Simulaţie prin interpunere de persoane. Condiţii legale. Dovada acordului simulator intervenit între cei trei cocontractanţi. Admisibilitatea probei cu martori şi prezumţii în lipsa contra înscrisului (instrumentum). Condiţii legale.
| Comentarii |
|
În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, faptul că una din ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul. Prin urmare interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulaţiei să participe toţi cei trei actori ai săi, astfel încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns privirilor indiscrete ale publicului. În literatura de specialitate s-a reţinut că din încheierea în formă scrisă a actului public nu se poate trage în mod necesar concluzia că şi actul secret ar fi putut fi încheiat în aceeaşi formă, dimpotrivă forma scrisă a celui dintâi poate fi destinată să asigure aparenţa, iar lipsa de consemnare a acelui din urmă poate fi menită să asigure secretul propriu simulaţiei. Pe de altă parte - actele care alcătuiesc simulaţia trebuie privite în mod individual, regulile de probă prevăzute de art. 1191 C.civ. aplicându-se fiecăruia dintre ele în mod independent. (F. Baiaş, op. cit. p. 220). În ceea ce priveşte proba cu martori, aceasta devine admisibilă pentru a proba raporturile juridice dintre părţi chiar peste valoarea de 250 lei, nu numai în ipoteza în care părţile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris - cum e cazul în speţă, ci şi atunci când există un început de dovadă scrisă, or, în speţă, pârâţii au recunoscut la interogatoriu şi s-au depus la dosar înscrisurile prin care au ridicat banii de la bancă, bani trimişi din Suedia de către reclamanţi la data de 23 august 2000, în vederea achitării preţului terenului.
Secţia I civilă, Decizia nr. 629 din 19 septembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 4125/254/2010 reclamanții G.D. și G.C. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții C.A., C.M. și C.E., să constate simulat, prin interpunere de persoane, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E., respectiv, să constate că reclamanții sunt beneficiarii transferului proprietății, adevărații cumpărători ai terenului in suprafață de 802,50 mp, pentru care au achitat prețul pârâtei C.E.; au mai solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului construit, edificat pe terenul achiziționat prin actul simulat, construcție edificata in baza autorizației emise la data de 20.04.2001.
Reclamanții au solicitat obligarea paraților la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de derularea procesului.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că s-au stabilit in Suedia, dobândind cetățenia acestei țări, fără a întrerupe, însă, legăturile cu țara de origine, România; au precizat că au întreținut o strânsă prietenie cu familia paraților C., la care au locuit în perioada concediilor de odihnă, sprijinul si încrederea reciproca dominând relația acestora.
Reclamanții au mai arătat că, în anul 1999, s-au decis să cumpere un teren în vederea edificării unei locuințe, iar după ce au comunicat pârâților această decizie, au sondat împreună piața imobiliara din localitățile 2 Mai si 23 August; convinși fiind că, în calitate de cetățeni străini, nu puteau achiziționa teren în România, reclamanții au convenit cu pârâții C. ca terenul să fie cumpărat pe numele lor, iar de coordonarea lucrărilor de execuție să se ocupe pârâtul C.A.
După identificarea terenului în vecinătatea locuinței pârâților, reclamanții au purtat negocierile cu vânzătoarea, pârâta C.E., în cursul lunii iunie 2000, prin mandatar, respectiv fiica sa, A.G., iar actul notarial a fost semnat de vânzătoarea C.E. și pârâtul C.A., potrivit înțelegerii despre care aveau cunoștința și vânzătoarea și fiica acesteia - care au primit prețul terenului de la reclamanți.
în drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1175, art. 969-970, art. 482 C.civ, art. 274 C.proc.civ.
La data de 24.12.2010, pârâta C.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acțiunii reclamanților, cu motivarea că pretențiile acestora sunt justificate; în acest sens, pârâta a arătat că reclamanții sunt cei care, în cursul lunii iunie 2000, au purtat negocierile cu aceasta prin intermediul fiicei sale, A.G.
Pârâta a recunoscut că actul notarial a fost încheiat între aceasta și pârâtul C.A., potrivit înțelegerii intervenite între reclamanți și pârâții C., înțelegere despre care aveau cunoștință atât pârâta, cât și fiica sa, cu precizarea că acestea au primit prețul terenului de la reclamanți, cărora au înțeles să le vândă terenul în litigiu.
Pârâta a mai arătat că imobilul în litigiu aparține reclamanților, care au susținut financiar lucrările de construire, fiind informați de pârâtul C.A. care a urmărit permanent toate fazele de execuție și s-a implicat efectiv - potrivit înțelegerii - în coordonarea lucrărilor, prin procurarea de materiale, supravegherea lucrărilor și chiar munca fizică.
Prin sentința civilă nr. 2322/09.09.2011 instanța a admis acțiunea, în sensul că a constatat simulat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E., încheiat între pârâta C.E. în calitate de vânzătoare și pârâtul C.A., căsătorit cu pârâta C.M., în calitate de cumpărător, contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea terenului intravilan în suprafață de 802,50 m.p. situat in comuna 23 August, județul Constanța; a constatat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului-construcție edificat pe terenul achiziționat în baza actului simulat, compus din 19 încăperi (living, șase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj și două anexe garaj), în suprafață desfășurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei și a obligat pârâții C.A. și C.M., în solidar, către reclamanți, la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 7.605 lei.
