VÂNZARE. ACT AUTENTIC. FORŢĂ PROBANTĂ. DOL. ELEMENTE. PREŢ. VILITATEA PREŢULUI.
| Comentarii |
|
NEEXISTENŢA NULITĂŢII VÂNZĂRII. LIBERALITATE ÎN CAZUL PREŢULUI DISPROPORŢIONAT. MAJOR. LEZIUNE. ACŢIUNE. INADMISIBILITATE. (Art. 969, 960, 1169 şi 1170 C. CIV.). (1) ŞI (2)
JUD. OC. HERŢA (DOROHOIU) 17 Mai 1926
1. Actul autentic de vânzare face dovada în privinţa elementelor convenţiunii ce cuprinde, până la proba contrară.
2. Dolul, în materie de contracte, consistă în eroarea în privinţa obiectului convenţiunii, fără de care partea n-ar fi contractat şi de care n-a ştiut. El trebuie să fie grav, să vicieze consimţământul pentru a da loc la anularea convenţiei.
3. Codul civil român, spre deosebire de cel francez, nu consideră drept o cauză de nulitate a vânzării vilitatea preţului, întrucât cel ce vinde pe un preţ disproporţionat înseamnă că aşa a voit să vândă sau că a făcut o donaţiune.
4. în dreptul român, conf. art. 1165, majorul nu are acţiune pentru leziune.
(Profira C. Zaiţ cu Haralamb V. Nichita)
') N.R. Publicată în P.R. 1927.11, p. 95-96. V. în acelaşi sens C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 285R/2001, în P.R. nr. 2/2001, p. 159, cu notă explicativă de A. Nicolae şi N. Crăciun.
JUDECATA: Asupra acţiunii civile de faţă.
Văzând actele de la dosar şi susţinerile părţilor.
Văzând acţiunea înreg. la No. 16115 din 29 Noiembrie 1925, prin care Profira C. Zaiţ, văduvă din comuna Hreaţca, dă în judecată pe Haralamb V. Nichita, tot din comuna Hreaţca, pentru că a fost înşelată de numitul cu ocazia autentificării actului de vânzare la judecătoria Herţa sub No. 1210/925, comiţând un doi, îmbătând-o intenţionat, ea voind să facă un împrumut, iar, la urmă, s-a trezit cu o vânzare, adăugând că chiar dacă nu va dovedi dolul, preţul este neserios pentru că terenul, la data vânzării, făceâ 50.000 lei, pe când în act a pus 3000 lei.
Considerând că, reclamantei, în dovedirea dolului, i s-a admis proba testimonială din care nu a reieşit nimic în favoarea sa.
Că deşi din declaraţia unor martori reiese că eră vorba de un împrumut, pe care ar fi voit să-l facă reclamanta, nu se constată însă nici o manoperă dolosivă din partea pârâtului şi, mai mult încă, nu importă ceea ce eră vorba să facă cineva, ci ceea ce a făcut; deci, fiind în faţa unui act de vânzare, învestit cu toate formele legale, el rămâne ca atare atâta timp cât nu e anulat pentru motive admise de codul civil.
Considerând că, un act autentic, cum e actul de vânzare din speţă, face deplină dovadă până la proba contrară. (Planiol, voi. II, p. 96 sq.).
Considerând că dolul trebuie să constea în diferite fapte ale celuilalt contractant, care produc o eroare în privinţa obiectului convenţiunii, fără de care reclamantul n-ar fi contractat şi de care maşinaţiuni ale adversarului său n-a ştiut, pentru că altfel scienti ac valenti et inteligenti fraus fieri non potest, că dolul trebuie să fie grav, să vicieze consimţământul smuls prin inducerea în eroare a pârâtului, aijlică să nu aibă caracterul unui doi tolerat - in venditionibus et locationibus licet se invicem circumscribere-admis în legiuirea romană. (Vezi: Jud. Herţa, Jurispr. Gen., 4/926 sp. 189; Pand. Rom,, caiet 10/925, p. II. p. 258. nota Tr. Alexandrescu; D. Alexandresco, V, p. 66-86; Planiol,
II, ed. III, No. 969.09; Colin et Capitant, ed. II, voi. II, p. 287; Matei Cantacuzino, p. 414, No. 507; M. A. Demetrescu, Manual, VII, p. 26).
