Validare poprire. Jurisprudență
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 678 din data de 15.04.2013
Cererea de validare poprire în condițiile existenței unui act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul judiciar.
În condițiile în care reclamanților li s-au achitat plăți eșalonate în baza sentințelor judecătorești irevocabile nu se poate reține că a fost afectată substanța dreptului lor, aspecte în raport de care se constată că măsurile luate de stat sunt proporționale cu scopul urmărit - restabilirea echilibrului bugetar.
Domeniu - validare poprire
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.2901/4/2012 - DECIZIA CIVILĂ NR.678/15.04.2013)
Prin sentința civilă nr. 2668 pronunțată la data de 27 martie 2012 de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr.2901/4/2012, a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorii C.M.R. și S.C.O. în contradictoriu cu debitorul M.J. și cu terțul poprit D.G.F.P.M.B. - A.T.C.P. și a fost validată poprirea înființată la data de 21.11.2011 în dosarul de executare nr.735/2009 al BEJ E.L., terțul poprit fiind obligat să plătească creditoarei S.C.O., în limita creanței de 125.440 lei și creditorului C.M.R., în limita creanței de 124.613 lei, plus 9.612 lei cheltuieli de executare, sumele datorate debitorului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 14.07.2009 creditorii C.M.R. și S.C.O., au solicitat BEJ E.L. începerea executării silite împotriva debitorului M.J., în baza titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 14771/06.11.2007 pronunțată de Tribunalul Mureș, sentința civilă nr. 336/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Mureș și sentința civilă nr. 1080/09.06.2008 pronunțată de Tribunalul Cluj, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditori a drepturilor salariale restante.
La data de 21.11.2011 executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit.
Prin adresa nr.72742/15.12.2011, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.
Instanța a constatat că la data de 13.01.2010 BEJ E.L. a comunicat debitorului o somație prin care i s-a pus în vedere să își îndeplinească obligația de plată, act de executare recepționat de către debitor prin aplicarea ștampilei la data de 21.01.2010.
Debitorul nu a comunicat executorului judecătoresc situația fondurilor de care dispune, astfel încât în mod legal executorul judecătoresc a procedat la continuarea executării silite potrivit dreptului comun, în conformitate cu prevederile art. 4 din OG nr.22/2002. În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitorul avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitorul trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății. Pe de altă parte, trebuie menționat că poprirea a fost înființată la mai mult de un an de la comunicarea somației, astfel încât debitorul nu se mai poate prevala de dispozițiile OG nr.22/2002.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a OUG nr.71/2009, instanța a considerat că acest act normativ încalcă dispozițiile art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art.6 din aceeași Convenție.
Astfel, în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în Cauza Teodorescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 386 din 9 iunie 2009, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioară (Cauza Ștefănescu împotriva României nr.9.555/03, paragr.20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de muncă nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.
Curtea a conchis că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 [al Protocolului nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Nu au fost avute în vedere considerațiile mai sus expuse, iar actele normative prin care au fost eșalonate plățile stabilesc un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, fiind impuse în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces ( în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Astfel, după ce plata drepturilor salariale câștigate prin titluri executorii a fost amânată prin OUG nr.75/2008, pentru o perioadă de 18 luni de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, fără a respecta propriul termen, Guvernul, debitor de rea-credință al sumelor astfel eșalonate, a intervenit și a suspendat din nou plata debitelor, prin OUG nr.71/2009.
Mai mult, prin modificările aduse OUG nr.71/2009 prin OUG nr.45/2010, plata sumelor restante urma a fi făcută în mod eșalonat, în trei tranșe, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.
Adoptarea OUG nr.71/2009, prin Legea nr.230/2011, nu a clarificat modalitatea de plată și nu a adus o îmbunătățire a situației creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016.
De această dată, perioada este nepermis de mare iar termenele de plată incerte (în ce lună/trimestru/semestru ale anilor menționați în actul normativ se va achita procentul astfel ales) și fără vreo identificare a resurselor financiare din care acestea vor fi plătite.
La o analiză mai atentă, procentele alese de Guvern par a nu avea la bază vreun studiu de impact financiar, și nici din nota de fundamentare nu rezultă ce calcule și studii financiare ar fi fost făcute, ci procentele și anii par a fi alese la întâmplare, întrunind pe deplin condițiile arbitrariului și imprevizibilității, menționate în Hotărârea Saggio contra Italiei, ce au aplicabilitate mutatis mutandis în cauza de față. De fapt, nu există nici cea mai mică garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin actele normative menționate.
Așadar, suntem în prezența unui conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.20 alin.2 din Constituția României, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi.
Instanța a reținut și faptul că terțul poprit nu a contestat faptul că deține conturile debitorului, astfel încât instanța va constata că este îndeplinită condiția ca terțul poprit să datoreze sume de bani debitorului.
Împotriva sentinței au formulat apel D.G.F.P.M.B. - A.T.C.P. a M.B. și M.J., cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a III - a Civilă la data de 4.07.2012.
