VÂNZARE. OBLIGAŢIE CU TERMEN. OBLIGAŢIE CONDIŢIONALĂ. EROAREA ASUPRA SUBSTANŢEI OBIECTULUI. STINGEREA OBLIGAŢIEI CONFORM ART. 1156 COD. CIV.
| Comentarii |
|
TRIB. ILFOV III, 26 Februarie 1931
1. Dacă într-o lege şi convenţia bazată pe ea, se arată că preţul vânzării se va fixă de justiţie, iar plata preţului se va face după o altă vânzare, obligaţia născută din această convenţie este cu termen, nu condiţională.
2. Chiar dacă se spune că obligaţia de a plăti preţul la vânzarea unui alt lucru ar fi condiţională, această obligaţie este valabilă, fiindcă ea nu este pur potestativă.
3. Prin eroarea asupra substanţei obiectului convenţiunii se înţelege eroarea asupra calităţilor substanţiale, deci esenţiale ale lucrului, în vederea cărora părţile au contractat şi fără de care convenţia nu s-ar fi încheiat, iar pentru determinarea acestei erori este necesar să se examineze şi mobilele determinante şi scopul urmărit de parte, atunci când a contractat.
4. Potrivit art. 1156 al uit. cod. civ., obligaţiile se sting întotdeauna, cândprintr-un eveniment oarecare, ce nu se poate impută debitorului, se face imposibilă îndeplinirea obligaţiei.
TRIBUNALUL: Văzând că din complexul actelor şi lucrărilor rezultă în fapt următoarele:
La 6 Mai 1926, societatea reclamantă «Baia», fiind informată că Ministerul de Război este în căutarea unui loc propriu pentru tabără, necesară corpului IV de armată, îi propune spre cumpărare pentru acest scop, prin mijlocirea comandamentului acelui corp, moşia «Baia», proprietatea sa, în suprafaţă de circa 3000 hectare, pe preţ de 6500 lei hectarul.
La 9 Mai, acelaşi an, corpul IV de armată prin intermediul statului său major, înaintează această ofertă Ministerului de Război şi, opinând că domeniul în chestiune oferit de societatea reclamantă ar fi propriu pentru tabăra corpului - îi solicită intervenţia pe lângă Ministerul de Agricultură în scop de a cumpără acest domeniu.
Fără să se ştie căror anume sugestiuni a cedat societatea reclamantă, la interval de o lună de zile numai, face o nouă ofertă, îndreptată de astă dată direct Ministerului de Război, în care arată că dacă eventual Ministerul de Război n-ar avea fondurile necesare pentru plata domeniului oferit, ar primi să i se dea în schimb un alt teren din acelea pe care le-ar aveâ disponibile. în această nouă formă, cererea societăţii reclamante se ia în consideraţiune şi, la propunerea generalului Sion (vezi pag. 42 şi 221), se întocmeşte o comisiune alcătuită din generalul St. Botez, şeful serviciului domeniilor militare, ale corpului IV armată, loan Botez, senator şi delegat al societăţii reclamante şi Constantin Nicolaide, inspector-agronom pe lângă Ministerul de Domenii şi Agricultură, comisiune care, potrivit procesului-verbal din 9 August 1926, aveâ să studieze paralel cu situaţia domeniului oferit spre vânzare, «Baia», şi moşia Jigălia, proprietatea Ministerului de Război, ambele primite din punctul de vedere al reformei agrare şi al calităţii şi valorii terenurilor lor, iar ca completare a studiului, cei doi membri din comisiune, general Botez şi senatorul Botez, aveau să facă şi o estimaţiune a clădirilor şi a liniei de drum de fier existente pe moşia «Baia».
Comisiunea încheindu-şi lucrările şi conchizând în principiu că terenul oferit de societatea reclamantă poate fi schimbat pe o porţiune de 2000 ha. teren, din moşia Jigălia, proprietatea ministerului, se întocmeşte proiectul de lege relativ la acest schimb, proiect de lege însă care, întâmpinând oarecari dificultăţi în Cameră, este
retras şi înlocuit prin legea votată de ambele Corpuri Legiuitoare şi publicată în Monitorul Oficial din 17 Mai 1927, prin care lege, pe de o parte, Ministerul de Război, se autoriză să cumpere acest domeniu în scop de a sen/i drept tabără corpului IV armată, iar pe de altă parte şi tocmai pentru a se putea realiză acest scop, se încuviinţează ca Ministerul de Domenii şi cel de Război să schimbe şi să mute în altă parte anumite suprafeţe de teren-izlazuri de ale locuitorilor Sinea, Bogata şi Slătioara - situate chiar în mijlocul moşiei «Baia» şi fără de care schimburi şi mutări, teritoriul acestui domeniu n-ar mai fi fost propriu pentru scopul pentru care se cumpără, pentru tabără.