In privinţa vilităţii preţului.
Considerând că, codul civil român, spre deosebire de cel francez (art. 1591), cere condiţiunea ca preţul să fie serios, însă nici un text nu proclamă nulitatea vânzării pentru vilitatea preţului (Apel Buc. II, 64, Martie 29/86, Dreptul, 40/ 86), iar un preţ ar putea fi numit vil atunci când el este într-o disproporţie flagrantă cu valoarea lucrului, or, când cineva vinde cu 3000 lei un teren care face 50 -100.000 lei, înseamnă că aşâ a voit să vândă sau să doneze (liberalitate cuprinsă într-un act de vânzare perfect admisibilă) iar convenţiunile având putere de lege conform art. 969 c. c., evident că preţul inserat n-ar puteâ fi numit derizoriu, pentru că disproporţia nu este aşâ de izbitoare încât să facă nulă convenţia, ori inexistentă prin lipsa cauzei (Baudry-Lacantinerie, voi. II, p. 407; Cas. rom., Dec. 243/913, Dreptul, 55/913, nota
D. Alexandresco; Cod. civ. adnotat Hamangiu -Georgian, voi. III sub. art. 1303 - Planiol, voi. II, ed. III, No. 1375). Prin urmare, contractul este valid şi producător de efecte juridice.
Considerând că - Alexandresco, voi. VIII, p. 580 - părţile sunt libere să determine ele singure preţul aşâ cum se înţeleg, care poate fi şi inferior valorii lucrului, ca o consecinţă a libertăţii economice.
Că, nu trebuie să se confunde în drept vilitatea preţului cu neseriozitatea lui, în care caz vânzarea e nulă, pe când în cazul întâi ea este validă.
Că, în dreptul român, conform art. 1165 c. civ., majorul nu are acţiune pentru leziune (care există în dreptul francez), deci, şi din acest punct de vedere acţiunea este inadmisibilă, fiindcă dacă reclamanta n-a ştiut să tragă din lucrul vândut profitul real, o priveşte pe ea, creditul public cerând siguranţa absolută în operaţiunile încheiate, unde consimţământul s-a manifestat liber şi neviciat.
Văzând art. 1169, 1170, 960, 953 c. c., 140, 146 pr. civ.
Preşedinţia d-lui Traian R. Scriban, judecător preşedinte.
NOTE
(1) Speţa rezolvată prin această carte de judecată este privitoare la eroarea asupra naturii contractului provocată prin doi şi la preţ vil într-o vânzare.
Reclamanta pretindea prin acţiune că, cu ocaziunea autentificării unui act de vânzare, pârâtul, prin diferite manopere, aducând-o în stare de beţie a comis doi şi, făcând-o să creadă că face un act de împrumut, a făcut în realitate un act de vânzare, iar în caz când dolul nu s-ar dovedi, pretindea reclamanta, vânzarea ar fi nulă neavând preţ serios.
în regulă generală pentru ca cineva să poată contractă, trebuie a aveâ acel «animo contrahendae obligationis», intenţiunea de a se obligă, fără de care convenţiunea nu e numai anulabilă dar chiar inexistentă.
în contractele ce au de obiect translaţiunea proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor (art. 971 c. civ.).
Actul juridic este rezultatul voinţei, care, fiind un fenomen intern al omului, trebuie manifestată printr-un act extern care dă loc actului juridic. Această manifestare a voinţei în actele juridice este cunoscută în doctrina germană sub numele de declaraţiunea voinţei. (Savigny, Tratat de drept roman, 114; Curier Jud., 41/909 cu studiul defunct. C. Nacu). La baza actelor juridice se cere deci să existe o voinţă. Voinţa nu se formează în condiţiuni normale, când este eroare, doi sau violenţă.