În motivare, DGFPMB a criticat soluția primei instanțe, raportat la dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă pentru următoarele:
1. Refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare nu a fost nejustificat, ci s-a datorat incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1 din OUG 45/2010 pentru modificarea art.1 din OUG 71/2009 care stabilesc că ";în cursul termenelor prevăzute la alin.1 și alin.11 orice procedură de executare silită se suspendă de drept";.
Instanța nu poate constata o neconcordanță între aceste dispoziții și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât timp aceste dispoziții au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională. Astfel, prin Decizia nr.206/2010, Curtea a analizat aceste dispoziții inclusiv prin raportare la Convenție și la jurisprudența CEDO.
2. OUG nr.71/2009 a fost adoptată pentru înlăturarea dificultăților întâmpinate de executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 a executărilor titlurilor executorii a determinat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, limitate în timp.
3. Potrivit art.1 din OG nr.22/2002 astfel cum a fost modificat prin Legea nr.92/2011, ";creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă";. Chiar dacă prin aceste dispoziții se instituie limite ale executării, în sensul că aceasta poate fi făcută asupra resurselor bănești aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea, deoarece art.4 al ordonanței obligă ordonatorii principali de credite bugetare să dispună toate măsurile, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii ale instituțiilor din subordine a sumelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Față de aceste dispoziții legale imperative, A.T.C.P., deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Urmare a faptului că în bugetul M.J. aferent anului 2011 nu există sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii, executarea urmează a se realiza de bună voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului Ministerul Justiției pentru anul 2012 a sumelor necesare plății tranșei de 5% din valoarea titlului executoriu.
De altfel, OG 22/2002 prevede un termen de grație de 6 luni ca termen limită în care instituția publică debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru punerea în executare voluntară, termen ce nu a fost respectat în cauză.
În motivarea recursului său, Ministerul Justiției a criticat soluția primei instanțe pentru următoarele:
1. Nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002, dat fiind că somația a fost comunicată Ministerului la data de 31.10.2011, adresa de înființare a popririi la 7.12.2011, iar cererea de validare a fost formulată la data de 27.10.2012.
În ceea ce privește eventualele demersuri ce trebuiau făcute de debitor pentru a găsi fonduri în vederea efectuării plății, acest argument nu este plauzibil având în vedere situația specială în care debitorul este un ordonator principal de credite care nu poate dispune de fonduri publice în mod discreționar, fără o modificare a legii bugetului de stat pe anul în curs.
2. Nu au fost respectate dispozițiile OUG nr.71/2009 care stabilesc că aceste executări silite sunt suspendate de drept. Potrivit acestor dispoziții, plata se face eșalonat, Ministerul respectând obligațiile de plată și termenele de eșalonare. Astfel potrivit HG nr.422/2010 au fost suplimentate bugetele la capitolul cheltuieli de personal prin alocarea fondurilor necesare plății titlurilor executorii.
De asemenea, pe anul 2012 au fost incluse în bugetul de stat și fondurile aferente plății titlurilor executorii, acestea urmând a fi achitate conform tranșelor prevăzute de OUG 71/2009 cu modificările și completările ulterioare.
Suspendarea executării și plata eșalonată nu afectează substanța drepturilor creditorului, suma urmând a fi indexată potrivit art.1 alin.3 din OUG nr.71/2009, fiind vorba doar de o chestiune de timp, cauzată de situația economică.
3. Au fost ignorate Deciziile Curții Constituționale nr.188/2010, nr.206/2010 și nr.1533/2011, prin care s-a constatat că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român și că OUG 71/2009 nu contravine dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, măsura fiind proporțională în condițiile în care situația este una sistemică, structurală, cu impact pe bugetul de stat în condiții de criză economică accentuată, nefiind vorba despre o hotărâre judecătorească izolată neexecutată.
4. În privința jurisprudenței CEDO, recurentul arată că aceasta este respectată deoarece autoritățile trebuie să dispună de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătorești, iar adoptarea termenelor de eșalonare a plății intră în marja de apreciere a statului. Perioadele de prelungire a fazei de executare au fost apreciate de curte ca fiind justificate (inclusiv un termen de 2 ani și 7 luni în cauza Vladimir Sergeyevich Kornilov c. Ucraina)
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin decizia civilă nr.895/29.10.2012 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-debitor M.J.și apelanta-terț poprit D.G.F.P.M.B. - A.T.C.P. a M.B., împotriva sentinței civile nr.2668/27.03.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr.2901/4/2012, în contradictoriu cu intimații-creditori C.M. și S.C.O..
În considerentele deciziei tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de OG nr.22/2002, invocată de recurentul M.J., tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată din considerente procedurale.
Prin adresa nr.73129/6.11.2011, terțul poprit a refuzat înființarea popririi justificându-și refuzul prin faptul că raportul de expertiză contabilă extrajudiciară nu constituie titlu executoriu în sensul dispozițiilor art.372 Cod procedură civilă și a solicitat depunerea titlului executoriu, deși acesta fusese înaintat de către executor potrivit adresei de înființare a popririi (fila 8 în dosarul instanței de fond).
