SIMULAŢIE. PĂRŢI CONTRACTANTE. IMPOSIBILITATEA PROCURĂRII UNUI ACT SCRIS. DOVADA SIMULĂRII CU MARTORI ŞI PREZUMŢII. ADMISIBILITATE
| Comentarii |
|
Potrivit art. 1198 C. civ., regula din art. 1191 C. civ. nu-şi mai găseşte aplicaţie în toate cazurile când creditorului nu i-a fost cu putinţă să-şi procure o dovadă scrisă. Constrângerea care l-a pus în imposibilitate pe creditor de a-şi procura proba scrisă poate fi atât de natură fizică, cât şi de natură morală, fiecare din acestea putând produce acelaşi efect. De la această regulă nu există nici o excepţie nici în materie de simulare, art. 1175 C. civ., care se ocupă de efectele actului secret, nederogând întru nimic de la ea.
(Liliana Delescu cu Const. Stanemir ş. a.).
CURTEA": Asupra recursului făcut de Liliana Delescu contra Deciziei nr. 203/1943 a Curţii de Apel Bucureşti s. a Vll-a, dată în proces cu S. Stanemir.
Având în vedere decizia atacată cu recurs din care rezultă că intimatul în recurs Constantin Stanemir a chemat în judecată civilă pe pârâtele Aurelia Delescu şi Liliana Delescu, fostă Stanemir, pentru ca în contradictoriu cu acestea şi faţă de arhitectul N. Mucichescu să se constate: 1. că actul dotal aut. de Trib. Ilfov s. not. la nr. 289/1923, prin care Aurelia Delescu a constituit dotă fiicei sale Liliana Delescu, la trecerea în căsătorie cu intimatul, suma de 400.000 lei în numerar şi trusou, este simulat si deci nul si că în orice caz, dacă s-ar considera că actul ascunde o donaţie deghizată pe care dânsul a făcut-o soţiei pentru a o pune la adăpost, în caz de predeces al său, contra pretenţiilor copiilor săi din prima căsătorie, actul este nul; 2. că actul de vânzare-cumpărare aut. de Trib. Ilfov s. not. sub nr. 20710/1937 prin care Liliana Delescu a cumpărat terenul din Bucureşti B-dul Mihai Ghica nr. 64-66, parcelarea Stănescu, parcela nr. 10 A este nul, întrucât terenul şi construcţiile ridicate ulterior s-au făcut cu banii săi, aşa că actul ascunde o donaţie deghizată, sancţionată de legiuitor cu nulitatea; 3. că, la 28 mai 1940, intentând şi recurenta o acţiune de restituire a dotei, Trib. Ilfov s. a lll-a, prin Sentinţa nr. 552/942, judecând ambele acţiuni conexate, a respins ca nefondată
acţiunea lui Stanemir şi admiţând acţiunea recurentei l-a obligat pe Stanemir să-i restituie acesteia dota. Recurentul Constantin Stanemir făcând apel, Curtea de apel Bucureşti s. a Vll-a, prin decizia atacată cu recurs, a admis apelul şi admiţând acţiunea, a constatat că actul dotai ascunde donaţia sumei de 400.000 lei făcută de Stanemir în favoarea fostei sale soţii, iar actul de vânzare ascunde donarea terenului, anulând în consecinţă aceste donaţii. Pentru a decide astfel, în ce priveşte primul capăt de cerere, privitor la nulitatea actului dotai, Curtea se bazează pe actele produse de părţi şi depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, din examinarea cărora stabileşte în fapt că actul dotai, ca act dotai ostensibil, este fictiv, şi deci nul, ca lipsit de cauză, potrivit art. 966 C. civ., şi că operaţiunea reală pe care o ascunde este o liberalitate de 400.000 lei, făcută sub forma autentică a actului dotai în favoarea viitoarei sale soţii, revocabilă de plin drept, pe baza art. 280 C. civ., când este făcută prin act ostensibil, divorţul pronunţându-se în contra pârâtei, iar, în speţă, revocată în mod implicit prin cererea soţului de a se anula actul dotai ca ascunzând o liberalitate consimţită de el în frauda drepturilor copiilor săi din prima căsătorie. în ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, privind simularea actului de vânzare a terenului, Curtea, din examinarea probelor administrate în cauză, stabileşte în fapt că, iniţial, terenul a fost cumpărat de către soţ pentru dânsul cu banii săi, şi că numai cu ocazia autentificării actului reclamantul a trecut, în locul său drept cumpărătoare pe soţia sa, făcând astfel o donaţie deghizată în favoarea acesteia, care, fiind făcută de soţ în timpul căsătoriei pentru a o feri pe soţie de concursul la care legea chema pe copiii soţului din prima căsătorie, este nulă potrivit art. 940 al. II C. civ. în ce priveşte construcţiile, Curtea decide că ele aparţin proprietarului terenului, care s-a dovedit a fi reclamantul, în baza art. 482 urm. C. civ., pârâta Liliana Delescu având la îndemână calea unei acţiuni separate pentru plata creanţei rezultând pentru dânsa din construcţiile ce a efectuat ea cu banii săi.