în executarea acestei legi, la 28 Mai 1927, se face şi se autentifică actul de vânzare-cumpărare la acest tribunal, secţia de notariat, act care apoi s-a transcris sub Nr. 2 825/927 în registrul respectiv al T ribunalului Fălticeni.
Atât prin lege cât şi prin act, hotărându-se ca preţul moşiei cumpărate să se fixeze de justiţie, societatea reclamantului - cerând ca, pe cale graţioasă, să-i fixeze acest preţ la termenul respectiv, la opunerea Ministerului de Război că înţelege să ridice obiecţiuni de fond cu privire la valabilitatea actului, această secţie respinge cererea formulată, socotind-o ca inadmisibilă pe această cale, după care societatea reclamantă introduce, la 17 Octombrie 1927, acţiunea de faţă cu acelaşi obiect, la care acţiune însă Ministerul de Război opune o cerere reconvenţională, având drept obiect anularea actului de vânzare-cumpărare în chestiune, acţiuni care, întrunindu-se prin jurnalul cu Nr. 5 013 din 22 Martie 1928, urmează să fie cercetate deodată.
Că, acestea fiind pretenţiunile părţilor deduse în judecată acestei instanţe, tribunalul, potrivit normelor procedurale şi tehnicii juridice obişnuite, ar trebui ca mai întâi să procedeze la examinarea acţiunii principale pentru a vedeâ în ce măsură poate fi sprijinită pe textul legii invocate şi numai apoi să cerceteze temeiurile de opunere ale cererii reconvenţionale.
Că, întrucât obiectul cererii reconvenţionale, este anularea aceluiaşi act, socotit ca izvor de drepturi şi pentru societatea reclamantă, deci legătura de subordonanţă între aceste două acţiuni este de aşâ natură încât soluţiunea ce se va da cererii reconvenţionale va trebui să impună şi
soluţiunea acţiunii principale, tribunalul priveşte util să intre mai întâi în cercetarea cererii reconvenţionale şi apoi după aceea în examinarea acţiunii principale şi aceasta numai sub aspectul următoarelor patru motive; cel de al cincilea motiv, relativ la neconstituţionalitatea legii pe baza căreia s-a încheiat actul în discuţie, urmând să fie dedus, potrivit declaraţiunii părţilor, în cercetarea instanţei competente.
a) ~\n ce priveşte primul motiv:
Imposibilitatea pentru justiţie de a determină preţul, cuantumul lui depinzând de vânzarea moşiei «Jigălia».
Având în vedere că Ministerul de Război susţine că preţul acestei moşii nefiind determinat şi nici măcar determinabil, ne găsim realmente în faţa unei convenţiuni cu o lipsă totală de preţ, deci în faţa unei cauze de nulitate radicală a vânzării.
Că, Ministerul de Război îşi întemeiază această susţinere a sa, atât pe textul art. 3 din legea specială cu care a fost autorizat să cumpere acest bun, cât şi pe clauza 7 din actul făcut pe baza acestei legi, susţinând că, din moment ce plata preţului acestei moşii se va face numai după ce se va încasă sumele ce se cuvin din vânzarea moşiei «Jigălia» şi din moment ce această moşie «Jigălia» nu s-a vândut încă, justiţia nu poate fixă preţul de cumpărare a moşiei «Baia», iar dacă totuşi va procedă la această operaţiune, atunci preţul fixat n-ar puteâ fi obligator şi operant, fiindcă ar puteâ fi mai mare decât preţul celor 2000 hectare de la «Jigălia», preţ maxim peste care nu se poate trece decât cu violarea dispoziţiunilor din legea citată.
Că, prin urmare, nefiind discuţie pe chestia de principiu că, în materie de vânzare, determinarea preţului poate fi lăsată la arbitrarea unei e treia persoane şi aceasta cu atât mai mult «justiţiei» autorizate prin lege specială cu acest mandat -tribunalul are a examina numai în ce măsură se poate încadrâ textul de lege şi dispoziţiunile din contract de a pune problemul ministerul pârât prin reprezentantul său.
Că, din acest punct de vedere, simpla citire a textului din lege şi contract, este îndestulătoare pentru a se vedea că, dacă s-a dat justiţiei un mandat - acel de a fixă preţul de vânzare a moşiei «Baia», apoi acest mandat n-a fost nici supus vreunei condiţiuni şi nici modalizat de vreo restricţiune.