În condițiile art. 460 pe calea validării de poprire, sunt analizate exclusiv raportul obligațional prezent sau viitor dintre debitor și terțul poprit, existența unui refuz și dacă acest refuz este sau nu justificat.
Analiza nu poate fi extinsă asupra oricărui alt motiv de contestație la executare pe care debitorul l-ar putea invoca.
Astfel, debitorul nu poate omisso medio (în lipsa unei contestații la executare) să justifice refuzul terțului prin invocarea altor motive ce puteau face obiectul unei contestații la executare, care în condițiile art.401 lit.a Cod procedură civilă, putea fi formulată în termen de 15 zile de la comunicarea somației. Or, nu este admisibil ca o contestație la executare formulată pentru acest motiv la data când recurentul a formulat întâmpinare în fața primei instanțe să fie tardivă, iar o apărare prin întâmpinare să fie primită în contra creditorului. Mai mult, în privința aplicării dispozițiilor OG nr.22/2002 și OUG nr.71/2009, tribunalul a constatat că există putere de lucru judecat, având în vedere că debitorul a formulat contestație la executare invocând aceste aspecte, iar aceasta a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 3540/29.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.3715/117/2011.
Cum prima instanță a apreciat că această apărare nu este întemeiată pe fond, tribunalul a constatat că această soluție este corectă deoarece beneficiul termenului de 6 luni pentru executarea voluntară a obligației este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 al. 2 din Constituția României ("tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern";), și art. 20 al. 2 ("dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile";), dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție (cu referire la cauze precum Șandor c. România, Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Immobiliare Saffi împotriva Italiei)
Astfel, debitorul, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant al autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și la a executa de bună voie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă.
În privința notorietății situației speciale financiare și a demersurilor făcute de debitor pentru asigurarea fondurilor necesare achitării tranșelor prevăzute de OUG nr.71/2009, tribunalul a constatat că aceste aspecte sunt reale, putând fi reținute ca notorii. Cu toate acestea, era necesar ca debitorul să facă dovada demersurilor suplimentare (inclusiv în privința procedurii de rectificare bugetară în condițiile Legii nr.500/2002) pentru asigurarea sumelor ce fac obiectul executării silite, respectiv a întregii creanțe, iar nu numai a tranșelor prevăzute de ordonanță.
În ceea ce privește critica DGFPMB întemeiată pe dispozițiile OUG nr.22/2002, tribunalul a constatat că refuzul terțului poprit nu este justificat de considerentul că Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. De esența executării silite este suplinirea voinței debitorului prin forța coercitivă a statului exercitată prin executorul judecătoresc și controlată de instanțe.
Pe fondul criticilor comune referitoare la încălcarea dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, pe lângă puterea de lucru judecat menționată anterior, întrucât prima instanță a analizat pe fond și aceste critici, Tribunalul a constatat că, - inițial, art.1 și art.2 din OUG nr.71/2009 publicată în M.Of. 416/18.06.2009 prevedeau că: "Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
- ulterior, dispozițiile menționate au fost modificate prin OUG 18/2010, în sensul că:
"Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2010, se realizează astfel:
a) în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."
"(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
- ultima modificare realizată prin OUG 45/2010 a stabilit că:
"Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se realizează astfel:
a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin.(1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Ambele O.U.G. menționate (nr.18/2010 și nr.45/2010) au fost respinse prin Legile nr.228 și nr.229 din 2011.
În schimb, prin Legea nr.230/5.12.2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a fost aprobată OUG nr.71/2009, cu următoarea modificare a art.1:
"Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Potrivit dispozițiilor art. 3 din OUG nr.71/2009, dispozițiile de eșalonare sunt aplicabile și executării "plăților restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenta prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, aprobata cu modificări prin Legea nr.76/2009, și a prevederilor Ordinului ministrului justiției, al ministrului economiei și finanțelor, al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr.1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției";, aceste acte normative prevăzând un termen de eșalonare a plăților de 18 luni de la data intrării în vigoare.
Prin urmare, potrivit acestor dispoziții legale, dreptul de creanță executoriu din 2010 urmează a fi satisfăcut integral în 2016.
Analizând aceste dispoziții legale din perspectiva jurisprudenței CEDO în materie (termenul rezonabil în care o persoană are dreptul de acces la justiție, incluzând și faza de executare silită, prevăzut de art.6 din CEDO și garantarea dreptului de proprietate prevăzută de art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO), tribunalul a constatat, ca și prima instanță, că aceste dispoziții, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice față de o persoană fizică sau juridică obișnuită, contravin jurisprudenței Curții.
Potrivit art.20 din Constituția României, care consacră prioritatea convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, cade în sarcina judecătorului național, iar nu exclusiv în sarcina judecătorului constituțional, verificarea efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speță asupra drepturilor și libertăților fundamentale. În consecință, controlul general de constituționalitate nu împiedică controlul de convenționalitate. De altfel, decizia nr.188/2010 a Curții Constituționale, invocată de recurent, a apreciat din perspectiva termenului inițial de eșalonare de 3 ani rezonabilitatea sa, iar nu din perspectiva unui termen de 8 ani.
