APLICAŢIUNEA LEGILOR ÎN TIMP. CAI DE ATAC. APELUL IN MATERIA LEGII FONDULUI NAŢIONAL AL AVIAŢIEI.
| Comentarii |
|
CONDIŢIUNEA, PREVĂZUTĂ DE NOUA LEGE, DE A SE DEPUNE VALOAREA TIMBRULUI ŞI O PARTE DIN AMENDĂ. NEAPLICABILITATE LA APELURILE FĂCUTE CONTRA PROCESELOR-VERBALE DE CONTRAVENŢIE DRESATE ŞI APROBATE SUB IMPERIUL VECHII LEGI (ART. 11, 12, 13 DIN LEGEA FONDULUI NAŢIONAL AL AVIAŢIEI DE LA 1 APRILIE 1936; ART. 12 L. F. N. A. DIN 25 MAI 1932; ART. 72 LEG. TIMBRULUI) (1).
Trib. Ilfov III civ. cor., 15 Octombrie 1936
Din legea pentru fondul naţional al aviaţiei rezultând că procesele-verbale de contravenţie aprobate de Casa fondului naţional al aviaţiei, date sub imperiul legii noi, sunt executorii până în momentul introducerii apelului şi depunerii cauţiunii prevăzute de art. 11, nu este nicio raţiune spre a decide că depunerea acestei cauţiuni este necesară şi pentru valabilitatea apelurilor făcute în contra proceselor-verbale dresate sub imperiul vechii legi şi aprobate de Subsecretariatul de Stat al Aerului, care nu sunt executorii.
(Soc. «Clădirea Românească» cu Subsecretariatul de Stat al Aerului)
TRIBUNALUL: Asupra incidentului ridicat de Subsecretariatul de Stat al Aerului, prin care cere anularea apelului introdus de S.A. Clădirea Românească, prin petiţia înreg. la nr. 21522 din 1936 la registratura generală Trib. Ilfov, în contra procesului-verbal nr. 498 din 20 Decembrie 1935 întocmit de intendant maior Vasilescu Dumitru şi aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului, prin care apelanta e condamnată la suma de 14.196 lei amendă, pentru faptul că nu a aplicat timbrul de aviaţie pe notele de plată ale Hotelului Royal Palace.
Având în vedere că intimata a cerut anularea apelului de faţă, pe consideraţiunea că apelanta nu s-a conformat art. 11 al. 2 din legea pentru fondul naţional al aviaţiei din 1 Aprilie 1936 şi nu a depus o dată cu apelul valoarea timbrului la care a fost
condamnată prin procesul-verbal de contravenţie, plus 20% din amenda aplicată, iar această cerinţă legală constituie o condiţie de formă a apelului şi, deci, fiind de aplicaţie imediată, este aplicabilă şi în speţă, deşi procesul-verbal de contravenţie şi decizia care îl întăreşte au fost întocmite sub imperiul legii din 25 Mai 1932, care nu prevede o asemenea obligaţie pentru apelant.
Considerând că potrivit art. 11 din legea de la 1 Aprilie 1936 deciziile de aprobare a procese-lor-verbale de contravenţie se dau de C.F.N.A. şi aceste decizii «au caracterul unei hotărâri de primă instanţă şi se dau cu execuţie provizorie, instanţele judiciare nu pot primi apelurile decât dacă se va depune valoarea timbrului ce urma să fie aplicat şi 20% din amenda aplicată».
Că din redacţiunea acestui text rezultă că obligaţiunea de depunere o dată cu apelul a valorii timbrului ce urma să fie aplicat şi a 20% din amenda aplicată este impusă pentru apelurile îndreptate în contra proceselor-verbale aprobate prin deciziile Casei fondului naţional al aviaţiei (C.F.N.A.), care, potrivit menţionatului text, au execuţiunea provizorie.