Că, dacă în acest text se arată că plata preţului, aşâ cum se va fixă de justiţie, se va face după ce Ministerul de Război va încasă sumele din vânzarea moşiei «Jigălia», această simplă indicare de fonduri cu care se va efectua plata, nu împiedică cu nimic însăşi exercitarea mandatului de justiţie, căci justiţia, în exercitarea însărcinării date, n-are să se preocupe de sursele de venituri afectate plăţii acestui preţ - mandatul ce i s-a dat fiind relativ numai la operaţiunea fixării preţului şi la alt nimic. Pretinsa imposibilitate - cum se susţine - în care s-ar găsi tribunalul de a fixă acest preţ este neserioasă, căci în asemenea împrejurări tribunalul poate obligă părţile să furnizeze fie acte de comparaţie, fie depuneri de martori, fie expertize din care apoi să poată scoate elementele necesare soluţiunii ce este chemată să dea pricinii în speţă, să fixeze preţul cu care trebuie plătit terenul cumpărat.
Că nu poate fi nici o legătură între operaţiunea de fixarea preţului şi plata lui şi deci nici un raport de subordonanţă între aceste două operaţiuni este evident, căci analiza juridică şi sintactică a textelor citate impun aceeaşi concluzie. într-adevăr, cuvântul «plată» n-are ca semnificaţie în drept, altceva decât expresiunea - numărare de preţ sau achitare adică stingere de obligaţiune, iar expresiunea «după ce» nu se poate traduce decât cu echivalentul «când».
Or, după cum prin această expresiune «când» nu se pot legă decât propoziţiuni circumstanţiale de timp, tot astfel şi textul, aşâ cum este redactat în legea şi actul în discuţie, cu înşirarea şi succesiunea cuvintelor în frază şi cu înţelesul lor nedenaturat, nu poate duce la stabilirea unei obligaţiuni condiţionale sau supuse unui eveniment viitor şi incert, cum se susţine, ci la o obligaţiune în care stingerea ei se leagă de noţiunea «timp», adică la o obligaţiune cu termen, aşâ cum de altfel se declară de însuşi raportorul legii în Senat.
Că, cu aceeaşi motivare, se înlătură şi cel de al doilea temei pe care pârâtul îşi sprijină cererea sa reconvenţională, căci din moment ce clauza citată nu este condiţie, ci termen, apoi cu atât mai puţin poate fi condiţiune pur potestativă, cum se susţine.
Că, de altfel, chiar dacă se face abstracţie de argumentarea de mai sus şi se convine ipotetic că cumpărarea moşiei «Baia» se subordonează unei condiţiuni de a se vinde 2000 hectare din moşia
«Jigălia» şi încă nu se poate zice că această condiţie poate fi socotită din acelea care fac imposibilă contractarea unei obligaţiuni, deoarece o asemenea condiţiune ar trebui să îmbrace caracterul unei imposibilităţi legate mai mult de capriciul celui ce se obligă de acel «si voluero», cum ziceau romanii, «dacă voi voi» sau dacă «îmi va place» cum se zice prin echivalent la noi.
Or, chiar cu înţelesul pe care Ministerul de Război se osteneşte să-i degajeze de text, «voi plăti preţul dacă voi vinde 2000 hectare din moşia Jigălia» şi tot nu se poate zice că ne găsim în cadrul unei obligaţiuni contractate sub condiţiune pur potestativă, căci şi cu acest înţeles şi cu această redactare vânzarea moşiei «Jigălia» nu depinde numai de Ministerul de Război ci şi de un alt element insesizabil părţilor, de «întâmplare», pe care pârâtul nu o poate împiedică prin pretenţiuni exorbitante, cum are aerul să susţină, căci în acest caz i s-ar puteâ opune principiul că împiedicarea din partea obligatului a împlinirii unei condiţiuni care depinde şi de voinţa lui, face ca condiţiunea să fie socotită ca îndeplinită.
Că, prin urmare, chiar în cazul formulat de pârât şi primit în discuţie în chip cu totul ipotetic de tribunal, Ministerul de Război poate fi constrâns să se execute, căci obligaţiunea sa ar fi subordo-nată unei condiţiuni simple potestative şi nu pur potestative, condiţiuni care nu împiedică ca conven-ţiunile să fie valide şi operante între părţi.
Că, în acest fel, ambele temeiuri de opunere ale Ministerului de Război la acţiunea principală, găsindu-se nefondate sub aspectele înfăţişate, urmează a fi respinse ca atare.