în ce priveşte acţiunea soţiei de restituire a dotei, Curtea o respinge, actul dotai fiind anulat ca ascunzând o donaţie deghizată. înaintea Curţii, pârâtele au susţinut că proba cu martori administrată de reclamant pentru a dovedi simularea atât a
actului dotai, cât şi a celui de vânzare, este inadmisibilă, fiind nevoie de un contraînscris; Curtea, pe baza art. 1198 C. civ., potrivit căruia când partea se găseşte în imposibilitate fizică sau morală de a-şi procura o probă scrisă, cât şi a art. 1203 C. civ. partea finală, care prevede cazul când un act este atacat pentru fraudă la lege, cazuri întrunite în speţă, constată Curtea, atât pentru dovedirea simulării actului dotai cât şi a celui de vânzare, găseşte proba admisibilă, reclamantul găsindu-se într-o imposibilitate morală a cere de la viitoarea lui soacră şi soţie un contraînscris, constată că liberalităţile ascunse prin acele acte din moment ce, ele fiind făcute pentru fraudarea rezervei copiilor din prima căsătorie, cererea unui contraînscris ar fi fost de natură să facă iluzorii liberalităţile, dintre care una a constituit elementul determinant al contractării, iar cealaltă, al dăinurii căsătoriei. înaintea Curţii pârâtele au invocat lipsa de calitate a reclamantului de a introduce acţiunea în anularea donaţiilor şi fraudând rezerva copiilor, întrucât singuri aceştia vor putea introduce o astfel de acţiune după decesul părintelui lor; Curtea, pe consideraţia că acţiunea în simularea actelor atacate aparţine în primul rând reclamantului, care are tot interesul să anuleze liberalităţile consimţite în frauda copiilor săi şi contra unor interdicţii legale, găseşte excepţia invocată de reclamantă ca nefondată.
Văzând motivul II de casare.
în ce priveşte critica adusă deciziei Curţii pentru violarea art. 1198 C. civ. care îngăduie proba cu martori pentru stabilirea unui fapt juridic când părţii i-a fost cu neputinţă să-şi procure o dovadă scrisă, text care, susţine recurentul, nu-şi mai poate găsi aplicarea, când pentru actul juridic pretins simulat legea cere act scris, cum este cazul în speţă, întrucât contractul de căsătorie fără act scris şi încă unul autentic nu se poate concepe.