Că, însă, în speţă apelul este îndreptat în contra unui proces-verbal aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului, conform legii anterioare din 25 Mai 1932 privitoare la fondul naţional al aviaţiei, potrivit căreia asemenea procese-verbale nu erau executorii, întrucât acea lege prevedea, în art. 12, că procedura constatării contravenţiunilor şi a căilor de atac este acea prevăzută de legea timbrului, iar din art. 72 al. ultim din legea timbrului rezultă că procesele-verbale de constatare a contravenţiunilor nu sunt executorii.
Considerând că din art. 13 din legea actuală rezultă că procesele-verbale învestite cu decizia de aprobare pot fi suspendate, întrucât în cuprinsul acestui text se vorbeşte de executarea proceselor-verbale precum şi a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive; or, dacă executarea proceselor-verbale învestite cu decizia de aprobare nu s-ar putea suspenda, nu ar mai fi nici o raţiune să se vorbească în acest text de executarea hotărârilor judecătoreşti.
Că, prin urmare, din combinaţia art. 11,12 şi 13 ale legii din 1 Aprilie 1936, rezultând că procesele-verbale de contravenţie aprobate de C.F.N.A., date sub regimul legii noi, sunt executorii până în momentul introducerii apelului şi depunerii
cauţiunii prevăzute de art. 11, nu este nici o raţiune spre a decide că depunerea acestei cauţiuni este necesară şi pentru valabilitatea apelurilor făcute în contra proceselor-verbale date sub regimul vechii legi şi aprobate de Subsecretariatul de Stat al Aerului -cum este în speţă - care nu sunt executorii.
Considerând că acest mod de a vedea se impune cu atât mai mult cu cât legiuitorul din 1936 se ocupă de condiţiile de formă ale apelului în art. 12, prevăzându-le limitativ în acel text şi sancţionând lipsa lor-tot acolo-cu nulitatea, ceea ce întăreşte părerea că dispoziţia de depunerea cauţiunii o dată cu introducerea apelului prevăzută în art. 11 al. 2 nu are acelaşi caracter, ci constituie un obstacol pentru exercitarea dreptului de apel şi că deci în privinţa ei nu este locul ca legea nouă să aibă aplicaţie imediată.
Că, aşa fiind, întrucât în speţă apelul a cărui anulare se cere este îndreptat în contra unui proces-verbal de contravenţie aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului la 10 Februarie 1936, adică înainte de punerea în aplicare a legii din 1 Aprilie 1936, deşi el este introdus la 4 Aprilie 1936, deci după punerea în aplicare a legii din 1 Aprilie 1936, rezultă că pentru valabilitatea lui apelanta nu era obligată să depună cauţiunea prevăzută de art. 11 din noua lege şi în consecinţă incidentul de anulare caută să fie respins ca neîntemeiat, amânându-se cauza pentru judecarea în fond.
Pentru aceste motive redactate de d-l judecător
O. Sachelarie - respinge incidentul.
Jurnalul nr. 21.161 din 15 Octombrie 1936.
Preşedinţia d-lui I. Costin, judecător de şedinţă; redactor d-l Ovid Sachelarie, judecător de şedinţă.
NOTĂ
(1) Problema căilor de atac în materia dreptului tranzitoriu este generalmente rezolvată printr-o cunoscută distincţiune între dreptul însuşi de atac în contra hotărârilor judecătoreşti şi forma exercitării lui: dreptul de atac este reglementat de legea din momentul pronunţării hotărârii, pe când forma în care el se exercită este impusă de legea din momentul exercitării căii de atac.
