Testament. Testator grav bolnav internat. Testament autentic întocmit în spital. Discernământ. Existenţă. Probaţiune.
| Comentarii |
|
Va fi admis recursul legatarei, câtă vreme două rapoarte de expertiză medico-legală concluzionaseră existenţa discernământului testatorului - ceea ce făcea inutil avizul Comisiei Superioare Medico-Legale, câtă vreme avizul menţionat nu are oricum valoare de adevăr absolut ci trebuia coroborat cu restul probelor, fără a se omite pronunţarea şi asupra fişei medicale de observaţie - astfel cum a procedat tribunalul. In plus, invocata nulitate relativă fusese confirmată de reclamanta-intimată în timpul dezbaterii succesiunii şi consemnată în certificatul de moştenitor.
(Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 842 din 10 aprilie 2002)
Prin sentinţa civilă nr. 1173/5 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Şimleul-Silvaniei în dosar nr. 860/2000 a fost admisă acţiunea reclamantei A.T. împotriva pârâtei D.D. şi în consecinţă s-a dispus anularea testamentului autentificat de notarul public
D.l. prin încheierea nr. 4989/A din 16 septembrie
1999.
S-a admis totodată şi acţiunea reconvenţională pentru stabilirea pasivului succesoral după defunctul A.T., decedat la data de 29 septembrie 1999 ca fiind format din suma de 5.000.000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare suportate de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că A.T., decedat la 29 septembrie 1999 a fost internat în Spitalul Judeţean Oradea - Secţia Interne I în perioada 8-29 septembrie 1999 cu diagnosticul insuficienţă hepatică.
Potrivit declaraţiei doctorului L.A., şeful Clinicii Medicale IV, A.T. era bolnav de cancer şi a fost internat în secţia în care se internează bolnavii ajunşi în comă iar printre medicamentele administrate bolnavului a fost şi mialginul a cărui componentă de bază este morfina.
La 16 septembrie 1999, notarul public D.l. s-a deplasat la spital unde a autentificat testamentul lăsat de A.T. prin care a testat pârâtei cota de 112 parte din construcţia de 150 mp. şi teren aferent din satul Giurtelecul Şimleului nr. 60/A, jud. Sălaj, înscris în C.F. 1874 cu nr. Top. 790/b.
Pentru determinarea existenţei discernământului testatorului s-au efectuat două expertize medico-legale, una întocmită de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Sălaj şi a doua de către Institutul de medicină Legală Cluj-Napoca. Prin cele două rapoarte întocmite de medici specialişti s-a concluzionat că defunctul a avut discernământ în momentul semnării testamentului.
Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici" din Bucureşti, analizând cele două rapoarte medico-legale anterior efectuate a apreciat că faţă de bolile grave de care suferea testatorul (ciroză şi adenocarcinom) acesta nu a avut discernământ.
Deoarece testatorul nu şi-a exprimat un consimţământ valabil, testamentul autentic este lovit de nulitate relativă care a fost invocată în cauză de persoana interesată.
Deoarece conform art. 948 C. civ., printre condiţiile esenţiale de validitate a unei convenţii este şi „consimţământul valabil al părţii care se obligă", iar această condiţie a lipsit la încheierea testamentului, acţiunea în anularea actului juridic a fost admisă.
A mai reţinut judecătoria că prin certificatul de moştenitor nr. 44/20 martie 2000, eliberat de notarul public F.E., întreaga masă succesorală rămasă după defunctul A.T. a revenit reclamantei în calitate de fiică cu excepţia părţii testate în favoarea pârâtei.
Pârâta fiind aceea care a suportat cheltuielile de înmormântare în baza art. 774 C. civ. a obligat-o pe reclamantă la suportarea pasivului succesoral în sumă de 5.000.000 lei şi conform art. 480 C. civ. raportat la art. 999 C. civ. la plata a încă 2.000.000 lei reprezentând contravaloarea unor căzi şi butoaie vândute.