Eroarea în formarea voinţei consistă a crede adevărate anumite lucruri care nu sunt exacte şi a luâ o hotărâre. Ea atrage nulitatea actului. Pentru aceasta trebuie să fie substanţială.
Când eroarea a avut loc asupra naturii convenţiunii astfel precum ar fi în cazul când cineva ar crede că face o vânzare pe câtă vreme în realitate a făcut o ipotecă, se decide în general că în acest caz eroarea distruge consimţământul, fiind cauză de nulitate absolută. Eroarea asupra cauzei atrage asemenea nulitatea. Eroarea de drept nu atrage nulitatea. Nimeni nu poate ignoră legea.
Eroarea asupra persoanei atrage nulitatea când este determinantă. Dacă ea este relativ la simple motive, nu atrage nulitatea.
Nu se ţine socoteală de eroare în acest caz, pentru a nu lezâ un terţ de bună-credinţă şi a da mai multă siguranţă actelor juridice.
Eroarea nu atrage nulitatea actului când a fost aproape invincibilă şi împărtăşită unanim, conform regulii «error communis facit ius».
Este nulitate când cineva cumpără lucruri moderne drept antichităţi, un tablou de un alt pictor, sau o copie drept original.
Pentru a atrage nulitatea, eroarea trebuie să fi fost cauza unică şi determinantă, să fi fost intenţiunea dominantă a contractantului şi fără de ea partea n-ar fi contractat.
Alegaţiunea că eroarea ar fi fost produsă în spiritul cuiva prin doi, prin fraudă, trebuie dovedită.
Spre a există doi civil trebuie să se dovedească manoperele frauduloase, iar nu numai a se alegă în mod vag că actul e făcut în fraudă. (Dreptul, 73/1899, art. 960 c. civ.).
Din dispoziţiile art. 953, 960 şi 961 c. civ. constituie viciu de consimţământ şi deci cauză de nulitate a vânzării atunci când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi au fost astfel cu cât este evident că fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Prin doi se înţelege în general orice fel de artificii de care cineva se serveşte în scopul de a înşela, de a amăgi o persoană spre a o determină ca să subscrie un angajament defavorabil. Consimţământul surprins prin doi de către una din părţi e viciat şi convenţiunea e nulă.
întrebuinţarea cu rea-credinţă a mijloacelor viclene trebuie să fie făcută de una din părţi. (Dreptul, 62/1893).
Dolul consistă în afirmaţiuni mincinoase, în disimulaţiuni, şiretenii, artificii, reticenţe falacioase. (Dreptul, 57/1884; Huc. VII, 34; Aubry et Rau, IV, p. 503; Laurent, XV, 522; Larombiere, I, 1116).
Dolul producând eroare este o cauză de nulitate a convenţiunii (art. 960 c. civ.; Curier, Jud., 31.910, 67. 1913, 9. 1914; Laurent, XV, 598; D. Alex., V, 68).
Trebuie să rezulte în mod evident că fără acele maşinaţiuni cealaltă parte n-ar fi contractat (art. 960 c. civ.; Bul. Cas., 147, 1886). Dolul nu se presupune, ci trebuie dovedit de reclamant, iar aprecierea mijloacelor viclene e lăsată la facultatea judecătorilor. (Bul. Cas., 16, 1885). Proba dolului se poate face cu martori şi deci şi cu prezumţiuni, deoarece el este faptul numai al uneia din părţile contractante. (Dreptul, 2, 66/1890; Bul. Cas., p. 159, 1890).
Dolul făcut de un terţ nu dă loc decât la o acţiune în daune-interese (Huc, VII, 38; Laurent, XV, 529).