Este adevărat că, în prezent, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr.230/2011 prin decizia nr.1533/2011, apreciind că "situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Executarea necontrolată a peste 27.700 hotărâri judecătorești executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanțe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totală menționată reprezintă 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 și 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012";.
În prezenta cauză, după cum s-a arătat controlul convenționalității este special și se aplică numai situației intimatului-creditor, spre deosebire de controlul de constituționalitate care a avut în vedere întreaga posibilă încărcătură bugetară decurgând din executarea tuturor hotărârilor judecătorești existente. Or, suma totală urmărită în speță este de 1.662.047 lei, ce nu poate afecta ea însăși echilibrul bugetar al statului.
Revenind la jurisprudența CEDO în privința încălcărilor art.6 din CEDO și ale art.1 din Protocolul nr.1, tribunalul a constatat că tocmai din faptul că debitorul este o instituție publică rezultă și îndatorirea sa, ca reprezentant al statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia articolul 6 par.1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel "dreptul la o instanță";, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți. Or, prelungirea termenului de plată cu 8 ani, prin manifestarea de voință unilaterală a debitorului în sens larg, face ca dreptul creditorilor să devină iluzoriu.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul și instituțiile publice au obligația de a aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească pronunțată contra lor. În caz contrar, este încălcat articolul 6 par.1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza Virgil Ionescu c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei).
Mai reține tribunalul și că, în cauza Șandor împotriva României, Guvernul a susținut că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanțelor și al executorilor judecătorești în vederea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și, în opinia sa, reclamanta nu a justificat existența unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. În plus, la data când a fost întreprins ultimul demers în vederea obținerii plății, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris, conform dreptului intern în materie.
Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces";, în sensul art.6 (1) din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauză de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.
Chiar și în situația unui asemenea creditor nediligent (situație în care nu se regăsește intimatul), Curtea a arătat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia creditorul ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat.
Aceleași considerente au fost reluate și în cauza Sabin Popescu împotriva României, respectiv Costin împotriva României.
Tribunalul reține că intimații au manifestat diligență și au apelat la procedura executării silite, iar, la aproape 4 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești - titlu executoriu, instituția publică nu a executat încă obligația sa de plată. Este inechitabil să i se ceară părții care a obținut în 2008 un titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească să aștepte realizarea dreptului de creanță prevăzut de lege și recunoscut de instanță până în anul 2016, cu nerespectarea unui termen rezonabil.
Tribunalul a constatat că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimaților prin hotărârea judecătorească ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul său de proprietate, apărat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care creditoarea are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Șandor și Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
De asemenea, dacă s-ar aprecia că executarea titlului executoriu este suspendată de drept, prin O.U.G. nr.71/2009, intimatul ar fi lipsită de drepturile sale salariale, care au un caracter necesar, asigurând existența curentă a individului, în cuantumul acordat prin lege și recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru o perioadă nejustificat de mare de timp, iar această situație conduce la impunerea unei sarcini exorbitante creditoarei fiind, astfel, rupt echilibrul pe care statul, prin instituțiile sale, trebuie să îl asigure între măsurile luate și care vizează un interes general și drepturile sau interesele particulare ale unui cetățean al său, ceea ce contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și raționamentului reținut de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor sale în materie, decizii care analizează dispoziții legale sub aspectul constituționalității, iar nu situații particulare sub aspectul convenționalității (ce presupune respectarea jurisprudenței CEDO).
Recurentul a invocat aspecte ale jurisprudenței Curții (cauza Burdov c. Rusiei și Immobiliare Safi c. Italiei) care arată că dreptul prevăzut de art. 6 din CEDO nu este unul absolut, fiind posibile limitări ale sale în măsura în care urmăresc un scop legitim, iar măsurile sunt rezonabil proporționale cu mijloacele utilizate. Or, chiar dacă scopul legitim poate fi preluat mutatis mutandis din justificarea constituționalității dispozițiilor OUG nr.71/2009, tribunalul a apreciat că eșalonarea pe o durată de 6 ani a executării creanței intimaților nu este rezonabilă, deoarece astfel cum se poate susține că eșalonarea plății nu pune în pericol resursele necesare traiului normal și decent al creditorului, se poate susține și faptul că executarea creanței acestuia nu reprezintă o sarcină bugetară exagerată.
În final, tribunalul a constatat că prin decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Dumitru și alții c. României (cererea nr.57265/08), au fost respinse plângerile formulate de trei magistrați români, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că ingerința există, însă ea urmărește un scop legitim (menținerea echilibrului bugetar) și este și proporțională (dat fiind că mecanismul de eșalonare a plăților a fost respectat, s-a operat indexarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plății, o parte substanțială din debit - 1/3 - fiind deja achitată).
În cauză, pentru a se reține proporționalitatea convențională a dispozițiilor interne, nu s-au administrat probe din care să rezulte că intimatul ar fi încasat un procent important din debit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs M.F.P. și M.J..