Această hotărâre a fost menţinută de Tribunalul Sălaj care prin decizia civilă nr. 634/13 septembrie 2001, dosar civil nr. 2351/2001 a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Respingerea apelului s-a bazat în primul rând pe aceea că potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 1/2000, activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti precum şi la cererea persoanelor interesate, în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice la stabilirea adevărului iar orice ingerinţă în activitatea medico-legală este interzisă.
Conform art. 24 alin. 1 şi 2 în cazul în care concluziile actelor medicale nu pot fi avizate, Comisia Superioară Medico-Legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând în acest sens propuneri sau concluzii proprii.
în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 23 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/ 2000, aprobat prin H.G. nr. 774/2000, potrivit cărora Institutul de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinei legale, verifică, evaluează, analizează şi avizează la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale.
De aici s-a tras concluzia că instanţa fondului a procedat corect întemeindu-şi hotărârea pe baza concluziilor puse de Comisia Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, care în virtutea autorităţii sale în domeniu a infirmat concluziile celor două instituţii subordonate.
împotriva deciziei Tribunalului Sălaj, pârâta D.D. a declarat recurs solicitând admiterea lui şi modificarea celor două hotărâri în sensul respingerii acţiunii în anularea testamentului.
în motivarea recursului se arată că pârâta a cerut în scris înaintea instanţei de apel o reevaluare-reexpertizare a foii de observaţie a bolnavului pentru a se stabili adevărul şi anume dacă acesta avea sau nu discernământ la data întocmirii testamentului care s-a întocmit înainte cu 13 zile de deces.
Proba a fost cerută deoarece rezultatul avizului Comisiei Superioare nu se bazează şi pe foaia de observaţie medicală care lipseşte de la dosar, fiind în posesia pârâtei care a ridicat-o de la spital o dată cu adeverinţa medicală.
Proba solicitată nu a fost pusă de instanţă în discuţie şi deşi era decisivă instanţa a trecut la soluţionarea în fond.
S-a motivat în cuprinsul deciziei că potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 1/2000 activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific pentru aflarea adevărului ori tocmai stabilirea adevărului era un motiv întemeiat pentru reexpertizarea foii de observaţie şi aceasta cu atât mai mult cu cât în mod bizar şi incredibil „avizul" dat de institut nu conţine nici o explicaţie ştiinţifică.
Oricine îşi poate da seama, fără a fi medic legist că o boală de ciroză hepatică nu afectează bolnavul din punct de vedere neuro-psihic decât în starea de comă.
Or, pentru stabilirea reală a situaţiei bolnavului trebuia să se ţină seama şi să se studieze şi declaraţia martorului reclamantei dr. conf. L.A., care a arătat foarte bine că testatorul era lucid, cu discernământ până când a intrat în comă hepatică.
Acelaşi lucru îl atestă şi adeverinţa eliberată de Spitalul Judeţean Bihor - Oradea, precum şi cele două expertize întocmite de Serviciul Medico-legal al Judeţelor Sălaj şi Cluj-Napoca.
Deoarece o nouă reevaluare a actelor medicale existente se poate efectua numai din dispoziţia instanţei, se cere încuviinţarea acestei probe aşa cum i-a fost încuviinţată şi reclamantei de către Judecătoria Şimleul-Silvaniei fără ca pârâta să se opună.
Mai arată recurenta că ciroza hepatică apreciată de Comisia Superioară ca o boală gravă nu s-a instalat brusc, posibil să se fi instalat cu ani de zile în urmă, dar acest fapt nu a afectat discernământul. A.T. a avut un discernământ perfect, el a fost consilier la Consiliul Local Măierişte, în luna iulie 1999 a întocmit bilanţ contabil, a condus propria maşină până la internarea în spitalul din Oradea.
Consideră recurenta că la Bucureşti nu s-a efectuat o probă ştiinţifică de valoare superioară celor din Zalău şi Cluj unde sunt medici legişti şi psihiatri la fel de bine pregătiţi şi cu toate acestea nu s-a ţinut seama de probele care îi erau favorabile.
în sfârşit, ultimul argument cuprins în recurs se referă la aceea că moştenirea a fost dezbătută şi că recurenta a plătit chiar şi costul intabulării dreptului dobândit de ea pentru cota de 1/2 parte din imobilul moştenit cu acordul reclamantei.