în ce priveşte al treilea motiv: Consimţământul Ministerului de Război nu poate fi socotit ca valid, fiind dat din eroare, asupra substanţei lucrului.
Având în vedere că Ministerul de Război susţine că actul de vânzare-cumpărare în chestiune, în orice caz trebuie anulat pentru că terenul cumpărat nu este propriu pentru tabără şi că din acest punct de vedere Ministerul de Război s-a găsit într-o totală eroare asupra substanţei lucrului cumpărat.
Având în vedere că, în sprijinirea acestui motiv, Ministerul de Război a cerut şi tribunalul, prin jurnalul Nr. 5013 din 2 Martie 1928 şi Nr. 2693 din 14 Februarie 1930, a încuviinţat în mod preparatoriu şi fără a prejudecâ fondul, martori şi expertize pentru a stabili dacă moşia este sau nu proprie
operaţiunilor militare, dacă sunt sau nu izlazuri pe moşie, terenuri de ale împroprietăriţilor de la 1864, locuinţe etc.
Considerând că, caracterul unor asemenea probe încuviinţate în mod preparator, au a fi examinate o dată cu cercetarea fondului procesului, adică atunci când aspectul lor trebuie privit din punctul de vedere al admisibilităţii sau concludenţei lor.
Că, în speţă, încuviinţarea acestor audieri de martori şi expertize n-a fost condiţionată decât în prim rând de răspunsurile la interogator formulate de societatea reclamantă şi la care, atunci când s-au cerut probele, Ministerul de Război nu răspunsese încă şi în al doilea rând de opunerea societăţii reclamante care pretindea că probatoriile cerute nu pot fi întinse sub raportul forţei probante decât numai la ceea ce s-a pretins în scris în cererea reconvenţională, adică la existenţa satelor în mijlocul domeniului cumpărat şi nu şi la ceea ce s-a formulat oral cu privire la aspectul şi variaţiunile terenului acestui domeniu.
Că, tribunalul, azi când s-a dezbătut procesul în fond, urmează a examina dacă probele administrate sub acest raport trebuie luate în consideraţie, adică să examineze dacă din punctul de vedere al dispoziţiunilor Codului civil şi al legii de accelerare ar fi vreun impiediment care le-ar face sau inadmisibile sau neconcludente în cauză.
Că, din acest punct de vedere, tribunalul constată că nu rezultă din răspunsurile date la interogator de Ministerul de Război că ar fi cunoscut mai înainte de facerea actului de vânzare a cărui anulare se cere adevărata situaţie de fapt a domeniului cumpărat, aşa cum se susţine şi că sub acest raport deci probatoriile administrate nu sunt în contrazicere cu această pretinsă recunoaştere a pârâtului.
Că, în aceeaşi ordine de idei, tribunalul mai constată că motivarea cererii reconvenţionale nu se mărgineşte în ce priveşte demonstrarea erorii, în care pârâtul pretinde că ar fi căzut, numai la existenţa satului «Slătioara», ci şi la toate acele «condiţiuni intrinseci care fac ca terenul să nu fie propriu pentru tabără». Or, acest fel de exprimare, nedetaşat de complexul cererii şi de scopul ei final, este destul de cuprinzător şi nu este de natură să excludă, cum susţine societatea reclamantă, luarea în consideraţiune şi a celorlalte elemente de fapt
stabilite prin dovezile administrate şi care sunt privitoare la altceva decât la existenţa satului «Slătioara».
Că, deci, aceste probe - martori şi expertize -sunt necesare ca să lămurească eroarea în care Ministerul de Război pretinde că ar fi căzut asupra substanţei lucrului şi ele nefiind contrazise de răspunsurile pârâtului date la interogator şi cerute în termen util şi formal prin chiar cererea reconvenţională, se încadrează în termenii codului civil şi al legii de accelerare şi în aceste condiţiuni urmând a fi socotite ca admisibile şi concludente în cauză, trebuie să fie luate în considerare.
Considerând că, potrivit art. 953 şi 954 cod. civil, consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare şi eroarea nu produce nulitatea decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiunii.
Că, din acest punct de vedere s-au făcut mari discuţiuni în drept şi este hazardat a se susţine că, prin substanţă, trebuie să se înţeleagă numai acele proprietăţi care determină natura specifică a lucrului, adică materia însăşi, din care lucrul este făcut şi care îi dă numele substantival prin care se distinge de celelalte lucruri, susţinere care împinge pe reclamantă să zică chiar că nu i s-ar puteâ pretinde azi altceva decât ceea ce a vândut, adică moşia.
