Drept procesual civil. Recurs. Inadmisibilitate.. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 644 din data de 09.04.2013
Încheierea premergătoare prin care instanța a stabilit calea de atac ce ar trebui exercitată împotriva hotărârii instanței de fond nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu fondul.
Domeniu - drept procesual civil. Recurs. Inadmisibilitate.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.28425/300/2010 - DECIZIA CIVILĂ NR.644/09.04.2013)
Prin sentința civilă nr.14664/29.11.2011, Judecătoria Sectorului 2 București (dosar nr.28425/300/2010) a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul pârât R.C. împotriva pârâților reclamanți B.F., S. (B.) F., B.G.M., B.A.M. și B.M.F.; a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în B., str.S.Ș., ap.1, parter, sector 2; a obligat pârâții S.F., B.G.M., B.A.M., B.M.F., în solidar, să plătească reclamantului suma de 8610 euro în echivalent la cursul oficial din ziua plății, reprezentând despăgubiri; a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului privind obligarea pârâtului B.F. la plata despăgubirilor; a admis excepția lipsei de interes a reclamanților S.F., B.G.M., B.A.M., B.M.F. în formularea cererii reconvenționale; a respins cererea reconvențională ca fiind formulată de persoane lipsite de interes; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 10,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat pârâții S.F., B.G.M., B.A.M., B.M.F., în solidar, să plătească reclamantului suma de 2906,39 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții reclamanți B.G.M., B.A.M., B.M.F. și S.F., solicitând, în principal, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr.30524/300/2010, aflat pe rolul Tribunalului București, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii principale (atât capătul de cerere privind evacuarea, cât și capătul de cerere privind plata despăgubirilor), respingerea excepției lipsei de interes a reclamanților în formularea cererii reconvenționale, admiterea cererii reconvenționale și constatarea nulității absolute a procesului verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului din 25.06.2010, încheiat în prezența Executorului Judecătoresc P.B.A..
Prin încheierea din ședința publică de la 21.12.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a calificat calea de atac exercitată în cauză drept recurs, având în vedere prevederile art.725 alin.3 Cod de procedură civilă
În considerente, instanța de control judiciar a reținut că modificarea art.2821 alin.1 Cod de procedură civilă a avut loc prin Legea nr.71/2011, pct.4, începând cu data de 01.10.2011, precum și că sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 29.11.2011.
La aceeași dată, printr-o încheierea distinctă, în complet legal constituit (de recurs), Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fixat termen de judecată la 25.01.2013, pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar formulate de recurenții pârâți reclamanți, a dispus citarea intimatului pârât B.F. cu copie motive recurs depuse de recurentul R.C. împotriva încheierii instanței de fond, din data de 23.05.2012, cu mențiunea de a depune la dosar întâmpinare, a prorogat discutarea excepției nulității recursului declarat de recurentul R.C. împotriva încheierii din 23.05.2012, pentru nemotivare în termen, și a acordat termen de fond la 22.02.2013, cu citarea părților care nu au termen în cunoștință.
La data de 03.01.2013, împotriva încheierii din 21.12.2012 a declarat recurs pârâta reclamantă S.F., solicitând modificarea în parte a încheierii recurate, în sensul calificării căii de atac împotriva sentinței civile nr.14664/29.11.2011 ca fiind apel și nu recurs, cum în mod greșit a fost calificată aceasta.
În motivare, a arătat că, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13.08.2010, împotriva sentinței civile pronunțate în cauză se putea declara apel, deoarece dispozițiile art.2821 Cod de procedură civilă erau în vigoare la momentul sesizării instanței, iar nu cele de după modificare, conform Legii nr.71/2011.
Potrivit art.223 din Legea 71/2011, "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale, în vigoare la data când acestea au fost pornite";.