O asemenea unitate de vederi - relativă de altfel - într-o problemă specială de drept tranzitoriu este destul de ciudată pentru cine nu uită zecile de încercări dogmatice divergente de a fixa într-o formulă unică aşa-zisul principiu al neretroactivităţii legilor. Ea arată încă o dată, aşa cum am stabilit în altă parte că nu formulele dogmatice pot da soluţiile în materia dreptului tranzitoriu, ci ele nu pot fi găsite decât printr-o metodă de interpretare complexă şi realistă, similară aceleia care stă la baza oricărei ramuri a dreptului şi, îndeosebi, mult asemănătoare aceleia întrebuinţate în dreptul internaţional privat pozitiv; mai mult, că realităţile impun uneori soluţii unice celor mai diferiţi autori de sisteme în această materie. în problema de faţă, soluţia sau este afirmată fără vreo motivare sau este justificată prin motivări care nu au a face cu formula proprie fiecărui autor a principiului neretroactivităţii legilor-în general, se afirmă aici principiul tempus regit actum, creat prin analogie cu locus regit actum, - iar uneori se prezintă ca motivare ideii condamnate în ştiinţa dreptului, cum ar fi aceea a contractului judiciar.
în ce priveşte dreptul însuşi de a exercita calea de atac, există o consideraţiune serioasă care ne îndrituieşte să prezumăm, până la proba contrarie, că legiuitorul cel nou a lăsat să se aplice legea veche. O spune Roubier: «n-ar mai fi adevărat că hotărârea pune capăt litigiului, dacă o lege nouă ar putea ex post facto să-i repună în discuţie condiţiile sau efectele». Este, în genere, de presupus că legiuitorul nu voieşte să se atingă de efectele hotărârilor judecătoreşti: au fost ele date cu apel, ele rămân apelabile; au fost ele nesusceptibile de vreo cale de atac, rămân definitive.
La aceeaşi soluţie contribuie şi consideraţiunea că în momentul pronunţării hotărârii împricinatul nu poate cunoaşte dispoziţiunile legii viitoare şi nu este făcut atent asupra lor.
în ce priveşte formalităţile introducerii căilor de atac nu subzistă consideraţiunile de mai sus. în genere, nu există nici o raţiune de a nu se aplica legea nouă, ce are în favoarea sa importanta prezumţiune - valabilă în ochii legiuitorului şi, deci, şi în ai judecătorului, mandatarul său - că legea nouă e mai bună şi, în special în materie de procedură, că asigură o mai bună distribuţie a justiţiei.
Pe baza distincţiunii clasice mai sus expuse, problema soluţionată în hotărârea ce adnotăm a primit înaintea unor complete de judecată ale Tribunalului Ilfov o soluţiune contrarie aceleia adoptate în această hotărâre. Nici soluţiunea hotărârii de faţă nu este, însă, izolată şi, de pildă, Trib. Ilfov s. a Il-a civ. cor., într-o hotărâre amplu motivată, din 25 Septembrie 1936 (dosar 3432 din 1936), a stabilit, cel dintâi, aceeaşi soluţie. Fiind noi înşine redactorul acestei hotărâri, am preferat să o adnotăm pe aceea de faţă, spre a nu repeta în notă ideile din textul hotărârii.
Mai înainte de a păşi la un examen detailat, secundum subjectam materiam, al interpretării legii noi din speţă cu privire la punctul de drept tranzitoriu în discuţie - ceea ce constituie principiul metodei noastre de cercetare şi soluţionare a problemelor de drept tranzitoriu în genere - este de reţinut că, din însuşi punctul de vedere general al distincţiunii clasice, este nejustificată soluţiunea acelora care au invocat această distincţiune pentru a hotărî altfel decât hotărârea ce adnotăm.
în adevăr, dispoziţiunea introdusă în noua lege din 1 Aprilie 1936 a fondului naţional al aviaţiei (art. 11 al. 2), în materie de contravenţiuni, de a se depune de apelant valoarea timbrului şi 20% din amenda la care a fost obligat de prima instanţă, nu este o dispoziţiune menită a asigura o mai bună judecată a procesului în apel, ci este un obstacol pentru exercitarea dreptului de apel; obstacol pe care unii, din lipsă de mijloace, nici nu-l pot trece, iar pe alţii îi determină să ezite în exercitarea acestui drept, renunţând la introducerea unui apel al cărui rezultat le-ar apărea îndoelnic.