Că, din contră, atât doctrina cât şi jurisprudenţa s-au fixat aproape în unanimitate în această privinţă, că, prin substanţa lucrului vândut, trebuie să se înţeleagă acele calităţi substanţiale, adică acele calităţi esenţiale ale lui, în vederea cărora părţile au contractat şi fără de care convenţiunea nu s-ar fi încheiat.
Că, de aci, în concordanţă şi cu substratul codului napoleonian, cu principiul autonomiei voinţei, rezultă necesitatea pentru judecători de a examina în asemenea speţe şi mobilele determinante şi scopul urmărit de partea contractantă şi de a nu ignoră raportul de cauzalitate între actul încheiat de o parte şi preliminarele care au precedat acest act, -sau, cum zice «Josserand», de a urmări întreg lanţul contractual de la convenţiune, care constituie ultimul lui ochi, până la origine, până la resorturile voinţei juridice, în scop de a hotărî dacă una sau cealaltă calitate a lucrului, obiect al contractului, a jucat un rol hotărâtor în geneza actului, dacă s-a integrat cu alte cuvinte în mobilele hotărâtoare cărora una din părţi sau amândouă s-au supus.
Că, în această lumină examinată speţa de faţă, este de reţinut de la început că Ministerul de Război n-a voit să cumpere altceva decât un câmp propriu pentru tabără.
Că, din această cauză şi motivat pe această necesitate, s-au făcut rapoarte de către comandamentul corpului IV de armată, către Ministerul de Război; că pentru acest scop însăşi societatea reclamantă îşi oferă domeniul său «Baia».
Că, din motivarea expunerii de motive, mai întâi a proiectului de lege pentru schimb şi apoi a legii de autorizare pentru cumpărarea acestui domeniu, se întemeiază pe necesitatea de a se crea o tabără pentru corpul IV de armată (pag. 16).
Că, neputându-se deci face abstracţie de toate aceste constatări care arată şi impun în mod evident atât mobilele animatoare şi determinante care au hotărât încheierea convenţiunii cât şi scopul urmărit de Ministerul de Război şi care nu erâ străin societăţii reclamante, se mai poate susţine că, în cercetarea erorii asupra substanţei lucrului cumpărat, nu trebuie să se examineze şi să se vadă dacă acest domeniu are toate acele calităţi şi însuşiri care îl pot face propriu pentru tabără?
Că tocmai sub acest raport, examenul depunerilor martorilor ascultaţi şi al expertizelor ordonate în cauză duc la concluzia că domeniul cumpărat, adică moşia «Baia», nu numai că nu are asemenea însuşiri, dar este impropriu complet pentru scopul pentru care a fost cumpărat, pentru că are culmi foarte înate şi pante foarte repezi care îngreuiază cu totul mişcarea trupelor de infanterie şi reduce aproape la imposibilitate pe aceea a trupelor de artilerie şi pentru că în interiorul lui şi situat chiar în mijlocul lui se găseşte aşezat centrul de populaţie al satului «Slătioara», care îl desparte în două trupuri inutilizabile fiecare în parte şi care constituie un obstacol categoric şi de neînlăturat, pentru că-l face impropriu scopului pentru care a fost cumpărat.
Că, aşâ fiind, se poate conchide că ministerul pârât a fost în completă eroare asupra substanţei lucrului cumpărat şi că prin urmare consimţământul dat la încheierea actului, fiind pătat de viciul erorii, trebuie socotit ca neoperant în cauză.
Considerând însă, că societatea reclamantă pretinde că, în orice caz, Ministerul de Război n-ar puteâ fi exonerat de obligaţiunea contractată atât
pentru că, mai înainte de facerea actului, a cunoscut întreaga situaţie de fapt a terenului cumpărat, cât şi pentru că eroarea nu este comună ambelor părţi şi nici scuzabilă pentru Ministerul de Război.
Considerând că, în susţinerea acestei preten-ţiuni, invocă atât raportul comisiunii de trei, instituite de ministerul pârât în Mai 1926, cât şi constatările făcute de Marele Stat Major al Armatei, generalul Sion şi de generalul Botez, acte din care pretinde societatea reclamantă că ar rezultă în mod evident temeinicia susţinerilor sale.