Pentru a hotărî în acest fel, a reținut instanța de fond că Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a efectuat o primă evaluare a înțelegerii intervenite între părțile litigante. Astfel, soluționând plângerea penală formulată de reclamanții G.D. și G.C. la data de 18.07.2006, împotriva pârâților C.A., C.V, și C.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de amenințare, șantaj și înșelăciune, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a reținut următoarele:
între reclamantul G.D. și pârâtul C.A. a existat o prietenie mai veche, datând din perioada stagiului militar și dezvoltată mai târziu între familiile acestora, începând cu anul 1997, când reclamanții au început să-și petreacă vacanțele la familia C., în comuna 23 August.
în cursul anului 1999, reclamanții s-au decis să-și construiască propria casă în România și, în acest sens, s-au consultat cu pârâții C. și au hotărât să cumpere un teren într-una din localitățile situate în apropierea litoralului românesc, iar după sondarea pieței imobiliare, s-au hotărât să achiziționeze terenul în suprafață de 800 mp dintr-un lot în suprafață de 1.600 mp aparținând numitei A.G..
întrucât reclamanții erau cetățeni străini, aceștia au convenit ca terenul să fie cumpărat pe numele pârâtului C.A., urmând ca, ulterior, când legislația ar fi devenit permisivă, să se procedeze la transferul proprietății către adevăratul proprietar.
în perioada efectuării lucrărilor - lucrări în care s-au implicat efectiv pârâtul împreună cu familia sa-, reclamantul și pârâtul au ținut legătura permanent, reclamantul fiind informat cu privire la toate fazele de execuție și avansând cheltuielile prilejuite de edificarea construcției.
în cursul anului 2006, între cele două familii au apărut discuții care au răcit relațiile dintre membrii acestora, pârâtul apreciind că reclamanții sunt nerecunoscători pentru perioada în care i-a găzduit în locuința sa și pentru efortul depus la ridicarea construcției; prin urmare, pârâtul i-a cerut reclamantului să îi achite contravaloarea muncii prestate împreună cu membrii familiei sale pe toată perioada edificării construcției.
întrucât sus-numiții nu s-au înțeles cu privire la suma ce urma a fi achitată pârâților pentru munca prestată, fiecare parte apreciind că s-a achitat de datorii pe parcursul anilor, reclamanții au formulat plângerea penală supusă analizei parchetului.
Coroborând concluziile Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia cu probele administrate în prezenta cauză și având în vedere poziția procesuală a părților, instanța a reținut că:
în ce privește poziția procesuală a pârâtei C.E., instanța a constatat că susținerile acesteia din întâmpinare sunt confirmate de răspunsurile la interogatoriul propus de pârâții C., astfel încât ipoteza avansată de aceștia din urmă cu privire la conivența procesuală care ar exista între pârâtă și reclamanți - justificată de vârsta înaintată a acesteia - a fost înlăturată.
în acest context, având în vedere și poziția procesuală a pârâților în raport cu această probă, instanța a dat relevanță mărturisirii pârâtei, ca mijloc de probă a simulației între părți, urmând a fi coroborată cu celelalte probe administrate în cauză.
Examinând răspunsurile pârâtei C.E. la interogatoriul propus de pârâții C., instanța a constatat că aceasta a răspuns punctual la întrebări, manifestând luciditate și coerență în exprimare; astfel, pârâta a arătat că negocierile asupra terenului în litigiu s-au purtat între reclamanți și fiica acesteia, A.G., că prețul a fost achitat, într-adevăr, de către pârâtul C.A., dar în numele și pentru reclamantul G.D. și că între reclamanți și pârâții C. a existat o înțelegere potrivit cu care pârâții urmau să cumpere terenul în numele și pentru reclamanții G. (cetățeni străini de origine română), urmând ca, ulterior, să întocmească acte.
Pârâta C. a precizat, cu același prilej, că de la pârâții C. cunoștea aspectul că reclamanții au susținut financiar lucrările de ridicare a construcției, iar pârâtul C. i-a informat permanent pe reclamanți asupra stadiului de executare a lucrărilor de construire.
în ce privește poziția procesuală a pârâților C., instanța a constatat contradicțiile vădite dintre susținerile din cuprinsul întâmpinării și răspunsurile acestora la interogatoriul propus de reclamanți; astfel, apărarea pârâților a acreditat ideea că aceștia au avut inițiativa achiziționării terenului, și nu reclamanții și că au beneficiat de sprijinul financiar al reclamanților doar într-o foarte mică măsură, în sensul că sumele avansate - care au totalizat suma de 30.000 lei - au fost restituite integral în anul imediat următor acordării împrumutului, iar suma împrumutată a reprezentat doar 10% din valoarea reală a materialelor și manoperei înglobate în lucrările de construire, dar că între părți nu s-au încheiat niciodată înscrisuri care să confirme împrumuturile bănești.
Examinând prezenta cauză prin prisma textelor de lege aplicabile, instanța a reținut că între părțile litigante au existat, o lungă perioadă de timp, strânse relații de prietenie care au creat condițiile unei imposibilități morale de materializare a înțelegerii intervenite între reclamanți și pârâții C., privind achiziționarea de către pârâții C., în numele și pentru reclamanții G., a unui teren pe raza comunei 23 August, cu scopul edificării unei case de locuit.
Această convenție nematerializată într-un înscris a apărut pe fondul unei legislații care interzicea cetățenilor străini cumpărarea de terenuri pe teritoriul României și era fundamentată pe dispozițiile art. 41 alin. (2) din Constituția României în vigoare în anul 1991, potrivit cu care „cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (…)”.
Prin urmare, la epoca la care s-a confecționat actul public, în speță, anul 2000, interdicțiile instituite pentru cetățenii străini în acest sens erau evidente.
Pe fondul acestei legislații, contractul de vânzare-cumpărare a intervenit, ca act public, potrivit înțelegerii părților, între pârâta C.E. în calitate de vânzătoare și pârâtul C.A. în calitate de cumpărător.