M.F.P. a susținut în motivarea recursului că în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedura de plată eșalonata a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit - A.T.C.P. a M.B., de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.
Recurentul reiterează dispozițiile art.460, alin.(1) Cod procedură civilă potrivit cărora: «Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri.
Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, solicită instanței să admită recursul, sa modifice decizia civilă în sensul respingerii cererii de validare formulată de către creditori, ca fiind neîntemeiată.
2) În al doilea rând, recurentul apreciază că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:
Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: "În cursul termenului prevăzut la alin.(1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauza, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 modificată și completată prin Legea nr.230/2011 a fost eșalonata plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale intr-o singura transa neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
Art.1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) În anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
(2) În cursul termenului prevăzut la alin.(1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Învederează instanței că nu poate constata existența unei neconcordante între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificată pe de o parte și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
În motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în acord cu cele învederate, arată că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Dumitru Daniel Dumitru șa. contra României.
Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr.71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art.6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).
Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par.43).
Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a țării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).
De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).
Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).
În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere, în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificată.
Recurentul precizează totodată că prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța.
3) În al treilea rând, învederează instanței faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod procedura civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea
nr.92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva."
Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.
Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca "Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
În acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
Ca un argument în plus, menționam ca prin Decizia nr.784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr.22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 și art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fără sa aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale".
De asemenea, Curtea Constituțională a concluzionat prin Decizia nr.213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.
Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituțională a constatat ca OG nr.22/2002 nu contravine art.6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa. Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art.4 din O.G. nr.22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 este instituită obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Indiscutabil, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
Față de aceasta dispoziție legală imperativă, A.T.C.P., deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Urmare faptului că în bugetul M.J. aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului Ministerul de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.
Față de cele învederate este fără putință de tăgadă că cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002 .
Față de argumentele prezentate, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile nr.895A/29.10.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civila în dosarul nr.2901/4/2012 în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila.
Recurentul solicită judecarea recursului și în conformitate cu prevederile art.242 alin.(2) din Codul de procedura civila.
M.J. a criticat decizia în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă arătând că instanța a înțeles să selecteze cu atenție hotărârile CEDO invocate, reținându-le exclusiv pe cele ce cuprindeau argumente ce serveau în motivarea unei soluții de respingere a apelului, omițând a analiza în profunzime și în mod complet unica și cea mai importantă hotărâre a CEDO ce se referă explicit la dispozițiile OUG nr.71/2009, hotărârea Dumitru ș.a. c. României (publicată în M.of. 709/17.10.2012)
Totodată, instanța înțelege să denatureze sensul clar al hotărârilor Curții Constituționale (pe care nici măcar nu le indică sau citează în mod explicit) ajungând tocmai la o soluție contrară sensului neechivoc al acestor hotărâri.
Practic instanța de judecată a pornit în redactarea deciziei pronunțate în sens invers celui normal și legal, respectiv de la soluție spre motivare și nu de la motivare spre soluție, urmărind în mod metodic a identifica motive pentru a ignora și elimina din cauză, printr-o atitudine ce ar putea fi calificată pro causa, a argumentelor esențiale ce ar fi condus la soluția de admitere a apelului (hotărârea din cauza Dumitru ș.a. C. României și deciziile nr.190/02.03.2010 și 1.533 din 28 noiembrie 2011 ale Curții Constituționale.).
Solicită a se constata, că tribunalul, după o expunere amplă a motivelor de respingere a apelului, în finalul argumentației, în două paragrafe succinte ia act de pronunțarea deciziei CEDO în cauza Dumitru ș.a. c. României, însă reține că " ...în acea cauză s-a avut în vedere că reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea a considerat că nu a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, împrejurare care nu se reține și în prezenta cauză ... "
Solicită instanței să observe că raționamentul mai sus prezentat este viciat cel puțin din două perspective: în primul rând hotărârea Dumitru ș.a. c. României nu privește exclusiv analiza concretă a situației de fapt a reclamanților D.D.D., A.M.P. și M.V.P., ci cuprinde largi considerente de principiu referitoare la conduita autorităților naționale și măsurilor luate de acestea și compatibilitatea acestora cu dispozițiile convenției. Concluzia la care ajunge Curtea este aceea că măsura eșalonării este una legală, de utilitate publică și proporțională cu scopul său, menținând echilibrul între interesele generale și individuale și în al doilea rând, se poate remarca faptul că singurul element pe care instanța de apel a înțeles să îl extragă și să îl rețină din Hotărârea Dumitru ș.a. c. României se referă la plata către creditori a unei părți importante din debit. În afara de faptul că această problemă este una în opinia noastră marginală, și constituie doar o parte al unui context general aplicabil inclusiv speței de față, instanța constată, în absența oricărei probe în acest sens, că în cazul reclamanților din acest litigiu nu s-au efectuat plăți benevole din partea autorității. Or această constatare, având în vedere că titlurile executorii datează din anul 2008 (ca și cele ale reclamanților din cauza Dumitru ș.a. c. României) instanța trebuie să ia în considerare faptul că sunt notorii plățile parțiale realizate în toamna anului 2008, a anului 2010 și pe parcursul anului 2012 în virtutea dispozițiilor OUG nr.75/2008, nr.71/2009 și HG nr.422/2010.