Că, examinând sub acest raport piesele invocate, tribunalul are a constată că nu poate ajunge la aceeaşi concluzie căci nici în oferta societăţii reclamante nu se găseşte nici un element de natură să fixeze felul şi însuşirile terenului «Baia», aşezată pe contraforturile Carpaţilor şi, după ce se arată în mod destul de amănunţit totalitatea suprafeţelor de teren date ca izlaz comunelor Sinea, Bogata şi Slătioara şi se opinează la mutarea lor, se trece sub tăcere şi nici nu se marchează pe schiţa de plan ridicată cu această ocazie şi nici nu se arată în cuprinsul raportului făcut nimic cu privire la existenţa centrului de populaţie al satului Slătioara, situat, aşâ cum se arată de experţii numiţi de tribunal, în chiar mijlocul domeniului cumpărat şi care desigur că există tot acolo şi la data când s-au făcut aceste cercetări.
Că, nici referatul generalului Sion, citat de societatea reclamantă, cu titlu de document, nu poate aveâ valoarea unei probe - deoarece nici acest referat nu este un act concret de constatare, după cum nota cu Nr. 1.391/926 a Marelui Stat Major şi raportul cu Nr. 42.579/926 a corpului IV de armată, menţionate în arătatul referat, nu sunt altceva decât simple recomandări pe care aceste organe le-au făcut ministerului o dată cu înaintarea ofertei societăţii reclamante.
Dar chiar dacă actele examinate s-ar socoti drept constatări şi încă ce putere probantă li se poate atribui din punct de vedere informativ pentru pârât, când în nici unul dintr-însele nu numai că nu se vorbeşte de variaţiunile de teren, de diferenţe de nivel, de vârfurile inaccesibile şi de pantele repezi ce caracterizează acest teren, nu numai că nu se pomeneşte de existenţa centrului de populaţie al satului Slătioara, obstacol categoric şi de neînlăturat care face acest domeniu impropriu cu totul pentru tabără, ba din contră cu nesocotirea completă a
realităţii, generalul Botez afirmă în scris în raportul făcut Ministerului de Război cu ocaziunea recomandării acestei moşii, că pe întreg cuprinsul ei nu există nici un sat.
Că, dacă acestea au fost informaţiile Ministerului de Război şi altele n-au fost, căci acestea se citează de societatea reclamantă în susţinerea tezei sale şi pe acestea le extrage chiar din expunerea de motive şi din raportul comitetului delegaţilor, este desigur locul să se conchidă că ministerul a fost în profundă eroare asupra substanţei lucrului cumpărat, căci între ceea ce se cuprinde în actele examinate, şi ceea ce rezultă din depunerile martorilor şi rapoartele experţilor, este o atât de mare diferenţă, încât simpla lor examinare paralelă este suficientă pentru ca să se poată vedeâ că realitatea privind acest domeniu, este alta decât aceea pe care Ministerul de Război a cunoscut-o la întocmirea legii şi la facerea actului.
în ce priveşte obiecţiunea ridicată de societatea reclamantă, că eroarea n-ar puteâ operă, pentru că nu este comună ambelor părţi şi pentru că nu s-ar fi arătat în act anume însuşiri pe care părţile le-ar fi avut în vedere.
Văzând că societatea reclamantă în sprijinul acesei opuneri nu aduce nici un fel de dovadă.
Că chiar dacă s-ar luâ ca o afirmaţiune din acelea care cuprind în sine însăşi dovada ei; şi încă tribunalul o înlătură ca neserioasă, deoarece este contrazisă şi de faptele stabilite în mod neîndoielnic şi de principiile de drept - relative la interpretarea convenţiunilor.
Că, dacă în fapt este greu de contestat că atunci când părţile au tratat cumpărarea acestui domeniu n-au avut în vedere «moşia Baia» cu înţelesul ei curent şi vulgar de teren de cultură sau loc de agrement, ci din contră acea moşie cu aspectul şi cu complexul întreg de însuşiri care ar fi făcut-o proprie pentru tabără, adică pentru scopul pentru care societatea o oferise şi pentru acel pentru care Ministerul de Război o cumpărase; tot astfel şi în drept nu se poate contestă principiul după care are a se consideră ca făcând parte din convenţia părţilor, nu numai ceea ce se cuprinde în mod formal în actul scris dar şi ceea ce rezultă în mod tacit din voinţa comună a lor degajată din circumstanţele cauzei şi în aprecierea cărora calitatea lor, profesiunea lor sau preţul sunt elemente hotărâtoare pentru a stabili această voinţă.
Că, în speţă, cu atât mai mult nu se poate ignoră acest principiu cu cât este vorba de un contract încheiat de o autoritate publică în vederea unui scop bine determinat şi de interes general, dezbătut în mod public în ambele Camere şi de care societatea reclamantă nu era străină şi deci nu puteâ face abstracţie.