Pe cale de consecință, constatând că reclamanții sunt beneficiarii transferului proprietății asupra terenului in suprafață de 802,50 mp, instanța a constatat, în baza art. 482 C.civ., dreptul lor de proprietate asupra imobilului-construcție edificat pe terenul achiziționat în baza actului simulat, compus din 19 încăperi (living, șase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj și două anexe garaj), în suprafață desfășurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 248 din 3 aprilie 2012 Tribunalul Constanța a respins apelul pârâților C.A. și C.M. ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Constanța a reținut în esență că între părțile implicate în conflictul judiciar a intervenit un acord simultan prin interpunere de persoane cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 802,50 mp situat în localitatea 23 August, județul Constanța, adevărații cumpărători ai terenului fiind reclamanții G.D. și G.C., iar nu pârâții C.A. și C.M. menționați în actul de vânzare-cumpărare aparent.
Tribunalul Constanța și-a însușit situația de fapt stabilită prin hotărârea Judecătoriei Mangalia și după completarea materialului probator a concluzionat că în mod judicios prima instanță a reținut că strânsele relații de prietenie existente între reclamanți și pârâții C. au creat condițiile unei imposibilități morale de materializare într-un înscris a înțelegerii intervenite între aceste părți privind identitatea adevăraților cumpărători ai terenului din localitatea 23 August, județul Constanța.
S-a concluzionat că prin prisma dispozițiilor art. 1198 C.civ. și, pe cale de excepție de la regula instituită de art. 1191 C.civ. , dovada acordului simulator s-a făcut, în lipsa înscrisului secret nerealizat datorită unei imposibilități morale, prin martori și interogatoriul părților, probe ce confirmă fără putință de tăgadă că reclamanții au fost adevărații cumpărători ai terenului și persoanele care au suportat costurile efective pentru realizarea construcției.
S-a mai reținut că legislația prohibitivă cu privire la dobândirea unor terenuri în România de către cetățenii străini, coroborată cu încrederea deosebită pe care reclamanții au avut-o în prietenii lor din România - familia C., au determinat părțile să nu procedeze la întocmirea unui înscris secret care să materializeze înțelegerea părților și condițiile în care s-a dobândit terenul și în care urma a fi realizată construcția.
Instanța de apel a reținut că această interdicție legală existentă la data încheierii actului aparent, nu se poate transpune într-un motiv de cauzalitate a actului secret din moment ce acțiunea în simulație a fost promovată după ce au fost abrogate dispozițiile legale ce aduceau atingere principiului liberei circulații a bunurilor și persoanelor, caracterul ilicit al acțiunii a dispărut, fiind prevalentă voința reală a părților contractante și efectele juridice la care le-a urmărit să se producă în realitate, sens în care s-a invocat și jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia civilă nr. 963 din 4 februarie 2004.
S-a mai reținut că actul simulator este recunoscut de vânzătoarea C.E. care a arătat că negocierile cu privire la vânzarea terenului s-au purtat între G.D. și fiica sa A.G., iar prețul a fost achitat de pârâtul C.A., dar în calitate de reprezentant al reclamantului G.D., care a expediat pârâtului banii din străinătate, prin intermediul B.C.R. Mangalia.
în ceea ce privește sumele de bani trimise de reclamanți în țară în contul construcției, Tribunalul Constanța a reținut că susținerile apelanților pârâți în sensul că reclamanții au contribuit la realizarea construcției numai cu 30.000 lei vechi sunt contrazise de actele existente la dosar.
Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, în perioada 23.08.2000 -1.09.2009, a fost trimisă pârâților, prin transfer bancar, suma de 175.1685 coroane suedeze, echivalentul a 19.040 euro.
în afara acestor sume, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, reclamanții au împrumutat, în anul 2002, suma de 100.000 koroane (echivalentul a 10.000 de euro) de la societatea comercială a martorului P.N., sumă necesară, potrivit declarației martorului, pentru ușile și geamurile din termopan executate la Reșița, iar în anul 2005, aceeași sumă de la același martor, în vederea montării faianței, gresiei de interior-exterior, gardului forjat și cabinei de duș, a materialelor izolație pod.
De asemenea, cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, reclamanții au făcut dovada veniturilor realizate, precum și a tranzacțiilor efectuate, prin transfer bancar, în contul edificării construcției.
în ceea ce privește trimiterea apelanților la sumele pe care le realizau din activități comerciale, pârâții au precizat că realizau venituri considerabile din muncile agricole, dar nu au fost în măsură să precizeze sumele astfel realizate ori suma restituită reclamanților în vara anului 2001, primită cu titlu de împrumut pentru achiziționarea terenului, deși această sumă reprezintă prețul contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, pârâții au confirmat primirea banilor în contul deschis special la dispoziția acestora, arătând că au restituit reclamanților din contravaloarea produselor și a muncilor agricole realizate în timpul sezonului estival, fără a putea aproxima veniturile realizate anual din aceste munci și fără a proba vânzarea produselor agricole.
în egală măsură, răspunsurile pârâților la interogatoriul propus de reclamanți contrastează în mod vădit cu declarațiile date în fața organelor de cercetare penală, aprecierile acestora în legătură cu banii primiți de la reclamanți oscilând între „împrumut” și „ajutor financiar”.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța reține că imobilul-construcție edificat pe terenul în litigiu este compus din 19 încăperi (living, șase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj și două anexe garaj), în suprafață desfășurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei.