în privinţa cererii reconvenţionale, se solicită ca despăgubirii de 7.000.000 lei stabilite la nivelul anului 1999, să i se adauge o dobândă de câte 40% anual reprezentând o valoare de încă 5.600.000 lei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A.T. a cerut respingerea recursului ca nefondat întrucât nu este întrunit nici unul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. pr. civ. care ar viza exclusiv motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie.
înaintea instanţei de apel pârâta nu a cerut administrarea de noi probe ci doar o reapreciere a celor din dosar pentru că avizul Comisiei Superioare a avut în vedere cele două rapoarte de expertiză în care se oglindeşte şi întregul conţinut al foii de observaţie medicală şi prin urmare nu se mai poate cere o nouă expertiză.
Comisia Medicală compusă dintr-un colectiv de medici nu este obligată să ţină seama de părerea medicului internist.
în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, intimata şi-a completat apărarea prin aceea că în privinţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 10 invocat de recurentă, recursul este nefondat, dat fiind faptul că instanţa s-a pronunţat asupra tuturor probelor administrate şi că instanţa de recurs este ţinută doar de motivele de recurs prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. pr. civ.
Referitor la lipsa consimţământului de a testa fondată pe lipsa de discernământ, aceasta este o cauză de nulitate absolută ce nu poate fi confirmată iar dacă instanţa de recurs o consideră caz de nulitate relativă ce ar putea fi acoperită prin confirmare, Curtea nu-l va putea invoca din oficiu în recurs.
Ultima dintre apărări priveşte faptul că intimata nu ar fi confirmat testamentul nici expres şi nici tacit, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1190 C. civ.
Curtea examinând recursul declarat îl constată fondat pentru cele ce urmează:
într-adevăr, aşa după cum rezultă din motivarea apelului pârâtei, aceasta a cerut în scris înaintea instanţei de apel o nouă expertiză medico-legală care să aibă în vedere toate probele cauzei, respectiv rapoarte de expertiză efectuate la Zalău şi Cluj, adeverinţa medicală a Spitalului Oradea, foaia medicală de observaţie, faptul că defunctului i s-a administrat medicamentul „mialgin" numai după data de 17 septembrie 1999, precum şi declaraţia deosebit de edificatoare a martorului L.A., şeful Clinicii Medicale IV Oradea care l-a avut sub tratament pe testator.
Tribunalul Sălaj, deşi învestit cu o cerere scrisă de probaţiune amplu motivată, în loc să o pună în discuţia contradictorie a părţilor, şi să aprecieze mai înainte asupra administrării dovezii cerute în apel, conform cu art. 292,298,167 şi următoarele C. pr. civ., a trecut direct la judecata în fond a apelului, încălcând astfel dispoziţiile procedurale amintite şi dreptul la o judecată echitabilă, iar faptul acesta este adeverit de practicaua deciziei civile nr. 634/13 decembrie 2001.
Asupra necesităţii şi legalităţii administrării acestei dovezi Curtea va reţine însă că potrivit prevederilor art. 24 pct. 1 din Ordonanţa nr. 1/20 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, Comisia Superioară medico-legală este chemată să verifice şi să avizeze din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale şi să se pronunţe asupra eventualelor concluzii ale expertizelor sau altor acte medico-legale atunci când ele conţin concluzii contradictorii. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 27 alin. 1 ale ordonanţei aprobate prin Legea nr. 1/2000.
Or, în cauză cele două rapoarte de expertiză medicală efectuate la cererea reclamantei au ajuns la aceeaşi concluzie şi anume că în data de 16 septembrie 1999 testatorul A.T. avea discernământ (filele 55-56,102 şi 103 dosarfond).
Apoi, potrivit celor două rapoarte şi fişei de observaţie clinică (filele 6-9 dosar recurs) coroborate cu declaraţia medicului L.A. (fila 74 fond) testatorul a avut discernământul păstrat până în preziua decesului. La data de 16 septembrie 1999 i s-a administrat pentru calmarea durerilor medicamentul fortral care nu afectează discernământul pacientului, astfel că la data întocmirii actului juridic de ultimă voinţă testatorul era indiscutabil deplin conştient.
