedeu de tehnică juridică, prin care o persoană poate nu numai să dispună de bunurile sale, dar să facă şi alte acte cu caracter juridic, ca o recunoaştere a unui copil natural, o numire de tutore etc.
Aşa fiind, revocabilitatea nu se aplică tuturor clauzelor testamentare ci trebuie făcută o deosebire, ţinând seama de caracterul complex şi variat al conţinutului testamentului şi anume:
dispoziţiile de ultimă voinţă cu privire la bunurile testatorului sunt revocabile, pe când declaraţiile sau recunoaşterile cuprinse în testament au un efect definitiv; cel în favoarea căruia sunt făcute se poate prevala de ele în timpul vieţii testatorului chiar în ipoteza că acesta ar fi revocat testamentul în care se cuprind acele recunoaşteri sau declaraţii. Un argument în acest sens se poate deduce din art. 304 C. civ. astfel cum a fost modificat prin legea din 1943, care consfinţeşte dreptul tatălui de a recunoaşte copilul natural prin act autentic şi dispune că declaraţia de recunoaştere nu poate fi retrasă; textul având un caracter general, rezultă că recunoaşterea fiind făcută printr-un testament autentic are un caracter irevocabil şi prin urmare revocarea ulterioară a testamentului nu poate desfiinţa recunoaşterea cuprinsă în testament.
Din consideraţiile expuse rezultă, după părerea noastră, că numai dispoziţiile testamentare care cuprind legate sunt revocabile şi deci efectele lor se produc numai în momentul morţii testatorului.
| ← SIMULAŢIE. PĂRŢI CONTRACTANTE. IMPOSIBILITATEA PROCURĂRII... | Retract litigios. Cine-l poate propune? Reclamantul sau pârâtul? → |
|---|