Aşa fiind, din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, o asemenea dispoziţiune este de asimilat cu acele ce restrâng dreptul însuşi de a ataca hotărârile judecătoreşti, iar nu cu dispoziţiunile ce reglementează forma căilor de atac. De altfel, art. 12 din noua lege prevede, sub literele a, b şi c, trei condiţii de formă ale apelului, a căror neîndeplinire este sancţionată cu nulitatea. Dacă ar fi considerată şi condiţia depunerii cauţiunii ca o condiţie de formă, ar fi fost firesc să figureze alături cu celelalte trei condiţii din art. 12.
Totuşi, la prima vedere s-ar putea crede contrariul: o formalitate pentru valabilitatea apelului.
Aceasta pentru cine consideră dreptul ca un sistem de norme înlănţuite prin regulile logicii. Aşa, fără îndoială, principiul este primordial, iar aplicaţia o consecinţă mecanică. Numai că pentru noi dreptul este o artă a echilibrării scopurilor şi nevoilor, iar principiile trebuie modelate după aceste realităţi, nu invers. Mai ales acolo unde nici un text de lege nu te leagă - cum se întâmplă, în genere, în aceste domenii de răspântie, care sunt Dreptul internaţional privat şi Dreptul tranzitoriu - principiul nu trebuie să fie un punct de plecare, ci un punct de ajungere. De aceea, mai mult decât în orice alt sistem juridic, noi credem că nu putem izola un principiu juridic de raţiunile pe care se sprijină. Şi raţiunile, cele mai generale, în problema de faţă, sunt acelea pe care le-am arătat mai sus, conform cărora - aci neaflându-ne înaintea unei dispoziţiuni menite a asigura o mai bună judecată a apelului, ci înaintea unei dispoziţiuni care pune obstacol însuşi dreptului de apel - este de aplicat regimul ce se aplică dispoziţiunilor legale de acest fel. Modelăm, adică, principiul, el însuşi opera raţiunii, la lumina aplicaţiunilor, făcându-l mai raţional.
Soluţiunea ce s-a dat cvasi-unanim unei probleme vecine, aceea de a se şti ce lege este aplicabilă în dreptul tranzitoriu cu privire la termenul în care se pot exercita căile de atac, este de natură a ne confirma acest mod de a vedea.
Nici termenul în care se poate exercita calea de atac nu se confundă cu însăşi calea de atac. Şi termenul apare ca un fel de circumstanţiere a exercitării dreptului de atac, ca şi aceea din speţă. Ba uneori se merge, în alte domenii ale dreptului, aşa de departe cu distincţia între un drept şi termenul lui de exercitare, încât afirmaţia că un drept rămâne neatins când se schimbă numai termenul de exercitare a lui ni se pare - chiar dacă poartă girul lui Laurent, ori al înaltei Curţi de Casaţie - un adevărat sofism. Totuşi, în
mod cvasi-unanim, în problema dreptului tranzitoriu al căilor de atac nu se mai separă -şi pe drept cuvânt - regimul termenului de regimul dreptului însuşi de a ataca o hotărâre judecătorească. Căci, în bună judecată, te atingi de dreptul însuşi de atac dacă îi restrângi împricinatului nemulţumit de o hotărâre timpul până când poate reflecta şi strânge acte şi bani spre a-l exercita, după cum lungirea acestui termen aduce prejudicii adversarului său.
Nici legea care reduce termenul de atac, nici aceea care obligă pe apelant să depună o anumită sumă pentru valabilitatea apelului nu împiedică în mod absolut exercitarea căii de atac: ele însă o fac mai dificilă, îi aduc o atingere relativă. Este firesc ca în ambele cazuri soluţia să fie aceeaşi şi să se dea şi în cazul de faţă aceeaşi întâietate legii vechi cum s-a dat şi în cazul legilor care modifică termenele de atac.
De altfel, însăşi înalta Curte de Casaţie, care, în genere, preferă formele clasice, şi-a dat seama că distincţiunea de care se ocupă nu are în dreptul tranzitoriu o valoare absolută. înţelegem să ne referim la decizia nr. 3147 din 15 Iunie 1926, mai sus citată.