Considerând că pentru a găsi admisibilă proba cu martori cerută de reclamant pentru a stabili operaţiunea reală a donaţiei făcută de reclamant în favoarea viitoarei sale soţii, deghizată sub forma actului dotai, în care se arată că mama viitoarei soţii o înzestrează pe aceasta la trecerea în căsătorie cu reclamantul, formă la care s-a recurs pentru a o feri pe viitoarea soţie, în cazul deschiderii succesiunii reclamantului, de concursul la care legea chema pe
copiii acestuia din prima căsătorie, fraudându-i pe aceştia, Curtea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1198 C. civ., potrivit căruia, argumentează Curtea, proba cu martori este admisibilă indiferent de valoarea litigiului şi chiar contra cuprinsului unui act, ori de câte ori partea s-a găsit în imposibilitate fizică sau morală de a-şi procura o dovadă scrisă asupra faptului ce pretinde, cum şi pe dispoziţiile art. 1203 partea finală C. civ., care admite dovada prin prezumţii când un act este atacat pentru fraudă la lege, cazuri întrunite în speţă chiar pentru dovedirea simulării actului dotai, reclamantul găsindu-se într-o imposibilitate morală dea cere de la viitoarea soacră un contraînscris constatând liberalitatea ascunsă prin actul dotai, din moment ce, el fiind făcut pentru fraudarea rezervei copiilor reclamantului din prima căsătorie a sa, cererea unui contraînscris ar fi fost de natură să facă iluzorie liberalitatea, care a putut constitui chiar elementul determinant al contractării căsătoriei.
Considerând că, potrivit art. 1198 C. civ., regula din art. 1191 C. civ. potrivit căreia proba pentru un lucru oarecare de o sumă sau de o valoare mai mare de 150 lei, nu se poate face decât prin act scris, afară de cazul când, potrivit art. 1197 C. civ. există un început de dovadă scrisă, nefiind admisă niciodată o dovadă cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul chiar pentru o sumă sau valoare mai mică de 150 lei, nu-şi mai găseşte aplicabilitatea ei în toate cazurile, «totdeauna» spune legea, când creditorului nu i-a fost cu putinţă să-şi procure o dovadă scrisă; că, în ce priveşte constrângerea care l-a pus în imposibilitate pe creditor să-şi procure o probă scrisă pentru dovedirea faptului juridic din care naşte dreptul său ea poate fi atât de natură fizică, cât şi de natură morală, din moment ce fiecare din acestea pot produce aceleaşi efecte.
Că, de la această regulă «totdeauna» aplicabilă, după cum se exprimă legiuitorul în art. 1198 C. civ., neexistând nici o excepţie, art. 1175 C. civ., care se ocupă de efectele actului secret nederogând întru nimic de la aceasta, iar împrejurarea că pentru actul ostensibil simulat legea cere un act scris sau chiar autentic, nearătând vreo dispoziţie legală că ar deroga de la această regulă în acest caz, principiile de drept aşa cum le-a înţeles Curtea, au fost în mod just interpretate; că, întrucât aplicarea lor, faţă de împrejurările de fapt invocate, a fost justificată, critica adusă deciziei Curţii prin această parte a acestui motiv de casare nu este întemeiată.
în ce priveşte critica adusă deciziei Curţii, întrucât omite să se pronunţe asupra finelui de neprimire bazat pe lipsa de calitate a reclamantului de a introduce acţiunea de faţă, nefiind vorba, în speţă, de interesul născut şi actual al său, ci de interesul eventual al copiilor săi, viitorii titulari ai rezervei pe care le-o fixează legea, omisiune care, arată recurentul, este esenţială, întrucât cine nu este titularul dreptului nu are nici exerciţiul lui, aşa că alta ar fi fost soluţia procesului în cazul când ar fi fost luată în examinare.
Considerând că, din examinarea deciziei atacate, se constată că instanţa de fond se ocupă de finele de neprimire bazat pe lipsa de calitate a reclamantului de a introduce acţiunea de faţă, când hotărăşte şi motivează că acţiunea în simulare a actelor atacate aparţine în primul rând reclamantului, care are tot interesul să anuleze liberalităţile consimţite în frauda copiilor săi şi contra interdicţiei legale.