Că, aceste împrejurări astfel relevate şi dublate şi de consideraţiunile de drept, enunţate mai sus, sunt îndestulătoare pentru a se evidenţia cât de puţin potrivită speţei este obiecţiunea ridicată de reclamantă şi cât de lipsită este această obiecţiune de ojice putere concludentă, în cauză.
în ce priveşte ultimul aspect al problemei, că eroarea n-ar puteâ fi luată în considerare, nefiind scuzabilă pentru Ministerul de Război.
Considerând că această creaţiune a doctrinei moderne, stăpânită de o dorinţă de a dâ o cât mai mare stabilitate raporturilor juridice între părţi şi de a atenuâ cauzele care duc la anularea convenţiunilor pe motiv de eroare asupra substanţei lucrului, are ca substrat ideea de culpă.
Că, în această ordine de idei şi tot ca un rezultat al evoluţiei doctrinelor sociale în care ideea individualistă a cedat tot mai mult loc doctrinelor solidariste, şi în drept îşi face drum concepţia după care în contractele care au ca scop satisfacerea unui serviciu public de interes general, el ştirbeşte principiul egalităţii părţilor, stabilind oarecum o inegalitate după care particularul care contractează fie cu statul, fie cu o instituţie publică, se subordonează, din punctul de vedere al interesului său, interesului general pe care nu numai că nu trebuie să-l jeneze, dar are din contră obligaţiunea chiar să-l promoveze şi să-l faciliteze.
Că, din acest punct de vedere şi cu acest postulat al doctrinei moderne, din moment ce în speţă este vorba de un contract încheiat cu scopul de a satisface un serviciu public de interes general, chiar dacă ministerului pârât i s-ar puteâ impută vreo omisiune, sau vreo neglijenţă caracterizată ca culpă şi încă n-ar puteâ fi obligat să suporte consecinţele acestei culpe, căci în cazul acesta ar suferi însuşi serviciul public în vederea căruia a contractat.
Că, această soluţiune cu atât mai mult se impune în speţă cu cât Ministerului de Război nu i se poate impută o asemenea neglijenţă sau omisiune.
Că, din contră, menţinând ambele părţi pe teren de egalitate sub raportul tratamentului - căci
drepturile implică în sine şi obligaţiuni - desigur că societatea reclamantă este aceea care poate fi socotită în culpă, căci omisiunea ei de a relevă ministerului pârât încă de la început toate condiţiunile în care se găseâ terenul oferit pentru tabără, o pune într-o asemenea situaţiune.
Că, dacă din contră, ar fi făcut acest lucru, atunci cu drept cuvânt ar fi putut discută în alte condiţiuni eroarea invocată de Ministerul de Război, căci într-un asemenea caz i s-ar fi putut opune între altele şi lipsa de diligenţă sau omisiunea de a verifică situaţiunea ce i se încunoştinţase.
Că, deci, societatea reclamantă nefăcând acest lucru, acel «le silence qu’elle avait garde lors des tractations», îi poate fi cu drept cuvânt imputată şi în atare caz îi poate fi opusă, oricât de riguroasă s-ar părea şi concluzia cu care «Josserand» încheie acest pasagiu: «si le contrat est caduc c’est par sa faute».
Că, prin urmare, toate cele trei aspecte ale opunerii societăţii reclamante la temeiul eroare asupra substanţei lucrului, pe care ministerul pârât îşi motivează cererea sa reconvenţională, neputând fi primite, convenţiunea în chestiune are a fi socotită ca fiind lipsită de un element esenţial, de acel al consimţământului şi, prin consecinţă, actul care o constată trebuie declarat nul şi fără fiinţă.
în ce priveşte ultimul temei motivat pe consideraţiuni trase din disp. art. 1156 cod. civil.
Considerând că, potrivit dispoziţiunilor acestui articol, ultimul alineat, obligaţiunile se sting totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate impută debitorului, se face imposibilă împlinirea unei obligaţiuni.
Că, părţile fiind de acord asupra principiului — tribunalul are a examinâ în ce măsură este exactă susţinerea Ministerului de Război că s-a găsit în imposibilitate atât el cât şi Ministerul de Domenii de a mută sau schimbă izlazurile locuitorilor din comunele Sinea, Bogata şi Slătioara, autorizaţi prin chiar legea respectivă să facă această operaţiune şi dacă o asemenea imposibilitate intrâ în cadrul de aplicaţiune al textului citat.