S-a ivit cazul că hotărârea supusă recursului era dată după promulgarea, dar mai înainte de intrarea în vigoare a unei legi de procedură ce reducea termenul de recurs (legea accelerării judecăţilor din 1925, publicată la 19 Mai, dar intrată în vigoare la 15 Septembrie acelaşi an) şi că termenul de recurs, atât în această lege cât şi în legea pe care o înlocuia, curgea de la comunicare, care s-a făcut în speţă după intrarea în vigoare a legii. Faptul că în momentul pronunţării unei hotărâri era promulgată şi publicată o lege care modifică termenul de atac, dar legea amânase pentru o dată ulterioară intrarea ei în vigoare, nu este de natură să facă aplicabilă legea nouă. Nici înalta Curte nu o afirmă şi nu ar fi putut să o afirme fără a nesocoti un principiu elementar: este suficient să ne gândim că termenul de atac după legea nouă ar fi putut să se împlinească mai înainte de propria ei intrare în vigoare. De asemenea, momentul comunicării hotărârii nu este determinant pentru a decide care lege este aplicabilă căii de atac, inclusiv termenului (câteva hotărâri în sens contrar au rămas cu totul izolate), ci numai momentul pronunţării hotărârii.
Totuşi, punând alături aceste două împrejurări (faptul că legea nouă era promulgată, deşi încă neobligatorie, în momentul pronunţării instanţei de fond şi faptul că termenul de recurs, în ambele legi, curgea de la comunicare), înalta Curte a decis că este aplicabil termenul de recurs din legea nouă şi a respins recursul ca tardiv, fiind făcut după împlinirea termenului redus de legea nouă.
împărtăşim soluţia, deşi motivarea, cu ideea de drept dobândit pusă alături de aceea a imposibilităţii de a cunoaşte termenul unei legi viitoare în momentul pronunţării, nu ni se pare dintre cele mai recomandabile. în realitate, înalta Curte n-a făcut decât să interpreteze - şi a interpretat bine - voinţa legiuitorului din 1925, căci acesta nu putea avea vreun motiv de a face să nu se aplice dispoziţiunea sa cu privire la termenul de recurs în cazurile din categoria celui soluţionat prin decizia din 15 Iunie 1926. în adevăr, de vreme ce ştiai, pe de o parte, în momentul pronunţării hotărârii, că termenul de recurs curge şi va curge şi după 15 Septembrie 1925 de la comunicare şi că, pe de altă parte, la 15 Septembrie 1925, intră în vigoare legea accelerării, care fixează un termen de recurs
de 30 de zile, ce l-ar fi putut determina pe legiuitor să renunţe de a face să se aplice dispoziţiunea sa, pe care o consideră mai bună decât aceea a legii vechi (unde termenul era de două luni), în favoarea d-tale, permiţând ca şi în cazul când comunicarea se face după intrarea în vigoare a legii să te poţi prevala de dispoziţiunea legii anterioare? Nimic, desigur. Nici nu curge termenul de la pronunţare, ca să fie imposibil de aplicat legea nouă încă neintrată în vigoare până în acel moment; nici nu ignorezi în momentul pronunţării hotărârii de fond că o comunicare făcută după 15 Septembrie 1925 va fi făcută sub imperiul unei legi care prevede un termen de recurs de 30 de zile. Nu avea de ce să-ţi recunoască legiuitorul un termen de două luni.
lată, deci, că nici înalta Curte nu vede în distincţiunea despre care tratăm un principiu absolut şi că, în realitate, îşi fundează soluţia pe interpretarea legii noi, cântărind raţiunile ce este de presupus că le-ar fi luat în consideraţie şi legiuitorul dacă şi-ar fi pus problema. Acest mulţumitor rezultat jurisprudenţial nu ne miră, fiindcă noi am dovedit documentat că, până şi la cei mai dogmatici doctrinari ai acestei materii, bunul simţ pătrunde printre formulele colţuroase şi-şi impune soluţiile lui.