Că, în ce priveşte calitatea reclamantului de a introduce acţiunea de faţă Curtea o mai examinează când, stabilind că sub forma aparentă a actului dotai, care ca înzestrare este fictiv, se ascunde realitatea unei donaţii deghizate sub această formă, faţă cu desfacerea căsătoriei, prin pronunţarea divorţului în contra pârâtei, aceasta, potrivit art. 280
C. civ., pierzând toate avantajele stipulate în favoarea sa de către fostul său soţ, fie prin contractul de căsătorie, fie după săvârşirea căsătoriei, donaţia este revocată, revocabilitate care, operând de plin drept, nici nu este nevoie ca ea să fie cerută când actul este ostensibil şi constatând intenţia soţului, manifestată prin prezenta acţiune de a revoca donaţia consimţită prin actul de căsătorie, cerere pe care o găseşte întemeiată, îi recunoaşte virtual calitatea de a o face ca unuia care, prin revocarea de plin drept a donaţiei, care constată că în speţă a operat, îi revine bunul ce fusese dăruit, acesta reîntorcându-se la dăruitor titularul lui; că, astfel fiind, şi această critică adusă deciziei Curţii este neîntemeiată.
Decizia nr. 416 din 1 iunie 1945. Preşedinţia d-lui St. P. Mihăileanu, consilier.
NOTĂ
După definiţia dată de Planiol, Ripert şi Paul Esmein, există simulare ori de câte ori părţile au făcut cu bună ştiinţă o declaraţie inexactă, sau când au făcut o convenţie aparentă ale cărei efecte sunt modificate sau înlăturate printr-o altă convenţie, contemporană cu cea dintâi şi destinată să rămână secretă. Actul secret se numeşte «contraînscris». Nu este necesar însă ca actul secret să fie întocmit la aceeaşi dată cu convenţia aparentă (voi. VI, nr. 333).
«Există simulare când un act ostensibil ascunde voinţe deosebite de cele exprimate», spune Demogue. Acest autor arată că simularea poate să fie absolută, şi anume atunci când părţile au încheiat un act fictiv, dar în realitate nu au voit să facă nici un act juridic, de exemplu atunci când s-a transmis de formă proprietatea pe numele unui terţ. simularea este relativă în următoarele cazuri: a) când părţile au voit să facă un act diferit de acela arătat în actul aparent, de exemplu, o donaţie ascunsă sub forma unei vânzări; actul acesta se numeşte deghizat; b) când părţile au înscris în contract o clauză diferită de clauza adevărată, de exemplu când au ascuns o parte din preţ; c) când beneficiarul real al operaţiunii este altul decât acela arătat în actul aparent, de exemplu când s-a făcut o donaţie printr-o persoană interpusă (voi. I, nr. 159; în acelaşi sens: Roberto de Ruggiero, Istituzoni di Diritto Civile, ed. 7-a, I, p. 239).
Orice ascundere a adevărului intervenită într-un act juridic se numeşte simulare (Gh. D. Dimitrescu, P.R. 1945, I, 80).
Codul civil se ocupă de simulare în art. 1175, care spune numai că «actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane».
Textul acesta nu vorbeşte nimic despre proba simulării. Şi atunci jurisprudenţa, aplicând normele dreptului comun, a stabilit că între părţi şi succesorii lor proba simulării se poate face numai printr-un contraînscris, prin mărturisirea sau jurământul părţii. Proba cu martori şi prezumţii este admisibilă dacă există un început de dovadă scrisă sau dacă părţile au săvârşit o fraudă la lege. în acest ultim caz ordinea publică este interesată ca frauda să fie dovedită cu cât mai multă uşurinţă. Terţii, care nu au putut să-şi procure o dovadă scrisă, pot dovedi prin orice mijloace că actul este simulat, chiar dacă el nu este încheiat în frauda legii. Pentru terţi simularea este un fapt, petrecut fără ei şi în afară de ei, şi pentru care nu li se poate cere o probă scrisă. Moştenitorii rezervatari, a căror rezervă a fost atinsă printr-un act de liberalitate deghizat făcut de autorul lor, sunt consideraţi terţi. Ei pot dovedi prin orice mijloace că actul deghizat ascunde o liberalitate. (A se vedea deciziile menţionate de: Demogue, I, nr. 169 şi 170; Planiol şi Ripert, VI, nr. 341 şi 42; R. Dimiu, P. R. 1934,1,140 şi 141; P. R. Ştefănescu, P. R. 1934,1, p. 95 şi 96; N. Georgean, II, p. 34; Marin D. Stănescu, P. R. 1943, III, 121; llie Stoenescu, P. R. 1944, III, p. 3).