Dolul comis de mandatar dă loc la acţiune în daune, nu la acţiune în anulare. Dacă însă partea a participat direct sau indirect, în acest caz se poate cere şi anularea contractului. (Laurent, XV, 529; Aubry et Rau, IV, ed. V, 303). Dacă sunt mai multe părţi în contract, nu se poate cere anularea decât contra celui care a comis dolul. (Huc, VII, 38; Aubry et Rau, IV, ed. V, 506; Demol, XXIV, 183). La acceptarea sau renunţarea unei succesiuni, dolul viciază consimţământul chiar dacă emană de la terţ. Simpla tăcere asupra defectelor lucrurilor nu constituie doi. (Aubry et Rau, IV, ed. V, 503; Huc. VII, 36; Larombiâre, I, 1146). Doctrina recunoaşte un doi tolerat, care poate fi nu numai o indelicateţă dar chiar rea-credinţă, cum ar fi laudele exagerate întrebuinţate mai ales în materie comercială. Romanii ziceau chiar «in venditionibus et locationibus licetse invicem circumscribere». (Dreptul, 60, 1884). Contractul făcut prin doi nu e nul de drept, ci dă loc numai acţiunii în nulitate (art. 961 c. civ.; Curier. Jud., 31, 1910). Numai părţile contractante, nu şi terţii, pot cere anularea (Bul. Cas., 617, 1889). Acel care a cooperat la doi, precum ar fi vânzătorul, nu ar puteâ cere anularea pentru doi, conform regulii «nemo auditur turpitudinem suam allegans». (Dreptul, 69, 1883).
Acţiunea pentru nulitatea unei convenţiuni, fie pe cale de acţiune, fie de excepţiune, se prescrie prin 10 ani, socotiţi din ziua când violenţa a încetat sau din ziua când eroarea sau dolul s-a descoperit (art. 1900, c. civ.; Curier, Jud., 9. 28. 1910, 69. 70. 1906, Bul. Cas., p. 396, 1886; D. Alexandresco, I, 798, II, 444, 809, 812, 813). în speţă, reclamanta, când a contractat cu pârâtul, nu a putut stabili în fapt că i s-a smuls consimţământul privitor la actul de vânzare, prin aceea că a făcut-o să creadă într-un act de împrumut, pe când în realitate era vorba de un act de vânzare. Că întrucât din consideraţiile de fapt nu s-a putut stabili că consimţământul reclamantei a fost viciat prin doi, actul de vânzare care formează obiectul litigiului cu drept cuvânt nu a putut fi anulat şi acţiunea bine a fost respinsă. în ce priveşte preţul, care trebuie să consiste în bani, căci altfel ar fi schimb,
iar nu vânzare, să fie determinat, să fie serios iar nu fictiv şi să nu fie prea inferior valorii lucrului vândut. Preţul vânzării trebuie să fie serios, iar aprecierea seriozităţii preţului e lăsată la suverana apreciere a instantelor de fond, nefiind supusă controlului Casaţiei. (But. Cas, 23, 1900).
Neseriozitatea preţului atrage nulitatea vânzării. (D. Alexandresco, XIII, p. II, p. 112; Curier, Jud., 36, 1915; Pagin. Jurid., 157, 1915).
Preţul să fie în genere în proporţie cu lucrul vândut, iar nu derizoriu. Părţile pot însă stipula un preţ inferior valorii lucrului, dacă aşâ le dictează interesul, fără a atrage prin aceasta anularea vânzării. (D. Alexandresco, VIII, p. II, p. 113).
Chestiunea de a se şti dacă preţul convenit este suficient este o chestiune de drept iar nu de fapt. (Beudant, Vente, 484; Huc, X, 34; Planiol, II, 1379; Laurent, XXIV, 81; D. Alexandresco, VIII, p. II, 113).
Art. 1294 şi 1295 c. civ. prevăd, printre condiţiile esenţiale vânzării, preţul. în speţă, preţul vânzării a existat şi el consistă în suma de bani prevăzută expres în act. Că dacă preţul e prea mic nu se poate trage concluzia de nulitatea actului.
Vilitatea preţului nu atrage nulitatea, ci neseriozitatea lui. Vilitatea nu împiedică vânzarea de a-şi aveâ fiinţă, şi nu autorizează pe vânzător a cere anularea vânzării, pentru că preţul din fire este serios. Numai neseriozitatea atrage nulitatea, nu şi vilitatea, căci la noi nu se poate cere anularea vânzării pentru leziune. (Laurent, XXIV, 82; Planiol, II, 1380; D. Alexandresco, VIII, p. I)l, 114; Dreptul, 40, 1886).