Aceeaşi voinţă conştientă a fost constatată prin propriile simţuri şi de către notarul care a instrumentat actul, astfel că, în prezenţa atâtor dovezi directe şi indubitabile ce confirmă toate existenţa discernământului avizul Comisiei Superioare Medico-Legale nu constituia o probă legală şi necesară, nici chiar înaintea instanţei fondului.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea va reţine aşadar că, nefiind întrunite condiţiile de admisibilitate a probei, acestea operau şi în instanţa de apel.
în ce priveşte puterea doveditoare a avizului Comisiei Superioare, aceasta nu are valoare de adevăr absolut, aşa după cum au socotit primele două instanţe, ignorând în totalitate restul probelor administrate în dosar.
Or, tocmai sub acest aspect critica formulată de recurentă este fondată deoarece de restul dovezilor amintite în cuprinsul deciziei instanţele nu puteau face abstracţie ca şi cum nu s-ar fi administrat şi nu ar fi fost câştigate cauzei. Dimpotrivă, dacă legea nu face nici o distincţie şi nu acordă valoare prestabilită uneia sau alteia dintre dovezi atunci judecătorii nu o pot face, ei fiind datori ca la luarea hotărârii să aibă în vedere fiecare dintre probele administrate şi să se pronunţe asupra lor şi aceasta cu atât mai mult cu cât reţinerea lor ar fi condus la o altă soluţie decât ceapronunţată.
întrucât discutarea celor două rapoarte medico-legale, a fişei de observaţie medicală, adeverinţei şi probelor testimoniale administrate era hotărâtoare în stabilirea unor concluzii contrare şi anume aceea a existenţei discernământului testatorului la momentul actului juridic atacat, iar această omisiune a discutării lor se constituie în temeiul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. pr. civ., Curtea va constata fondat recursul pârâtei.
Pe lângă apărările de fond vizând starea de fapt, criticile pârâtei recurente sunt justificate şi în privinţa stării de drept, deoarece acţiunea în nulitate relativă nu mai putea fi primită după ce testamentul a fost recunoscut şi şi-a produs efectele.
El a fost practic confirmat chiar de reclamantă, moştenitoare legală prin dezbaterea succesiunii şi acceptarea de către aceasta a chemării pârâtei la moştenire în puterea testamentului.
în acest sens s-a şi depus la dosar certificatul de moştenitor suplimentar nr. 44 din 20 martie 2000 (fila 12 fond) prin care pârâtei îi revine în calitate de moştenitoare testamentară cu titlu particular cota de 1/2 parte din imobilul situat în Giurtelecul Şimleului nr. 60/A iar reclamantei moştenitoare legală cota de 1/1 parte din averea imobiliară şi mobiliară, astfel că şi sub acest aspect critica din recurs este întemeiată.
Certificatul de moştenitor reprezentând un acord deplin al moştenitorilor cu privire la chemarea lor la moştenire, calitatea, întinderea drepturilor şi bunurilor
moştenirii constituie aşadar o dovadă expresă a acoperirii oricărui viciu al testamentului care în speţă s-a fondat pe motiv de anulabilitate şi nu de nulitate absolută cum greşit şi-a schimbat intimata apărările din recurs.
Faţă de cele ce precedă, Curtea, având în vedere prevederile art. 304 pct. 9-10 C. pr. civ. şi art. 312 ale aceluiaşi cod va admite recursul declarat schimbând decizia recurată în sensul admiterii apelului pârâtei şi a modificării în parte a sentinţei fondului în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă în anularea legatului.
Cât priveşte cererea reconvenţională criticile aduse nu pot fi primite, ele constituind cereri noi, inadmisibil de formulat în calea de atac a recursului astfel că dispoziţiile sentinţei asupra cererii reconvenţionale vor fi menţinute.
în temeiul art. 274 C. pr. civ. intimata va fi obligată să-i plătească recurentei suma de 2.300.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
| ← Contract de vânzare-cumpărare. Dolul şi lipsa de... | Retract litigios. Condiţii cerute pentru exercitarea... → |
|---|