Potrivit actelor atașate la dosarul cauzei, în perioada de referință (2000 - 2005), veniturile declarate de pârâții C. au fost derizorii în raport cu valoarea terenului și a construcției în litigiu, respectiv, 4.000.000 lei vechi (400 lei noi), 1.685.000 lei vechi (168,5 lei noi), 1.145.000 lei vechi (114,5 lei noi), 8.000.000 lei vechi (800 lei noi) la nivelul anilor 2000 și 2001, potrivit declarațiilor privind veniturile din activități independente. Susținerea apelanților că din activități agricole ar fi obținut suma de 85.000 de euro este contrazisă astfel, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
în acest context, este incontestabil că facturile depuse, în contraprobă, la dosarul cauzei nu au valoare probatorie sub aspectul ipotezei avansate de pârâții C., ci se coroborează cu toate celelalte probe, consolidând ideea că aceste facturi au fost achitate din banii avansați de reclamanți cu titlu de contribuție financiară la realizarea construcției.
împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâții C.A. și C.M., care după ce au expus situația de fapt reținută de instanțele de fond și de apel au criticat hotărârea Tribunalului Constanța sub următoarele aspecte:
1. în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a revenit asupra probei cu interogatoriul pârâtei C.E., pentru că se impunea a se remarca inadvertențele dintre cele arătate în cuprinsul întâmpinării (unde a susținut că a avut cunoștință de pretinsa înțelegere existentă între părțile contractante încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare) și răspunsul la interogatoriul administrat în fața instanței de fond (unde a afirmat că a aflat despre această înțelegere la o distanță de 4-5 ani, mai precis după declanșarea situației litigioase dintre părți).
Instanța a reținut că pârâta C.E. a mărturisit că adevărații proprietari ai terenului ar fi familia G., deși aceasta nu a vorbit personal niciodată cu aceștia, nu i-a cunoscut și nu a primit banii de la intimații reclamanți, prețul terenului fiindu-i înmânat de recurenți, iar întâmpinările depuse la dosar de către pârâta vânzătoare poartă diverse semnături.
2. în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a respins solicitările apărătorilor pârâților privind suplimentarea probei testimoniale cu încă doi martori, cât și refacerea probei testimoniale cu martora B.D.F., a cărei audiere a fost solicitată în apel.
Apelanții pârâți au solicitat completarea probatoriului mai sus-arătat față de depozițiile contradictorii ale martorilor audiați la propunerea lor și ale martorilor audiați la propunerea intimaților reclamanți cât și în raport de modalitatea absolut părtinitoare și de o manieră intimidantă în care a înțeles instanța de fond să administreze proba testimonială a martorei B.D.F., ceea ce a determinat apărătorul ales să formuleze cerere de recuzare împotriva completului de judecată, în temeiul art. 295 alin. (2) C.proc.civ. coroborat cu art. 292 și art. 129 alin. (5) C.proc.civ..
în raport de probatoriile contradictorii precum și modalitatea în care acestea au fost administrate în fața instanței de fond, cât și aplecarea excesivă a instanței de apel asupra conținutului dosarului penal, în condițiile în care instanța de judecată este cea care administrează în mod direct și nemijlocit probele încuviințate, recurenții se află în situația unei hotărâri netemeinice și nelegale, ce se impune a fi casată în integralitate și trimisă spre rejudecare pentru a se completa probatoriile și cu proba testimonială, în modalitatea în care a fost solicitată.
3. în mod greșit, Tribunalul Constanța a reținut că actul de vânzare-cumpărare este simulat prin interpunere de persoane.
Simulația este caracterizată ca fiind o operațiune juridică unitară, care creează o aparență neconformă cu realitatea, prin încheierea concomitentă a două acte juridice; unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parțial de actul secret și adevărat, care conține în sine, acordul, implicit sau explicit, al părților de a simula.
Raportat la aceste aspecte, recurenții consideră ca o condiție esențială pentru existența simulației este încheierea actului secret, care modifică actul public și care nu poate să aibă efecte decât între părțile contractante și succesorii lor universali.
Astfel, sub aspect probator, simulația nu poate fi dovedită între părți decât printr-un contra înscris, care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.
în cazul simulației prin interpunere de persoane, pretinsă de reclamanți ar fi incidentă speței, au calitatea de părți ale acordului simulator atât semnatarii actului public, cât și adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit în această modalitate, în speță intimații reclamanți.
în calitate de părți ale pretinsului acord simulator, intimații erau ținuți de regulile de drept comun ale probațiunii din materia actelor juridice, deoarece simulația este un complex de acte juridice: pentru acte cu o valoare mai mare de 250 lei, proba cu martori ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, ca și aceea cu prezumții (art. 1191 și art. 1203 C.civ. ), în condițiile în care prietenia părților nu ar fi trebuit apreciată ca o imposibilitate a preconstituirii înscrisului ascuns.
Ori, în speța dedusă judecății, nu a fost perfectat niciodată cu contra înscris care să contrazică actul public, neexistând nicio imposibilitate morală de preconstituire a dovezii scrise (dată fiind absența oricărui grad de rudenie).
în ceea ce privește susținerile reclamanților, potrivit cărora pretinsa înțelegere intervenită între părți, referitoare la achiziționarea imobilului litigios nu a fost materializată într-un înscris în virtutea „încrederii în respectul cuvântului dat”, precum și a relațiilor de prietenie existente între părți nu pot fi primite câtă vreme concretizarea acesteia presupunea investirea unor importante sume de bani, iar dispozițiile legale în materie impuneau încheierea actului secret în formă autentică (ad validitatem).