S-a pus problema: dar dacă partea contractantă a fost în imposibilitate fizică sau morală de a-şi procura un contraînscris, poate ea dovedi simularea prin martori sau prezumţii în conformitate cu art. 1198 C. civ.?
Curtea de Casaţie s. I, prin Decizia nr. 376 din 5 martie 1924, a stabilit că «între părţile contractante, simularea unui act ostensibil, constatat prin înscris nu se poate dovedi decât prin contraînscris. Această regulă nu este decât aplicarea art. 1191 C. civ., după care nu se poate primi dovada prin martori în contra, sau peste ceea ce cuprinde un act scris, chiar dacă ar fi vorba de o convenţie mai mică de 150 lei. Potrivit art. 1198 C. civ. însă, această din urmă regulă nu-şi mai are aplicarea atunci când o imposibilitate fizică sau morală a împiedicat pe creditor de a-şi procura dovada scrisă a obligaţiei ce pretinde sau de a-şi conserva dovada luată, iar actul juridic secret, care modifică sau înlătură un act ostensibil, fiind tot o convenţie, ea poate fi probată după aceleaşi reguli, ca şi actele aparente; atunci când creditorul a fost în imposibilitate de a-şi procura dovada scrisă a convenţiei secrete, sau de a o conserva, proba cu martori şi prezumţii devine admisibilă, întocmai ca si la dovada oricărei convenţii. (Jur. G. 1924, nr. 1051)
în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de Casaţie s. I, prin Deciziile nr. 2146 din 5 octombrie 1927 (Jur. G. 1928 nr. 130) şi nr. 219 din 17 februarie 1931 (P. R. 1934, I, p. 136). «Regula prevăzută de art. 1198 C. civ., spune Decizia din 5 octombrie 1927, se aplică pentru orice caz de imposibilitate materială sau morală, apreciată ca atare de către instanţa de fond şi deci se aplică şi atunci când se tinde la dovedirea simulării unui act, dacă instanţa de fond constată că partea obligată a face dovada simulării a fost în imposibilitate morală sau materială de a-şi procura contraînscris».
Jurisprudenţa Instanţei Supreme părea fixată, când, la 16 martie 1938, prin Decizia nr. 823, Curtea de Casaţie s. I se pronunţă în sens contrar. Decizia aceasta spune că «deşi din dispoziţiile art. 1198 C. civ. rezultă că regulile cuprinse în art. 1191 C. civ., care restrâng admisibilitatea probei testimoniale, nu se aplică atunci când partea s-a găsit în imposibilitate de a-şi procura un înscris, imposibilitate care poate fi materială sau morală, totuşi această excepţie de la regulile de probare nu-şi poate găsi aplicarea decât pentru acele convenţii pentru a căror probare nu este prevăzută o anumită dovadă. însă, din textul art. 1175 C. civ. rezultă că pentru restabilirea realităţii unei convenţii simulate, legiuitorul a interzis părţilor contractante o altă probă decât aceea a contraînscrisului, înţelegând astfel să facă o excepţie de la regula cuprinsă în art. 1198 C. civ., potrivit căreia, în cazul unei imposibilităţi morale sau materiale din partea unuia dintre contractanţi de a-şi fi putut procura o dovadă scrisă, se poate înlocui această dovadă prin orice alt mijloc de probare». în consecinţă, dovada simulării se poate face numai printr-un contraînscris, iar imposibilitatea morală a părţii de a-şi fi procurat un asemenea înscris nu poate în nici un caz autoriza încuviinţarea probei testimoniale (Jur. G. 1938 nr. 808)
Venind din nou aceeaşi problemă în discuţia înaltei Curţi de Casaţie, aceasta, după ample discuţii, prin decizia pe care o adnotăm, revine la jurisprudenţa anterioară. De data aceasta Instanţa Supremă spune că, potrivit art. 1198 C. civ., regula din art. 1191 C. civ. nu-şi mai găseşte aplicarea în toate cazurile, totdeauna spune legea, când creditorului nu i-a fost cu putinţă să-şi procure o dovadă scrisă. în ce priveşte constrângerea care l-a pus în imposibilitate pe creditor să-şi procure o probă scrisă, ea poate fi atât de natură fizică, cât şi de natură morală, fiecare din acestea putând produce aceleaşi efecte. De la această regulă totdeauna aplicabilă, nu există nici o excepţie, art. 1175 C. civ., care se ocupă de efectele actului secret, nederogând întru nimic de la ea.