Recurenta a precizat că recursul este admisibil din perspectiva art.299 alin.1 teza finala raportat la art.282 alin.2 C.pr.civ., deoarece încheierea de recalificare a căii de atac ca fiind recurs, pronunțată de tribunal în compunere de instanță de apel (2 judecători), a pus capăt formulării unui recurs împotriva deciziei pronunțată de acest tribunal și împotriva unei încheieri premergătoare deciziei din recurs.
Deși calea de atac o dă legea și nu instanța de judecată, calificarea acesteia o face instanța de judecată în condițiile art.84 C.pr.civ.. Or, această măsură (a calificării căii de atac) rămâne necenzurata de către o instanță ierarhic superioară celei care o califică, mai cu seamă că măsura a fost dispusă de un complet constituit pentru judecarea apelului.
În acest sens, calificarea greșită a căii de atac și pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare unei asemenea calificări nu poate răpi dreptul părții la calea de atac împotriva acestei măsuri dispuse de instanța de judecată. Soluția contrară ar determina o discriminare pentru partea care nu beneficiază de aceleași grade de jurisdicție ca și alte părți care au promovat acțiuni similare și care au beneficiat de o calificare corectă a căii de atac, constituind și o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva art.6 din CEDO.
La prima vedere, încheierea din 21.12.2012 pare a fi o încheiere premergătoare, dar, în realitate aceasta pune capăt soluționării apelului, întrerupe cursul judecații apelului. Formularea unui eventual recurs împotriva deciziei finale pronunțate de tribunal în complet de recurs ar putea fi respins ca inadmisibil, deoarece încheierea premergătoare face corp comun cu decizia pronunțată, care devine irevocabilă.
Recurenta a invocat și decizia nr.14 din 16.03.2009 pronunțată de Î.C.C.J. Secțiile Unite.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
În ședința publică din 09.04.2013, intimatul R.C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că cererea de recurs apare ca fiind inadmisibilă, întrucât încheierile prin care instanța recalifică natura căilor de atac nu pot fi atacate separat, ci numai o dată cu fondul.
Conform art.299 alin.1 raportat la art.282 alin.2 Cod de procedură civilă, încheierile pot fi atacate cu recurs doar o dată cu fondul, cu excepția celor care întrerup cursul judecății.
Or, încheierea recurată nu se înscrie în această categorie, neavând ca efect întreruperea cursului judecății.
De altfel, încheierile care pot fi atacate separat cu recurs sunt expres și limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă.
Astfel, în această categorie intră încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecării procesului (art.2441 Cod de procedură civilă), cea prin care constată renunțarea reclamantului la judecată (art.246 alin.2 Cod de procedură civilă), încheierea președintelui de instanță în procedura necontencioasă (art.339 alin.3 Cod de procedură civilă), încheierea de respingere a cererii de învestire cu formulă executorie (art.3733 alin.1 Cod de procedură civilă), precum și aceea privind luarea măsurilor asigurătorii în materie comercială (art.1141 alin.6 și art.7204 alin.4 Cod de procedură civilă), fiind, deci, evident că încheierea ce face obiectul prezentului recurs nu se numără printre acestea.
Ca urmare, încheierea prin care s-a calificat calea de atac nu poate fi recurată decât o dată cu fondul, iar nu separat, astfel că soluția care se impune este aceea de respingere a recursului ca inadmisibil.
În aceeași sentință publică, Curtea, din oficiu, a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a recursului.
Examinând cu prioritate excepția invocată, Curtea reține următoarele:
Prin încheierea pronunțată la 21.12.2012 nu s-a întrerupt sau suspendat cursul judecății, soluția cuprinsă în conținutul său nelăsând să se întrevadă rezultatul procesului sau un aspect parțial al acestuia; tribunalul, prin această încheiere, s-a pronunțat numai în legătură cu calea de atac ce ar trebui să fie exercitată împotriva hotărârii instanței de fond.
Față de dispozițiile art.299 alin.1 Cod procedură civilă raportate la prevederile art.282 alin.2 Cod procedură civilă, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate exercita calea de atac a recursului decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății.