în aceste condiții este greu de crezut că intimații reclamanți ar fi acceptat realizarea unei astfel de investiții în lipsa unui contra înscris care să ateste pretinsa înțelegere dintre părți, încheierea unui astfel de act fiind singura modalitate ce ar fi asigurat o minimă garanție în vederea protejării dreptului lor de proprietate asupra imobilului în discuție, constituind singurul mijloc de probă al existenței unei convenții intervenite între părțile litigante.
Referitor la aspectele anterior menționate recurenții pârâți susțin că în practica judiciară s-a apreciat că imposibilitatea preconstituirii contraînscrisului nu poate fi dedusă din existența unor raporturi bazate pe încredere, subordonare sau deferență, deoarece atâta timp cât s-a redactat un înscris, este de presupus că a existat și posibilitatea procurării contraînscrisului („pandectele Române, 1948, partea I, pag. 55-56; Tribunalul Suprem).
Sub un alt aspect urmează a se observa că deși pretins a fi persoană interpusă, intimata pârâtă C.E., ce a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la Biroul Notarului Public S.F.E., a arătat în cuprinsul răspunsului la interogatoriu că apelanții pârâții au fost cei care au contactat-o în vederea achiziționării imobilului teren în suprafață de 802,50 mp și i-au plătit acesteia prețul vânzării.
De altfel, deși în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, intimata pârâtă C.E. a susținut că ar fi avut cunoștință de pretinsa înțelegere existentă între părțile contractante încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare mai sus-menționat, cu ocazia interogatoriului administrat în cauză, aceasta a arătat că în fapt, a aflat despre aceasta ulterior perfectării actului autentic.
4. Deși intimații reclamanți au susținut, iar instanțele de fond și apel au reținut împrejurarea că aceștia au susținut financiar și urmărit permanent lucrările de execuție a construcției, în cauză nu există nici o probă din care să rezulte, pe de o parte, împrejurarea că familia G. ar fi venit în țară în altă perioadă a anului decât în sezonul estival; pe de altă parte, singura sumă de bani pentru care s-a făcut dovada trimiterii în țară, într-un cont deschis pe numele C.A. este suma de 30.000 lei, trimisă în anul 2000.
Instanțele de fond și apel nu au cercetat implicarea intimaților reclamanți exclusiv în perioada vacanțelor de vară, în condițiile în care construcția a fost edificată în extrasezon.
Deși intimații reclamanți au dovedit că au contractat un împrumut, în cauză nu s-a dovedit că destinația exclusivă a acestui împrumut a fost achiziționarea terenului în discuție, respectiv edificarea și amenajarea corespunzătoare a construcției aflată pe acest teren; nu s-a dovedit că în perioadele imediat următoare contractării împrumutului în discuție, intimații reclamanți ar fi trimis sume de bani pârâților pentru acoperirea costului construcțiilor.
Instanțele de fond au reținut în mod netemeinic ca intimații reclamanți au contribuit în mod exclusiv la edificarea construcției în litigiu, în condițiile în care pe de o parte martorii audiați în cauză la propunerea noastră au învederat instanței că pârâtul C.A. a muncit, a angajat muncitori, a supravegheat lucrările de construire și a lucrat efectiv la ridicarea construcției, iar pârâta C.M. a lucrat efectiv alături de soțul ei la edificarea construcției și a preparat zilnic mâncarea pentru muncitori.
Instanța nu a reținut nici înscrisurile depuse de pârâți în dovedirea resurselor financiare afectate edificării construcției, nepronunțându-se cu privire la acestea și nici depozițiile martorilor audiați în cauză la propunerea pârâților, aceștia relatând împrejurarea că pârâții sunt percepuți în comuna 23 August ca proprietari ai imobilului în litigiu, cu mențiunea că veniturile obținute din agricultură le-ar fi permis să construiască o asemenea casă.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile de nelegalitate invocate de pârâți, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege și poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C.proc.civ., motive care, după adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2009 se circumscriu exclusiv nelegalității hotărârii:
Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale extraordinară de atac, instanța de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate ca în cazul apelului ci unul limitat la nelegalitate pentru motivele reglementate expres, legiuitorul înțelegând să excludă din atribuțiile instanței de recurs controlul oricărei temeinicii, hotărârea pronunțându-se fără posibilitatea readministrării probelor și fără o nouă judecată în fond, ce implică reanalizarea probelor administrate în cauză.
Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, art. 304 C.proc.civ. impunând exclusiv controlul de nelegalitate.
De aceea, motivele faptice de recurs invocate de pârâți și care vizează raporturile de strânsă prietenie dintre părți în perioada ce a premers încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui simulație s-a cerut a se constata, atitudinea subiectivă a părților, inclusiv a vânzătoarei C.E. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E. și condițiile în care s-au purtat negocierile pentru vânzarea terenului și ulterior pentru edificarea construcției reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate și care intră în competența exclusivă a instanțelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecății.
în aceste condiții, instanța de recurs are de analizat, sub aspectul legalității, dacă asupra situației de fapt determinată de instanța de fond și de apel, au fost corect aplicate normele de drept ce reglementează instituția simulației prin interpunere de persoane.
Or, se constată că în raport de situația de fapt reținută de instanța de fond și care vizează împrejurarea că reclamanții și pârâții datorită relațiilor de strânsă prietenie existentă anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că reclamanții și pârâții s-au aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris care să materializeze voința reală a părților implicate în acordul simulației conform art. 1198 C.civ. .
în lipsa unui înscris care să consemneze înțelegerea secretă a părților, Curtea are de analizat dacă există în speță condițiile legale reglementate de art. 1198 C.civ. (în vigoare la data perfectării vânzării) pentru a exista o operațiune de simulație prin interpunere de persoane.