Fundamentul soluţiilor în problemele dreptului tranzitoriu se află, cum am arătat în lucrarea noastră citată, în interpretarea legii noi. O vom face aci pentru problema pusă în hotărârea ce adnotăm.
Mai întâi, să reţinem textul art. 11 din legea de la 1 Aprilie 1936 pentru fondul naţional al aviaţiei. El este astfel redactat;
«Deciziunea de aprobare a proceselor-verbale de contravenţie se dă de C.F.N.A. Ea va arăta articolul de lege pe care se întemeiază şi penalitatea.
Deciziunile au caracterul unei hotărâri de primă instanţă şi se dau cu execuţie provizorie. Instanţele judiciare nu pot primi apelurile decât dacă se va depune valoarea timbrului ce urma să fie aplicat şi 20% din amenda aplicată.
Copie de pe procesul-verbal şi de pe decizia de aprobare se va comunica contravenientului la domiciliul sau reşedinţa sa».
Este de observat că dispoziţiunea depunerii valorii timbrului şi a 20% din amendă împreună cu apelul se referă în mod expres la apelurile făcute contra proceselor-verbale aprobate de Casa Fondului Naţional al Aviaţiei şi care au putere de execuţiune provizorie, în speţă, însă, ne aflăm în faţa unui apel făcut contra unui proces-verbal aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului, după sistemul legii anterioare (Casa Fondului Naţional al Aviaţiei se înfiinţează tot prin noua lege din 1 Aprilie 1936, art. 5) şi care proces-verbal nu se bucură de execuţie provizorie, aşa cum reiese clar din art. 72 al. ultim din legea timbrului modificată la 1 Ianuarie 1932 (de altfel, şi din art. 69 al legii timbrului), care lege, sub imperiul şi pe baza dispoziţiunii art. 12 din legea pentru fondul naţional al aviaţiei de la 25 Mai 1932, reglementa procedura constatării contravenţiilor la această lege, cum şi procedura căilor de atac.
Credem că acest text ar fi suficient pentru a justifica soluţia tribunalului: sub două aspecte, textul, în care se cuprinde regula a cărei aplicabilitate se discută, vizează cu totul altceva decât apelurile făcute în contra proceselor-verbale de contravenţie dresate şi aprobate sub imperiul vechii legi.
Examinând însă şi celelalte dispoziţiuni ale legii, mai descoperim că şi termenul de apel, prevăzut de legea nouă în art. 12 al. I, de 20 de zile de la comunicare, este diferit de termenul de apel aplicabil în speţă, care este de o lună de zile de la comunicare, conform art. 12 al. ultim din legea de la 25 Mai 1932 combinat cu art. 72 din legea timbrului. Aceasta de asemenea denotă că legea nouă are un sistem al ei propriu în privinţa exercitării dreptului de apel, din care nu este raţional să se ia un singur element, cauţiunea şi să se aplice şi proceselor-verbale de contravenţie dresate sub imperiul vechii legi.
Ceea ce este, însă, argumentul cel mai greu în sprijinul soluţiei date de tribunal este lipsa de rost a depunerii taxei şi cotei de 20% din amendă atunci când, ca în speţă, apelul este îndreptat în contra unui proces-verbal aprobat în primă instanţă sub imperiul legii anterioare şi care, deci, nu poate fi executat provizoriu. Rostul depunerii cauţiunii din art. 11 este, cum constată tribunalul, că rezultă din combinarea art. 11, 12 şi 13 ale legii din 1 Aprilie 1936, acela de a suspenda forţa de execuţiune provizorie a procesului-verbal de contravenţie aprobat de C.F.N.A. Dar procesele-verbale de contravenţie dresate şi aprobate sub imperiul vechii legi (de Subsecretariatul de Stat al Aerului) nu se bucură de execuţiune provizorie, astfel încât depunerea taxei şi a cotei de amendă este fără sens în speţă.