Cu privire la primul punct solicită instanței să aibă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr.57265/08/4.09.2012 în cauza Dumitru §. a contra României publicată în M. Of. 709/17.10.2012.
Prin decizia menționată, Curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restanțe.
Astfel, Curtea a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de "utilitate publică"; Curtea a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de "utilitate publică". Curtea a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii judecătorești definitive pronunțate în februarie - aprilie 2008.
În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.
Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar, conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.
În ceea ce privește măsura eșalonării în principiu, Curtea a reținut că aceasta a fost apreciată în jurisprudența mai veche ca incompatibilă cu cerințele art.1 din Protocolul 1 la Convenție, exclusiv în situațiile în care măsura nu a fost luată prin lege sau în cazul în care deși măsura a fost luată prin lege, aplicarea a fost defectuoasă (para 42). per a contrario, se desprinde ideea că eșalonarea este conformă Protocolului 1 atunci când este
dispusă prin lege iar autoritățile statului aplică dispozițiile în mod corect și cu bună credință. Or, în cazul de față, este fără echivoc că măsura a fost aprobată prin lege, (în sensul jurisprudenței Curții, iar statul, prin autoritățile sale s-a conformat acestei eșalonări. De altfel, la parag. 50 se reține "Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus menționate".
Fată de aceste considerente, este clar faptul că Tribunalul București a procedat în mod abuziv și nelegal la ignorarea în mod declarat a dispozițiilor OUG nr.71/2009 (pagina 24 paragraf 4 din decizie), apreciindu-le, în ciuda soluțiilor clare și de notorietate atât ale CEDO cât și ale Curții Constituționale, ca fiind contrare dispozițiilor constituționale și convenționale.
În ceea ce privește speța Dumitru ș.a. c României, cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art.35 alin.3 lit.a și alin.4 din Convenție, care prevăd: "… 3. "Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art.34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; 4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii. "
Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 - Astfel, Curtea consideră că cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art.33 alin.3 lit.a și alin.4 din Convenție" - rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind "vădit neîntemeiată".
În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art.35 alin 3 lit.1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține " ... așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar ..... Am putea spune că el permite o adevărată "contopire" între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei.
În aceeași ordine de idei " ... adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt, condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat. Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesar a se proceda la un examen aprofundat.
2. Cu privire la cel de-al doilea punct, solicită instanței să constate că la aprecierea încălcării sau neîncălcării substanței dreptului în sensul art.1 din protocolul 1 adițional la Convenție, Curtea a avut în vedere (para. 50 și 51) trei aspecte majore, și anume:
• au fost realizate plăți parțiale în anii 2008 și 2010
• sumele plătite s-au actualizat cu indicele prețurilor de consum
• nu există nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților (stabilit până în 2016)
Din aceste considerente, tribunalul a înțeles să rețină doar primul aspect, cel referitor la existența unor plăți parțiale și a statuat, fără a dispune administrarea niciunei probe în acest sens (de exemplu o adresa din partea compartimentului economico-financiar al Tribunalului Cluj care să ateste plățile parțiale efectuate până în prezent), că reclamanților din prezenta cauză nu li s-au făcut plăți.
Până la primul termen de judecată, vom depune la dosarul cauzei, în temeiul art.305 Cod procedură civilă, documentele ce atestă efectuarea de plăți parțiale către reclamanții din acest dosar.
Recurentul consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru respingerea cererii de validare a popririi în prezenta cauză, ci a constituit și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr.71/2009, așa cum reiese și din soluțiile prezentate mai jos. De altfel, solicită să se observe că un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariale reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea nr.118/2010.
În fine, la justa soluționare a cauzei solicită instanței să aibă în vedere Decizia nr.190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr.71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art.6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art.1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr.1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, cele reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii (paginile 25 și 26) referitor la jurisprudența Curții Constituționale fiind în mod evident lipsite de orice substanță.
Este de asemenea de subliniat că ambele soluții ale instanței de control constituțional, pronunțate în martie 2010, respectiv noiembrie 2011, sunt convergente cu decizia CEDO Dumitru ș.a. vs. România, pronunțată în septembrie 2012, soluțiile celor două instanțe alcătuind împreuna și în mod coroborat o imagine de ansamblu, asupra modului de executare benevolă a obligațiilor autorităților publice și asupra conformității acestuia cu prevederile constituționale și convenționale.
Ca practică judiciară menționăm Decizia nr.173/25.09.2012 prin care Tribunalul Buzău a soluționat apelul declarat în Dosarul 25864/200/2011. Astfel, instanța de apel a precizat: "Nu în ultimul rând, tribunalul reține faptul că la data de 18 septembrie 2012, a fost dat publicității un comunicat cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, prin care a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza Dumitru și alții împotriva României, prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor publice), au refuzat să pună deîndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o serie de acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
CEDO și-a argumentat, totodată decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii ca Guvernul intenționează să nu respecte plățile pentru viitor.