Simulația este operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public și mincinos ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parțial, de altul secret și adevărat, care conține în sine acordul, implicit sau explicit, al părților de a simula.
în cazul simulației prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înțelegere secretă, faptul că una din ele nu are calitatea de parte contractantă și stabilesc cine este adevăratul contractant. Așadar, părțile actului aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul.
Prin urmare interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulației să participe toți cei trei actori ai săi, astfel încât terțul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă și că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns privirilor indiscrete ale publicului.
Or în speță, în lipsa contraînscrisului, în sensul de instrumentum, iar nu de operațiune juridică, vânzătoarea C.E. a recunoscut în cadrul interogatoriului propus de părți, cât și prin declarațiile depuse la dosar că a avut cunoștință încă din etapa de negociere a vânzării terenului, negociere purtată prin mandatarul său A.G. în calitate de fiică a vânzătoarei că adevărații proprietari sunt reclamanții, cetățeni străini, vânzătoarea confirmând primirea plății de la reclamanți prin intermediul pârâților cumpărători din actul aparent de vânzare-cumpărare, atât în timpul soluționării acțiunii la fond și în apel, cât și în dosarul penal în care recurenții pârâți au fost cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de înșelătorie.
în ceea ce privește mărturisirea vânzătoarei C.E. - ca mijloc de probă a simulației între părți, atât în doctrină, cât și în jurisprudență s-a arătat că „fără a contesta valoarea probatorie a acestui mijloc de probă, el trebuie privit cu circumspecție de către magistrați și trebuie să fie apreciat în raport cu alte probe administrate în cauză, pentru a nu se ajunge, ca părțile în acest fel, să realizeze o înțelegere frauduloasă chiar în fața instanței” (Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, F. Baiaș, part. 220-221; T.S. sentința civilă/decizia civilă nr. 820/1971 în F. Baiaș, op.citată, pag. 221).
în acord cu aceste opinii exprimate în doctrină, și în jurisprudență, Tribunalul Constanța nu și-a întemeiat soluția exclusiv pe mărturisirea vânzătoarei, ci a analizat această probă în ansamblul materialului probator administrat în cauză reprezentând înscrisuri cu privire la posibilitățile materiale ale părților din epoca cumpărării terenului și ulterior din cea a edificării construcției, (toate părțile fiind în acord cu privire la scopul pentru care s-a cumpărat terenul și anume pentru edificarea unei construcții), interogatorii, declarații ale părților în fața organelor de cercetare penală, și declarații de martori, administrate în instanțele de fond și de apel, completate cu prezumții rezultate din opoziția expresă a recurenților pârâți de a fi audiată ca martor fiica vânzătoarei, numita A.G., care a cunoscut toate părțile implicate în acordul simulator, a purtat negocieri cu privire la vânzarea terenului proprietatea mamei sale și cunoștea cel mai bine raporturile în care se aflau la data negocierii, reclamanții și pârâții.
De subliniat că administrarea probei cu declarația acestei martore, rudă de gradul I cu o parte, respectiv cu pârâta vânzătoare, nu era interzisă de lege, dispozițiile art. 189 C.proc.civ. având un caracter dispozitiv, iar nu imperativ.
Prin urmare, părțile pot cădea de acord să fie ascultate ca martori și aceste persoane atunci când ele au cunoștință despre faptele ce formează obiectul judecății.
în ceea ce privește proba cu martori, aceasta devine admisibilă pentru a proba raporturile juridice dintre părți chiar peste valoarea de 250 lei, nu numai în ipoteza în care părțile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris - cum e cazul în speță, ci și atunci când există un început de dovadă scrisă, or, în speță, pârâții au recunoscut la interogatoriu și s-au depus la dosar înscrisurile prin care au ridicat banii de la bancă, bani trimiși din Suedia de către reclamanți la data de 23 august 2000, în vederea achitării prețului terenului.
Or în speță, cu privire la aceste sume de bani expediate din Suedia de către reclamanții, pârâți nu au negat încasarea lor, dar în referire la titlul cu care le-au încasat, recurenții pârâți au oscilat între „împrumut” și „ajutor financiar”, acreditând ideea că la rândul lor nu au încheiat cu reclamanții un înscris care să consemneze contractul de împrumut, tocmai datorită relațiilor de prietenie dintre părți.
în raport de aceste considerente, în mod judicios Tribunalul Constanța și Judecătoria Constanța au făcut în speță aplicarea dispozițiilor art. 1191 C.civ. , apreciind că pentru stabilirea raporturilor reale dintre cele 3 părți contractante este admisibilă și proba cu martori.
în consecință, în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că în speță reclamanții au dovedit intenția comună a părților de a simula, altfel spus acordul simulator, ca element esențial al operațiunii complexe și unitare pe care o reprezintă simulația.
în ceea ce privește actul secret și dovada acestuia, ca element al probei simulației se impun anumite precizări.
Actul secret este cel care conține manifestarea de voință adevărată, menită să producă integral efectele juridice în vederea cărora a fost emisă. Cu alte cuvinte, el trebuie să contrazică actul public, să înlăture ori să modifice total sau parțial, efectele pe care ar trebui să le producă cel din urmă, nu este însă esențială existența unei stipulații exprese în acest sens, fiind suficient ca, din prevederile sale, să rezulte implicit efectele modificatoare pe care le produce asupra actului aparent.
Din punct de vedere al formei, consemnarea actului secret într-un înscris (instrumentum) nu este necesară, fiind suficientă încheierea sa (ca negotium) conform principiului consensualismului, redactarea unui înscris care să constate actul real (negotium) poate avea loc atunci când se urmărește preconstituirea unui mijloc de probă, existența înscrisului secret nefiind de esența simulației.