Fiindcă rostul depunerii acestor sume o dată cu apelul nu este expres explicat de textul legii, este bine să reţinem următoarele cu privire la rostul acestei dispoziţiuni: 1) Nu este de crezut că legiuitorul a înţeles să supună pe apelanţi la cauţiune şi să menţină în acelaşi timp forţa executorie a hotărârii de primă instanţă, căci în nici un caz apelul nu va putea îndritui pe cineva să încaseze mai mult decât a hotărât C.F.N.A. în decizia supusă apelului. 2) în prima frază a alineatului II din art. 11 se vorbeşte de execuţie «provizorie», iar calificarea aceasta de «provizorie» este urmată imediat în acelaşi alineat de a două frază, în care se vorbeşte de depunerea sumei, ceea ce măreşte bănuiala că, în spiritul celor ce au redactat şi votat textul, acest provizorat a fost considerat că durează până la depunerea cauţiunii o dată cu apelul. 3) Bănuiala este mărită prin împrejurarea că de abia în alineatul următor (III) se vorbeşte de comunicarea procesului-verbal aprobat şi de abia în art. 12 despre dreptul de apel, ceea ce denotă că în fraza a doua a alineatului II din art. 11 preocuparea legiuitorului a fost, nu reglementarea dreptului de apel, ci, aşa cum rezultă din prima frază, indicarea momentului când încetează forţa de execuţiune provizorie a procesului-verbal de contravenţie aprobat de C.F.N.A. 4) în art. 13, arătându-se cum se execută procesele-verbale învestite cu decizia de aprobare «precum şi hotărârile judecătoreşti rămase definitive», se pare că legiuitorul s-a referit, în aceste ultime cuvinte, la cazul când procesele-verbale aprobate si-au văzut executarea lor provizorie suspendată prin depunerea cauţiunii, în care cazuri, prin respingerea apelului în total sau în parte, renaşte puterea executorie a condamnării, care, de data aceasta, se exercită pe baza condamnării date în apel. 5) Un sistem oarecum similar se mai găseşte şi în altă lege tot cu caracter fiscal, şi anume în art. 119 din legea contribuţiunilor directe, unde se arată că procesul-verbal de contravenţie devine executoriu după 15 zile de la comunicare, dar tribunalul, ca instanţă de apel, va putea suspenda executarea sub condiţia depunerii unei anumite cauţiuni.
Dintre argumentele care sprijină soluţia tribunalului am văzut că cel mai interesant este acesta: dacă, în adevăr, rostul dispoziţiunii depunerii taxei de timbru şi a unei cote de 20% din amendă o dată cu apelul este de a se suspenda executarea procesului-verbal aprobat de C.F.N.A., nu este de presupus că legiuitorul a înţeles să se aplice această dispoziţiune şi în apelurile făcute contra proceselor-verbale de contravenţie dresate şi aprobate de Subsecretariatul de Stat al Aerului sub imperiul vechii legi, căci depunerea acestor sume nu ar avea nici o utilitate. Soluţia apare intuitiv justă şi ea este obţinută cu aplicarea propriei noastre metode de soluţionare a problemelor de drept tranzitoriu.
Dacă, însă, cineva ar socoti că, în lipsa unui text expres, rostul depunerii taxei şi amenzii nu ar fi de a suspenda executarea şi că un proces-verbal de contravenţie aprobat de C.F.N.A. continuă a fi executoriu şi în timpul instanţei de apel, deşi s-au depus sumele prevăzute de art. 11 din lege, noi vom spune un singur lucru: nu ne importă.
Avem acest respect pentru cititor de a nu fi luat condeiul în scopul soluţionării unei chestiuni mărunte, a cărei utilitate practică va dura în faţa instanţelor judecătoreşti câteva luni, un an sau doi. Pe cel care scrie rândurile acestea îl preocupă adâncirea dreptului ca ştiinţă, poate şi ca artă.