În consecință, recurentul apreciază că, așa cum a reținut și prima instanță, prevederile OUG nr.71/2009 sunt în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției, existând o proporționalitate între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare".
Totodată, Judecătoria Sectorului 4 București a reținut, în esență, în considerentele Sentinței civile nr.7150/24.09.2012 pronunțată în Dosarul nr.18540/4/2012, că poprirea este nelegal înființată întrucât nu au fost respectate dispozițiile art.379 Cod procedură civilă debitorul beneficiind de un termen suspensiv legal pentru executarea obligației de plată, astfel că exigibilitatea creanței este amânată până la 31.12.2012 și că adresa de înființare a popririi este un act de executare efectuat în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art.1 din OUG nr.71/2009, în care executarea silită este suspendată de drept, astfel că a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale.
De asemenea, Judecătoria Sectorului 4 București a reținut în motivarea sentinței civile nr.7786/8.10.2012 pronunțată în Dosarul nr.13206/4/2012: "Faptul că debitorul a plătit deja o parte din suma aferentă acestui an nu atrage decăderea din beneficiul termenului prevăzut de lege, creditoarele putând apela la executarea silită numai după expirarea acestui termen și numai în limita sumelor ce trebuiau plătite în cursul anului 2012 și care nu au fost plătite de debitor", concluzionând că actele de executare silită au fost efectuate cu nerespectarea dispozițiilor OUG nr.71/2009, întrucât au fost efectuate înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării, executarea silită fiind suspendată de drept.
În considerarea jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului amintite mai sus, obligatorii pentru instanțele judecătorești și în raport de dispozițiile OG nr.22/2002 așa cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, precum și în temeiul OUG nr.71/2009, modificată și completată prin OUG nr.45/2010, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului cu urmarea respingerii cererii de validare a popririi ca fiind neîntemeiată.
În temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod procedură civilă, recurentul solicită judecarea cauzei în lipsă.
Prin întâmpinare intimații reclamanții au susținut că în situația lor nu este incidentă cauza Dumitru vs. România, încasând sume mult mai mici decât cele menționate în hotărârea C.E.D.O., OUG nr.71/2009 nu le este aplicabilă având în vedere hotărârile pronunțate care se bucură de autoritate de lucru judecat.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate Curtea va admite recursurile având în vedere următoarele:
Atât în fond cât și în apel instanțele au înlăturat de la aplicare dreptul intern respectiv OUG nr.71/2009 în temeiul art. 20 din Constituție întemeindu-și raționamentul pe aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Aceiași rațiuni au stat și la baza considerentelor sentințelor nr.7553/20.11.2009 a Judecătoria sectorului 5 București.
În considerentele acestor hotărâri s-a arătat, în esență că, date fiind dispozițiile art.11 alin.2 din Constituția României conform cărora "tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern"; și dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificata de România prin Legea nr.30/18.05.1994, conform cărora "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil …";, se constata ca OUG nr.71/2009 vine în conflict nu doar cu dreptul intern ci și cu dispozițiile Convenției menționate mai sus.
Astfel, conform jurisprudenței CEDO, termenul rezonabil în care trebuie soluționată o cauza, se referă atât la procedura de judecată în fața instanțelor cu parcurgerea tuturor cailor de atac cât și la faza executării hotărârilor judecătorești, ultima fiind considerată ca parte integranta a noțiunii de proces (art.6 par.1 Convenție).
Ori, față de această situație, instanța nu poate decât constata că, în speță, devin aplicabile dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României conform cărora "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile";.
Față de cele menționate mai sus este inutila compararea legislației interne în materie, referitoare la procedura de judecata și executarea silită (cod, legi, ordonanțe), aflata ea însăși într-o continuă neconcordanță.
Cât privește OUG nr.71/2009 referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, ultimul act normativ în materie de amânare a executării acestor creanțe, pe lângă faptul că nu stabilește date certe pentru efectuarea plăților, nu justifică aceasta decât raportat la nivelul anului 2009, deși eșalonarea s-ar întinde până la nivelul anului 2012.
De departe se observa (Constituția României și Convenție) obligativitatea aplicării reglementarilor internaționale, la care România este parte, direct de către instanțele judecătorești naționale precum și de către celelalte instituții implicate în acest proces, respectiv antrenate în această procedură, procedura care nu-i este străina nici M.J.L.C., deși, din întâmpinarea formulată, rezultă faptul că a uitat de acest aspect.
Deși, intimata MFP consideră că prevederile CEDO au un caracter general de principii și că acestea se coroborează cu dispozițiile OUG nr.71/2009, instanța a analizat mai sus acest fapt demonstrând atât aspectul priorității aplicării CEDO, cât și faptul că, în speță, nu s-a făcut dovada existenței unui motiv rezonabil în tergiversarea executării acestor titluri executorii și, de asemenea, inexistența unui calendar real de plata a acestor debite.