între părți, cărora actul secret le este opozabil - se aplică dispozițiile dreptului comun al probațiunii din materia actelor juridice, deoarece simulația este un complex de acte juridice; pentru acte cu o valoare mai mare de 250 lei, proba cu martori este inadmisibilă, ca și cea cu prezumții (art. 1191 și art. 1203 C.civ. ), cu excepția cazului în care preconstituirea unui înscris a fost imposibilă (art. 1198 C.civ. ), chiar dacă imposibilitatea a fost de ordin moral.
în literatura de specialitate s-a reținut că din încheierea în formă scrisă a actului public nu se poate trage în mod necesar concluzia că și actul secret ar fi putut fi încheiat în aceeași formă, dimpotrivă forma scrisă a celui dintâi poate fi destinată să asigure aparența, iar lipsa de consemnare a acelui din urmă poate fi menită să asigure secretul propriu simulației.
Pe de altă parte - actele care alcătuiesc simulația trebuie privite în mod individual, regulile de probă prevăzute de art. 1191 C.civ. aplicându-se fiecăruia dintre ele în mod independent. (F.Baiaș, op. cit. p. 220).
Or, în speță, așa cum am arătat în precedent, operațiunea secretă nu a fost materializată într-un înscris care să dovedească înțelegerea reală cu privire la calitatea reclamanților de adevărați cumpărători ai terenului, pe de o parte datorită relațiilor de prietenie și încredere dintre reclamanți și pârâții C., existând între aceștia o imposibilitate morală de preconstituire a actului (instrumentum), iar pe de altă parte din dorința tuturor părților participante la acordul simulator de a oculta intenția lor reală cu privire la persoanele cumpărătoare, care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu puteau dobândi terenuri pe teritoriul României, datorită faptului că nu aveau cetățenia română.
Inexistența înscrisului secret (instrumentum) nu afectează însă existența simulației ca operațiune juridică complexă, - cât timp s-a dovedit: 1. existența actului public, 2. existența acordului simulator la care au luat parte toate cele trei părți implicate, scopul fiind acela de a oculta identitatea adevăraților cumpărători, cetățeni străini care datorită legislației restrictive cu privire la circulația juridică a terenurilor, nu puteau dobândi terenuri pentru realizarea unei reședințe în România, și nu în ultimul rând, 3. înțelegerea secretă în care părțile recunoșteau cine sunt adevărații cumpărători ai terenului și care sunt ținuți să își îndeplinească obligația de plată a prețului terenului.
în raport de aceste considerente Curtea concluzionează că instanțele de fond și de apel, în raport de situația de fapt rezultată din interpretarea unui probatoriu complex administrat nemijlocit de instanțe, dar și față de declarațiile părților date în fața organelor de cercetare penală - situație de fapt ce nu mai poate face obiectul controlului instanței de recurs conform art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ. - au făcut o corectă aplicare la speță a dispozițiilor art. 1175 C.civ. , în speță fiind întrunite toate elementele componente ale operațiunii juridice invocate de părțile reclamante, respectiv simulația prin interpunere de persoane, reclamanții fiind adevărații cumpărători ai terenului de 802,50 mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 de Biroul Notarului Public S.F.E.
Un aspect ce se impune a se sublinia este faptul că acțiunea în declararea simulației prin care se cere instanței de judecată să constate existența și conținutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent este distinctă de acțiunea în nulitatea simulației, prin care se urmărește sancționarea operației juridice atunci când simulația s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.
în cazul declarării simulației, actul secret va fi menținut și va produce efectele sale în toate acele situații când a fost încheiat valabil.
în speță se reține că instanța de fond a fost investită exclusiv cu o acțiune în declararea simulației de către reclamanții G.D. și G.C., în scopul stabilirii existenței și conținutului actului secret (negotium) care dezvăluia identitatea adevăraților cumpărători ai terenului situat în localitatea 23 August, județul Constanța, această acțiune nefiind dublată de o acțiune în nulitatea simulației, situație în care prima instanța nu a fost investită cu verificarea legalității celor trei operațiuni specifice simulației prin interpunere de persoane, respectiv actul public, actul secret și acordul simulator, situație în care nici în recurs aspectele de legalitate ale acestor acte nu fac obiectul controlului judiciar.
în referire la construcția realizată pe teren, Curtea constată că în raport de dispozițiile art. 482 și 489 C.civ. și avându-se în vedere că adevărații cumpărători ai terenului sunt G.D. și G.C., în speță devine operantă prezumția conform căreia proprietarii terenului sunt prezumați a fi și proprietarii construcției edificate pe acesta cât timp nu se dovedește din contră.
Dispozițiile art. 489 - 491 C.civ. au ca obiect fie precizarea limitelor materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra unui teren, fie a modalităților prin care proprietarul unui asemenea bun poate exercita atributele folosinței și dispoziției. De asemenea, art. 492 C.civ. (în vigoare la data realizării construcției în litigiu) reglementează în primul rând accesiunea în care proprietarul terenului construiește sau plantează cu materialele sale și instituie două prezumții în favoarea acestui proprietar: prezumția potrivit căreia el a construit pe cheltuiala sa și prezumția de proprietate asupra construcției.
Acest ultim text, prin sintagma finală „până ce se dovedește din contră” este și o introducere la dispozițiile art. 493 și 494 C.civ. , care reglementează situațiile în care poate fi răsturnată prezumția conform căreia proprietarul terenului a construit (a plantat) pe cheltuiala sa.