Speţa de faţă ne ocazionează o asemenea adâncire. Ea, în primul rând, ne-a lămurit de următorul adevăr: dacă o lege nouă obligă la depunerea unei cauţiuni o dată cu introducerea unui apel în contra unei hotărâri de primă instanţă executorie provizoriu, în scopul de a se obţine suspendarea executării acestei hotărâri, legea nouă nu se aplică apelurilor îndreptate contra unor hotărâri de primă instanţă date sub imperiul unei legi anterioare care nu acorda execuţia provizorie hotărârilor de primă instanţă. Fireşte cu condiţia ca legea nouă să nu fi acordat ea şi hotărârilor de primă instanţă date sub imperiul legii vechi putere de execuţie provizorie. Şi ca un coeterum censeo impus de relativismul modului nostru de a vedea - pentru noi principiile juridice sunt numai adevăruri tendenţiale - adăugăm: să nu existe nici vreo altă consideraţiune de a decide altfel.
Că legea din 1 Aprilie 1936 nu ar intra în ipoteza astfel soluţionată principial, aceasta, deşi nu o credem (pentru consideraţiunile mai sus expuse), nici nu ne importă.
Ceea ce importă este: că am făcut încă o verificare valabilă a propriului nostru punct de vedere asupra metodei de a soluţiona chestiunile tranzitorii; că am arătat că distincţiunea clasică făcută în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la dreptul tranzitoriu al căilor de atac nu este absolută; că am stabilit în materia dreptului tranzitoriu al căilor de atac un nou adevăr tendenţial. Dar nu numai atât.
încă şi mai important este să remarcăm, pe de o parte, raportul dintre principiile dreptului tranzitoriu şi interpretarea specială a legii noi cu privire la chestiunile tranzitorii ce le suscită şi, pe de altă parte, în mod mai general, raportul dintre principiile juridice şi aplicaţiunile lor.
Să o spunem cu expresiunea cea mai sintetică: din ambele puncte de vedere întâlnim un raport organic.
Principiile se nasc şi se modelează în contact cu realitatea, cu aplicaţiunile lor. Pe de altă parte, o dată formulate, ele servesc, cu titlu de adevăruri tendenţiale, pentru a soluţiona problemele juridice pe care le suscită viaţa socială.
în materia dreptului tranzitoriu am arătat altădată că principiile pot servi la interpretarea legii speciale, întrucât realităţile ce le stau la bază au putut fi luate în consideraţie de
legiuitor şi, chiar când nu le-a luat în consideraţie, este de presupus că le-ar fi luat în consideraţie, măcar pe unele din ele, dacă i s-ar fi pus problema cutărei chestiuni tranzitorii. însă, numai privind problema sub lumina specială a legii care o suscită ne vom putea da seama care din multiplele şi adesea contradictoriile principii ale dreptului pot fi satisfăcute şi care nu în speţă.
Principiile se câştigă prin experienţa juridică şi în orice caz - chiar când ele sunt de-a gata formulate de legiuitor - se modelează prin experienţa juridică, prin aplicaţiunea lor la speţe. Astfel, în problema examinată aci, am văzut că principiul distincţiunii clasice în materie de căi de atac a suferit o deformare prilejuită de observarea realităţii. Tot aşa, am văzut apărând un principiu nou, de o aplicaţiune mai restrânsă.
Asemenea creaţiuni şi modificaţiuni de principii alcătuiesc un ansamblu de adevăruri tendenţiale, care servesc interpretului când legea specială e laconică. Cu ajutorul lor, el are un mai larg câmp de privire al intereselor în joc pe care le-a putut sau le-ar fi putut lua în consideraţie legiuitorul. Dar tot intuiţia, fireşte în direcţia vederilor legiuitorului, soluţionează problemele. Fără o justă intuiţie juridică, principiile sunt ca un arsenal lăsat pe seama unor copii imprudenţi.
Traian Broşteanu
Doctor în Drept Judecător de şedinţă la Tribunalul Ilfov
| ← LUCRU JUDECAT. DISTINCŢIUNE. LUCRU JUDECAT CA EXCEPŢIE... | SIMULAŢIE. PĂRŢI CONTRACTANTE. IMPOSIBILITATEA PROCURĂRII... → |
|---|