Decizia din 1 iunie 1945 combate deci argumentele Deciziei din 16 martie 1938. Controversa putea fi socotită ca fiind rezolvată, când la 27 martie 1946, prin Decizia nr. 355, Curtea de Casaţie s. I se pronunţă din nou în sens contrar. Considerentele finale ale acestei decizii reproduc argumentarea Deciziei din 16 martie 1938 (R. Dr. Com. 1947, p. 88). Desigur că Instanţa Supremă nu a cunoscut Decizia sa din 1 iunie 1945, care până acum nu a fost publicată. Altminteri nu s-ar fi pronunţat în sens contrar, ci ar fi trimis cel mult problema spre a fi rezolvată de completul de divergenţă. Dificultăţile prin care trec revistele juridice, care nu pot publica la timp toate deciziile importante, se resimt astfel în practică.
Care soluţie este juridică, aceea dată de Curtea de Casaţie la 5 martie 1924, 5 octombrie 1927, 17 februarie 1931 şi 1 iunie 1945, sau aceea dată la 16 martie 1938 şi 27 martie 1946?
Socotim că prima soluţie este conformă principiilor de drept. în primul rând premisa de la care pleacă Deciziile din 16 martie 1938 şi 27 martie 1946 este fundamental greşită. Art. 1175 c. civ. nu se ocupă de proba simulării, ci numai de efectele actului secret. Acest act poate fi opus părţilor contractante şi succesorilor lor, nu şi terţelor persoane care s-au încrezut în actul ostensibil. Textul acestuia nu spune că actul secret poate fi dovedit numai printr-un contraînscris. Prin urmare, el nu aduce nici o excepţie la regula cuprinsă în art. 1198 C. civ. potrivit căreia dovada cu martori şi cu prezumţii este admisibilă, în cazul când partea a fost în imposibilitate fizică sau morală de a-şi procura o probă scrisă.
Pentru a ajunge la soluţia că între părţile contractante simularea nu se poate dovedi decât printr-un contraînscris, în lipsa unei dispoziţii speciale care să reglementeze această materie, jurisprudenţa a aplicat principiile dreptului comun, adică art. 1191 C. civ., care spune că nu se va primi niciodată o dovadă cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris. Când partea contractantă, căreia i se opune actul ostensibil susţine că acesta este simulat, întrucât alta a fost convenţia adevărată, înseamnă că voieşte să facă o dovadă în contra celor cuprinse în actul ostensibil. Actul ostensibil fiind un act scris, proba contrară nu poate fi făcută decât tot printr-un înscris, adică printr-un contraînscris.
Prin urmare, este justă afirmaţia pe care o fac Deciziile din 5 martie 1924 şi din 17 februarie 1931, că regula după care, între părţile contractante, simularea nu se poate dovedi decât prin contraînscris, este o aplicare a art. 1191 C. civ. Doctrina şi jurisprudenţa franceză se exprimă în acelaşi sens (Demogue, voi. I, nr. 169 şi 170. Planiol, II, nr. 1204; Josserand, II nr. 216; Dalloz, Rep. Suppl. Obligations nr. 1413; Demolombe, XXIX, nr. 323).