Dacă sunt întrunite elementele de fapt care configurează ipotezele reglementate prin dispozițiile cuprinse în art. 493 și art. 494 C.civ. , este răsturnată nu numai prezumția că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala proprietarului ci și prezumția de proprietate. Dar, chiar dacă proprietarul terenului nu mai beneficiază de această prezumție, după ce s-a făcut dovada elementelor uneia sau alteia dintre ipotezele reglementate de aceste dispoziții legale (art. 493 C.civ. - „Proprietarul pământului care a făcut construcții (…) cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor”; art. 494 C.civ. - „Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice…” dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii…”) el poate face dovada că și-a exercitat dreptul de accesiune, devenind astfel și proprietarul lucrării.
Textul art. 488 C.civ. pune în evidență faptul material al unirii sau al încorporării ca fapt juridic în sens restrâns care produce anumite efecte juridice, situație în care în mod corect s-a reținut că sunt admisibile pentru a dovedi acest fapt juridic, respectiv pentru a răsturna prezumțiile legale mai sus menționate, toate mijloacele legale de probă, inclusiv expertiza și interogatorii.
în speță, instanțele de fond și de apel au stabilit situația de fapt ce privea posibilitățile materiale ale reclamanților și respectiv ale pârâților de a suporta în perioada 2000-2008 costurile edificării construcției concluzionând că singurii care au investit financiar în această lucrare sunt reclamanții, în timp ce pârâții au supravegheat realizarea efectivă a construcției și au angajat muncitorii, plata materialelor și a manoperei fiind suportată de către reclamanți. întrucât situația de fapt nu intră sub cenzura instanței de recurs, în raport de înscrisurile existente la dosar Curtea constată că în mod judicios s-a reținut că pârâții nu au răsturnat prezumția instituită de art. 488 C.civ. .
Astfel se reține că reclamanții G. au făcut dovada în fața instanțelor de fond că au remis pârâților în anul 2000 suma de 30.000 lei, iar ulterior conform situației tranzacțiilor bancare au depus în contul deschis la dispoziția pârâților C. o serie de sume de bani (23.08.200-39.575 koroane suedeze; 11.09.2000-40.893 koroane suedeze, 21.05.2001-31.450 koroane suedeze, 08.06.2001-22.455 koroane suedeze, 1.10.2001-25.733 koroane suedeze și la 1.09.2003-15.059 koroane suedeze) ce totalizează echivalentul a 19.040 euro.
La aceste sume tranzacționate prin bancă s-au adăugat sumele transmise în anul 2001 lui C.A. la București printr-un mandatar persoană fizică, potrivit declarației martorului S.M., cât și sumele de bani plătite direct de reclamanți pentru lucrările de achiziționare și montare a parchetului, realizarea podelei izolatoare, martorii audiați în cauză declarând că au efectuat diferite lucrări la imobil, și au negociat plata acestor lucrări fiind plătiți ulterior direct de către reclamanții care au supervizat toate lucrările de finisare a locuinței, și au fost recunoscuți de către muncitori ca și proprietari ai construcției.
Spre deosebire de reclamanți care au făcut dovada că au contractat în perioada realizării acestei construcții o serie de credite în Suedia (la 30 mai 2002 - 11.000 euro, - sumă plătită de reclamanți firmei din Reșița care a executat ușile și geamurile de PVC; la 16 iunie 2005 - 100.000 coroane suedeze, echivalentul a 11.000 euro, suma folosită pentru achitarea manoperei montajului gresiei și faianței și pentru realizarea instalației electrice), s-a reținut că pârâții nu au dispus niciodată de sumele de bani necesare unei astfel de investiții evaluată la 85.000 euro, singurele venituri din muncile agricole și din sume modice împrumutate de la vecini fiind disproporționate în raport de valoarea lucrărilor. Potrivit evidențelor Administrației Financiare 23 August, veniturile pârâților în perioada edificării construcției 2000-2006 au fost în valoare de 3.400 lei conform declarației de impunere pentru anul 2000, respectiv 2004, și deși pârâții au susținut că au vândut importante cantități de produse agricole, pe care le obțineau din cultivarea unui teren agricol de 10-12 hectare, nu au putut proba vânzarea acestora, existența unor contracte de livrări de cereale, din care să rezulte sumele de bani necesare pentru realizarea unei investiții de asemenea valoare.
în raport de aceste probe administrate în cauză în fața instanțelor de fond și de apel, Curtea constată că pârâții nu au răsturnat prezumția de proprietate instituită de legiuitor în beneficiul proprietarului terenului, intimații reclamanți fiind singurii care au suportat costul materialelor de construcție și al lucrărilor realizate la imobilul din localitatea 23 August, județul Constanța.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C.proc.civ. se va respinge ca nefondat recursul pârâților.
în baza art. 274 C.proc.civ., constatând că recurenții au căzut în pretenții, obligă recurenții pârâți la plata sumei de 7.344 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând contravaloare onorariu avocat (3.850 lei) contravaloarea biletelor de avion tur-retur Suedia - România pentru deplasarea realizată în timpul recursului.
Respinge cererea de acordare a venitului nerealizat (3.279 lei pentru G.D. și 2.540 lei pentru G.C.) în perioada în care intimații pârâți au fost prezenți în România în vederea judecării cauzei, reținându-se că a fost formulată o astfel de cerere, după închiderea dezbaterilor, prin notele scrise depuse în termenul de pronunțare, iar înscrisurile depuse în susținerea acestei cereri sunt înscrisuri noi, necomunicate părților adverse, și cererea nu a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii.
Nimic nu împiedică însă părțile interesate să solicite aceste drepturi pe calea unei acțiuni separate.
| ← Asigurări sociale | Contestaţia deciziei de recalculare a pensiei emise în baza... → |
|---|