Pe lângă toate astea, instanța are în vedere și natura creanțelor, respectiv drepturi salariale, neachitate la timp de debitoare, drepturi care reclama o procedura urgenta în soluționare.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, ținând cont de dispozițiile art.11 alin.2 și 20 alin.2 din Constituția României, art.6 par.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr.30/18.05.1994, precum și art.399 și 404 Cod procedură civilă, instanța a admis contestația, a anulat procesul-verbal și a obligat executorul judecătoresc să înceapă executarea silită.
De asemenea, s-a arătat referitor la aplicabilitatea în cauză a O.U.G. nr.71/2009, instanța a considerat că acest act normativ încalcă dispozițiile art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art.6 din aceeași Convenție, sens în care au fost menționate cauzele Teodorescu contra României, Ștefănescu contra României, Vilho Eskelinen contra Finlandei, Saggio contra Italiei, Boudov contra Rusiei.
În decizia recurată, s-a mai arătat că "adoptarea OUG nr.71/2009, prin Legea nr.230/2011, nu a clarificat modalitatea de plată și nu a adus o îmbunătățire a situației creditorilor, dimpotrivă, termenele au fost din nou modificate, executarea urmând a avea loc în perioada 2012-2016"; și "așadar, suntem în prezența unui conflict între normele din Convenție și normele interne, care se soluționează în favoarea normelor din Convenție, în conformitate cu prevederile art.20 alin.2 din Constituția României, astfel încât în mod legal creditorii s-au adresat instanței de executare în vederea validării popririi";. "Tribunalul constată că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimaților prin hotărârea judecătorească ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul său de proprietate, apărat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care creditoarea are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Șandor și Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție";.
În prezent, prin decizia nr.57265/2008 din 4.09.2012 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dumitru vs. România, s-a tranșat chestiunea conformității dreptului intern în materie, respectiv a Legii nr.230/2011 și implicit a OUG nr.71/2009, cu dispozițiile convenționale-art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel în motivarea Curții s-a arătat că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr.59498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în-favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).
O autoritate publică nu poate pretexta lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; Jasiăniene împotriva Lituaniei, nr.41510/98, pct. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54268/00, pct.38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7352/03, pct. 60, 22 august 2006).
Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (Railian împotriva Rusiei, nr. 22000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
Pentru a răspunde la întrebarea dacă art.6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, seria A nr. 44).
Chemată să se pronunțe asupra respectării art.1 din Protocolul nr.1 la convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă latitudine pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, seria A nr169).
În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărâri lor judecătorești respective.
Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.
Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu convenția.
Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr.71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 4512010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.
În fine, în decembrie 2011, Legea nr.230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5% în primul an până la 35% în ultimul an (supra, pct.24-27).
Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării.
În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.
47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [Mihăieș și Senteș împotriva României (dec.), nr.44232/11 și nr.44605/11, 6 decembrie 2011, Sules împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42923/1 O, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr.13902/11, pct. 21, 20 martie 2012].
În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se aflau, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie "utilitate publică", Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit - restabilirea echilibrului bugetar evitând totodată înrăutăți rea situației sociale -, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență la executarea hotărâri lor judecătorești sus-menționate.
Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct.24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr.4512010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.
Conform legii, sumele plătite se actualizau de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.
Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul.
Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată.
În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
Prin urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art.35 § 3 lit. a) și art.35 § 4 din convenție.
În acest context, la data pronunțării deciziei în apel, dreptul intern a fost analizat din perspectiva convențională a dispozițiilor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului , Curtea Europeană a apreciat că nu există nicio încălcare din această perspectivă, astfel încât înlăturarea Legii nr.230/2011 în temeiul art. 20 din Constituție, nu se mai putea realiza.
În cauză, reclamanților li s-au efectuat deja plăți eșalonate în baza sentințelor judecătorești , respectiv intimatului C.M.R. suma de 21.781 lei iar intimatei S.C.O. suma de 21.910 lei.
Încetarea plății eșalonate din anul 2010 nu a fost culpabilă recurenților și nu este un refuz nejustificat de plată, intimații fiind cei care au solicitat acest lucru în temeiul hotărârilor judecătorești care au înlăturat dreptul intern și au interpretat și aplicat direct Convenția Europeană a Drepturilor Omului . Aceste hotărâri nu se bucură de autoritate de lucru judecat întrucât cauza este diferită, Curtea Europeană arătând că dreptul intern - Legea nr.213/2011, nu vine în contradicție cu art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie aplicat în cauze asemănătoare, prin urmare temeiul juridic este diferit.
Având în vedere dispozițiile art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, faptul că hotărârile Curții au valoarea de precedent judiciar și constituie un izvor de drept pentru statele parte la Convenție, putând fi invocate într-un litigiu similar, impunând noi reguli de drept, precum și Legea nr.213/2011, în temeiul art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va admite apelurile, va schimba în tot sentința în sensul că va respinge cererea ca neîntemeiată.
| ← Drept procesual civil. Recurs. Inadmisibilitate..... | 4. Recurs inadmisibil. Jurisprudență Plăţi → |
|---|