Autorii români sunt de aceeaşi părere. Astfel, Hamangiu, Rosetti-Bălănescu şi Băicoianu spun că «părţile nu pot dovedi simularea decât printr-un contraînscris, conform regulilor de drept comun în materie de probă. Spre diferenţă de părţi, terţii (printre care se află şi creditorii şi succesorii particulari) pot stabili simularea prin toate mijloacele de probă posibile, deoarece ei, neluând parte la contract, nu şi-au putut rezerva un mijloc de probă scris. Pentru ei, simularea este un fapt, ca şi dolul, şi ca atare se poate dovedi în mod liber», (voi. II nr. 1286). Dl P. R. Ştefănescu arată că, deşi art. 1175 C. civ. conţine dispoziţii numai în ceea ce priveşte efectele actului secret, în ceea ce priveşte probarea trimite pe părţi în mod implicit la dreptul comun, adică la art. 1191 şi urm. C. civ. (P. R. 1934,1, p. 95), iar dl Traian Alexandrescu spune că dacă una din părţi pretinde că actul este simulat, ea poate dovedi aceasta numai în conformitate cu dreptul comun, care prevede, prin art. 1191 C. civ., că proba cu martori nu poate fi admisă în contra sau peste conţinutul unui act scris (P. R. 1934,1,28. în acelaşi sens: Hamangiu-Georgean Codul Civil adnotat, voi. VIII, art. 1175, br. 15 şi 16; llie Stoenescu, P. R. 1944, III, 3).
Dacă dispoziţiile art. 1191 C. civ., care formează dreptul comun, se aplică şi atunci când părţile vor să dovedească simularea unui act, desigur că trebuie să aplicăm în această materie şi dispoziţiile de excepţie ale art. 1198 C. civ. Or, textul acesta spune că regulile din articolele precedente, deci şi acelea din art. 1191, nu se aplică totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde, sau a conserva dovada luată.
Excepţia din art. 1198 c. civ. priveşte amândouă regulile din art. 1191, adică atât prohibiţia de a dovedi cu martori peste 150 lei (astăzi peste 25.000 lei), cât şi prohibiţia de a dovedi cu martori în contra sau peste cuprinsul unui act scris (Hamangiu-Georgean, op. cit. art. 1198, nr. 1; Larombiere, art. 1348 nr. 2; Dalloz, Rep. V. Obligations no. 4872; Alexandresco VII, p. 279; Aubry şi Rau, voi. VIII, ed. 4-a, § 765 p. 344).
De vreme ce partea care se găseşte în imposibilitate de a-şi fi procurat un înscris poate să dovedească prin martori şi prezumţii în contra celor arătate în actul scris, înseamnă că ea poate dovedi cu orice mijloace şi simularea acestui act. Dl Radu Dimiu spune că «actul secret poate fi dovedit între părţi şi prin alte mijloace de probă, atunci când creditorului nu i-a fost cu putinţă de a-şi procura sau a conserva o dovadă scrisă despre obligaţia luată, aşa cum se indică de art. 1198 C. civ.; va trebui dar să se constate cazul unei imposibilităţi fizice sau morale pentru creditor de a-şi procura un înscris doveditor al convenţiei, din elemente care sunt lăsate la aprecierea instanţelor de fond. Ca un criteriu, amintim interpretarea că prin imposibilitatea morală în care s-ar găsi una din părţi de a-şi procura un contraînscris nu urmează a se înţelege o imposibilitate absolută în care partea se găseşte de a dobândi acest act, ci o mare dificultate care a împiedicat-o de a lua înscrisul, cum ar fi în caz de incendiu, sau depozitul făcut de călător într-o ospătărie» (P. R. 1934, I, 140. în acelaşi sens: Marin D. Stănescu, P. R. 1943, III, 121).