Nu trebuie să se confunde un preţ fictiv cu preţul vil. Preţul fictiv atrage nulitatea, pe câtă vreme preţul vil, nu. în Franţa, există acţiunea în resciziune pentru leziune în caz când preţul e vil. La noi nu există această acţiune. Preţul mic cu care s-a cumpărat un imobil nu poate fi considerat ca o consecinţă a dolului, dacă el nu este rezultatul unei maşinaţiuni culpabile din partea vânzătorului spre a induce pe cumpărător în eroare asupra lucrului vândut. (Dreptul, 55, 1915). Un preţ fictiv, neserios, nu este un preţ, iar operaţia făcută în asemenea condiţiuni nu e o vânzare pentru că lipseşte unul din elementele esenţiale ale vânzării, şi anume preţul. Aprecierea valorii prea mari poate fi făcută prin orice mijloace şi orice documente, precum ar fi un contract de arendă, registre de ale proprietăţii, un partaj recent, o estimaţie contradictorie prin experţi etc.
De exemplu, dacă vânzătorul erâ un om bogat care n-aveâ nevoie să vândă, se va crede mai degrabă, când preţul vânzării este vil, că a voit să facă o donaţiune iar nu vânzare. Dacă vânzătorul e om sărac, se poate zice că vânzarea a fost serioasă, chiar dacă preţul ar fi mic.
Ambele chestiuni au fost în mod juridic tratate de distinsul magistrat care a pronunţat cartea de judecată ce adnotăm şi a cărui activitate pe terenul juridic o apreciem îndeosebi.
Am avut fericirea să cunosc în casa părinţilor mei pe fostul profesor de la Şcoala comercială din Galaţi, unul din primii doctori în drept de la Roma, de pe vremuri, şi-mi explic dragostea şi asiduitatea către studiile juridice ale d-lui jude-preşedinte Traian R. Scriban, ca unul ce a fost crescut în aceâ tradiţiune a antichităţii romane, de care defunctul său tată erâ însufleţit şi nu putem regretă îndeajuns faptul că elemente merituoase ca d-sa nu sunt recompensate după justa lor valoare.
N. JAC. CONSTANTINESCU
Consilier la Curtea de Apel din Bucureşti
(2) Cartea de judecată raportată mai sus pune, între altele, principiul că o convenţiune de vânzare nu poate fi anulată pentru că ar conţine un preţ vil. Soluţiunea aceasta este perfect juridică în dreptul nostru.
în adevăr, potrivit art. 1303 cod. civil, singurele condiţiuni cerute de lege cu privire la preţul unei vânzări este ca acesta să fie serios şi determinat, cu alte cuvinte să fie real. în privinţa determinării preţului, jurisprudenţa a mers mai departe, decizând că e suficient ca preţul să fie determinabil, pentru ca vânzarea să subziste.
Ceva mai mult, într-o speţă prezentată înaintea Curţii noastre de casaţie, fiind vorba de nulitatea unei vânzări pentru inexistenţa preţului, şi stabilindu-se din interogatoriul defendorului cumpărător că nu s-a numărat nici un preţ, ci că vânzarea s-a făcut în schimbul îngrijirilor date de acesta cumpărătorului ce fusese bolnav, înalta Curte se rosteşte că: «din acest răspuns rezultă că cumpărătorul, în schimbul sumei ce aveâ de primit de la vânzător pentru îngrijirile ce i-a dat, a primit imobilul în discuţiune, cu alte cuvinte că preţul consistă în bani.» (Cas. I 236/915 J. R., 25/915).
De altfel, potrivit art. 1304 c. c., preţul putând fi determinat de un arbitru, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca părţile să nu precizeze echivalentul lucrului vândut, ceea ce nu poate atrage nulitatea convenţiunii.
N. R.
| ← VÂNZARE. OBLIGAŢIE CU TERMEN. OBLIGAŢIE CONDIŢIONALĂ.... | Vânzare. Garanţie de evicţiune. Condiţiuni. Cauză... → |
|---|