În legătură cu legalitatea acestei măsuri recurenta are posibilitatea de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii finale a instanței de recurs, criticile urmând a se întemeia pe dispozițiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă, care fac trimitere la compunerea instanței, implicit la calificarea realizată sub aspectul căii de atac ce trebuie promovată în cauză împotriva sentinței civile nr.14664/29.11.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.
Pe de altă parte, art.23 alin.2 din Legea nr.304/2004 prevede că "secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționează și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel";. Așadar, această dispoziție legală are în vedere situația în care există hotărâri nedefinitive sau acte judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, în care cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel, nu și în fața tribunalelor, cum este cazul de față. Invocarea acestei norme legale de către recurentă nu are legătură cu pricina dedusă judecății datorită faptului că nu s-a întrerupt cursul judecății în fața Curții de Apel București, ci în fața Tribunalul București.
Într-o asemenea situație nu se poate susține nici aplicarea dispozițiilor convenționale, care fac vorbire de dreptul la un recurs efectiv, caz în care orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, aceasta deoarece textele din legislația națională sunt în concordanță cu reglementările internaționale.
S-a susținut de către recurentă că o eventuală calificare greșită a căii de atac și pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare unei asemenea calificări nu poate răpi dreptul părții la calea de atac împotriva acestei măsuri dispuse de instanța de judecată și că soluția contrară ar determina o discriminare pentru partea care nu beneficiază de aceleași grade de jurisdicție ca și alte părți care au promovat acțiuni similare și care au beneficiat de o calificare corectă a căii de atac, aspect ce constituie și o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva art.6 din CEDO.
Curtea reține că dispozițiile art.282 alin.2 și art.299 Cod procedură civilă nu au fost declarate neconstituționale, mai mult, ele sunt în acord cu prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.
Totodată, conceptul de "proces echitabil"; nu implică în mod necesar "existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac a hotărârilor judecătorești, inclusiv exercitarea acestor căi de atac de către toate părțile în proces";. Curtea Constituțională a constatat că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare - ce excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății - nu pot fi atacate cu apel, decât odată cu fondul, împiedică prelungire excesivă a duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.
Recurenta a invocat decizia nr.14/16.03.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, însă Curtea reține că această instanța, cât privește pronunțarea unui recurs în interesul legii, a considerat că prima condiția prevăzută de dispozițiile legale pentru darea unei decizii care să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României este ca o anumită chestiune de drept să fi fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, or, acest fapt nu a fost dovedit; anexele la recursul în interesul legii nu evidențiază existența unei practici judecătorești neunitare cu privire la chestiunea de drept în discuție - interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.299 raportate la prevederile art.377 din Codul de procedură civilă, referitor la admisibilitatea recursului împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în recurs, dacă aceasta este rezultatul unei greșite calificări a căii de atac exercitate de parte.
În consecință, aspectul de drept dedus judecății nu a fost tranșat de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a opera prevederile art.3307 Cod procedură civilă.
Recurenta a mai arătat că, având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 13.08.2010, împotriva sentinței civile pronunțate se putea declara apel, deoarece dispozițiile art.2821 Cod de procedură civilă erau în vigoare la momentul sesizării instanței, iar nu cele de după modificare, conform Legii nr.71/2011.
Or, această chestiune vizează fondul soluției de calificare a căii de atac exercitate, iar nu problemele legate de admisibilitatea prezentului recurs, astfel că ele urmează a fi susținute de recurentă după darea deciziei instanței de recurs sesizate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată, în raport de dispozițiile legale invocate anterior, că recursul promovat de recurentă este inadmisibil. De altfel, prin chiar motivele de recurs, în subsidiar, aceasta apreciază că recursul său ar putea fi exercitat odată cu hotărârea finală pronunțată de Tribunalul București, ceea ce confirmă măsura deja dispusă.
| ← Dreptul familiei. Minori. Jurisprudență Minori | Validare poprire. Jurisprudență → |
|---|