Pentru ce terţii pot să stabilească întotdeauna simularea prin martori sau prezumţie? Pentru că au fost în imposibilitate de a-şi procura o dovadă scrisă (D. Alexandresco, VII, p. 157; Mie Stoenescu, P. R. 1944, III, 3).
Aubry şi Rau spun că «la pârtie qui demanderait â laquelle elle a librement consenti, devrait y etre declaree non recevable, puisqu’elle pouvait, au moyen d’une contr-lettre, se procurer une preuve litterale de cette simulation» (op. cit. p. 351, nota 25. în acelaşi sens: Larombiere, art. 1348, nr. 18; Marcade, art. 1348 n. IV; Bonnier, ed. 5-a, nr. 142; Laurent 19, nr. 590; Baudry-Lacantinerie şi Barde. I, nr. 737 nota 1). Dar dacă partea nu a avut posibilitatea de a-şi procura un contraînscris, evident că atunci ea va putea dovedi simularea cu martori sau cu orice alte mijloace de probă.
Laurent spune că «deciziile Curţii de Casaţie care resping proba testimonială a simulării între părţi, admit că părţile pot dovedi simularea cu martori, când au un început de probă scrisă sau când pot să invoce art. 1348 (art. 1198 C. civ. r.). în principiu acesta este incontestabil. Simularea presupune existenţa unui act pretins simulat în tot sau în parte. Chiar când actul ar fi autentic, el nu dovedeşte că declaraţiile care emană de la părţile contractante sunt adevărate: acestea pot, prin urmare, să dovedească simularea. Rămâne de văzut cum pot ele să o dovedească. Evident că ele o pot face printr-un contraînscris; or, dacă proba cu acte scrise este admisibilă, trebuie admisă şi proba testimonială în cazurile în care dovada cu martori poate înlocui proba scrisă, adică în cazurile prevăzute de art. 1347 şi 1348 (art. 1197 şi 1198
C. civ. r.). Nici o dificultate nu există cu privire la începutul de probă scrisă. Aplicarea art. 1348 este mai grea; trebuie să presupunem că acela care a consimţit ca să se facă simularea nu a făcut-o decât sub influenţa dolului sau a violenţei; în acest caz consimţământul său ar fi viciat şi este întotdeauna posibil ca să dovedeşti cu martori cauzele care viciază consimţământul» (voi. 19, nr. 591).
în realitate, partea care a consimţit la încheierea actului simulat, se poate găsi în imposibilitate de a-şi procura un contraînscris, nu numai când consimţământul său a fost smuls prin doi sau prin violenţă, dar şi în alte împrejurări, mai cu seamă atunci când s-a găsit în imposibilitate morală de a-şi procura o dovadă scrisă a simulării.
Acestea sunt consideraţiile pentru care aprobăm soluţia dată prin decizia pe care o adnotăm. Dl llie Stoenescu este de aceeaşi părere. Acest autor arată că soluţia contrară ar înlătura proba testimonială şi în cazul începutului de dovadă scrisă (P. R. 1944, III, 4).
Respingând cel de-al treilea motiv de recurs, decizia ce adnotăm confirmă hotărârea instanţei de fond care a decis că atunci când soţul a cumpărat un imobil cu banii săi, dar cu ocazia autentificării actului a trecut pe soţie drept cumpărătoare în locul său, înseamnă că i-a făcut o donaţie deghizată, al cărei obiect este imobilul cumpărat, nu suma de bani plătită drept preţ. Anulându-se această donaţie, imobilul trece în proprietatea soţului. Asupra acestei chestiuni, a se vedea nota ce am publicat în acest repertoriu (1945, I, 77). Sentinţa primei instanţe pronuntată în acest proces a fost publicată în P. R. 1944, III, 152.
GH. D. DIMITRESCU
| ← APLICAŢIUNEA LEGILOR ÎN TIMP. CAI DE ATAC. APELUL IN MATERIA... | SIMULAŢIE. CONTRAÎNSCRIS. TESTAMENT. MĂRTURISIRI... → |
|---|