Având în vedere că din examenul depunerilor de martori audiaţi rezultă în fapt fără putinţă de contrazicere că locuitorii acestor sate nu consimt în nici un chip să părăsească locurile pe care le stăpânesc încă de la 1864 şi 1879 şi care locuri sunt de o suprafaţă apreciabilă şi situate chiar în mijlocul domeniului cumpărat.
Că, tocmai situaţiunea lor, aşâ cum s-a arătat, în chiar interiorul domeniului cumpărat, face ca acest domeniu să fie impropriu pentru utilizarea pentru care a fost cumpărat.
Că, în atare caz, scopul pentru care a fost autorizat Ministerul de Război să achiziţioneze acest domeniu, adică acel de a-l transformă în tabără, neputându-se realiză aşâ cum însăşi societatea reclamantă recunoaşte, atunci desigur că şi convenţia încheiată nu mai poate avea bază juridică şi ca atare vânzarea trebuie desfiinţată.
Că, opunerea societăţii reclamante, motivată pe împrejurarea că în actul a cărui anulare se cere nu s-ar cuprinde clauza referitoare la aceste schimburi şi mutări de terenuri care sunt arătate în lege şi deci vânzarea nu s-ar fi contractat sub o asemenea condiţiune, tribunalul o înlătură pe aceeaşi raţiune arătată mai sus, căci din moment ce baza convenţiunii înseşi este legea prin care s-a autorizat încheierea acestei convenţiuni şi fără o asemenea lege Ministerul de Război nici n-ar fi putut-o încheiâ şi, din moment ce legea nu poate fi împlinită în scopul ei, nici convenţiunea nu poate luă fiinţă, căci ar fi lipsită de cauză juridică.
Că, în aceeaşi ordine de idei, tribunalul înlătură ca neserios şi argumentul adus de societatea reclamantă că, în speţă, Ministerul de Război n-ar aveâ nevoie de consimţământul sătenilor pentru a realiză schimbul acestor terenuri şi, dacă nu uzează de acest drept în contra voinţei sătenilor, pretinsa imposibilitate s-ar datoră faptei sale şi ca atare n-ar mai fi operantă în cauză, pentru că, în prim rând, fiind vorba de schimburi de proprietăţi, cum se exprimă legea - operaţiune eminamente contractuală - nu se pot realiză numai prin voinţa uneia din părţi şi deci nici Ministerul de Domenii şi
nici pârâtul Ministerul de Război n-ar putea face aceste operaţiuni fără consimţământul sătenilor, proprietarii acestor terenuri care - aşâ cum rezultă din probele administrate - nu convin cu nici un preţ să părăsească aceste locuri şi în al doilea rând pentru că, în orice caz, nu se vede cum s-ar puteâ face acest lucru cu centrul de populaţie al satului «Slătioara», care se găseşte în mijlocul domeniului, chiar şi în privinţa căruia nici legea în chestiune, nici actul încheiat n-a dispus nimic pentru că nici măcar n-a intrat în preocuparea părţilor.
Că, prin urmare, aceste obstacole ireductibile făcând ca scopul legii şi al convenţiunii să nu se poată realiză şi sub acest raport neputându-se impută ministerului pârât vreun fapt care să fie socotit ca generator al acestei imposibilităţi, desigur că şi temeiul pe baza căruia se cere anularea acestei convenţiuni se încadrează în dispoziţiunile arătatului articol din codul civil şi deci, socotindu-se ca întemeiat, trebuie admis ca atare.
Că, prin urmare, cererea reconvenţională găsindu-se fondată pe ambele motive, atât pe cel al erorii asupra substanţei lucrului, cât şi pe cel al imposibilităţii realizării scopului legii şi al convenţiunii, ea cată a fi admisă şi, prin consecinţă, actul în discuţie trebuind să fie declarat nul şi fără fiinţă şi acţiunea principală care are drept temei acest act nu mai poate avea bază juridică şi, ca consecinţă logică, urmează a fi respinsă.
Văzând şi cererea de cheltuieli formulată de Ministerul de Război în acţiunea sa, asupra căreia tribunalul, apreciind, o fixează la suma de lei 30.000.
Pentru aceste motive, în virtutea legii, respinge ca nefondată acţiunea intentată de societatea anonimă «Forestiera Baia».
Sentinţa civilă Nr. 279.
Preşedinte şi redactor, St. Stoenescu, Judecător asesor d-l C. Duma.
| ← LOCAŢIUNE. ÎNCHIRIEREA LUCRULUI ALTUIA. PROPRIETAR APARENT.... | VÂNZARE. ACT AUTENTIC. FORŢĂ PROBANTĂ. DOL. ELEMENTE. PREŢ.... → |
|---|
