Uzucapiune. Posesia sub nume de unic proprietar a bunului indiviz. Proba contra prezumției de precaritate dată de titlul indiviziunii.
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 6, la data de 13.02.2008, reclamanta M.T. l-a chemat în judecată pe pârâtul D.F., solicitând să se dispună ieșirea din indiviziune asupra apartamentului situat în B., (...), aflat în masa succesorală a defunctului D.G.
Prin cerere reconvențională, pârâtul D.F. a solicitat să se constate că a devenit proprietarul apartamentului în litigiu, prin moștenire de la fratele său și prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv prin joncțiunea posesiei sale cu cea a autorului său.
În motivarea cererii reconvenționale a arătat că apartamentul a fost dobândit prin vânzare-cumpărare, în timp ce soții erau separați în fapt și se aflau în divorț; că, la achitarea avansului, s-au folosit economiile realizate de soți, urmare a faptului că aceștia au locuit la părinții autorului său, fără a contribui la întreținerea și cheltuielile casei, părinții ajutându-i și cu sumele necesare pentru completarea avansului, întrucât, la data respectivă, soții erau studenți și nu realizau venituri. S-a mai arătat că reclamanta a fost despăgubită de mama pârâtului cu suma cu care aceasta a considerat că a contribuit la plata avansului. Acesta este și motivul pentru care timp de 34 de ani, reclamanta nu a avut nicio pretenție asupra apartamentului, având convingerea că nu are niciun drept. Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorț -18.03.1974, autorul pârâtului a început o posesie exclusivă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, până la data decesului - 25.10.1996, posesie continuată după deces de către pârâtul-reclamant, autorul său făcând un efort financiar considerabil pentru plata ratelor, având convingerea că, după divorț, apartamentul este proprietatea sa, comportându-se ca atare, deschizând rol fiscal pe numele său, achitând, în nume propriu, impozitele, asigurarea, întreținerea apartamentului, iar contractele pentru utilități fiind încheiate în nume propriu, în timp ce reclamanta nu a achitat nicio rată din cele 180 plătite pe parcursul a 15 ani și nici nu și-a manifestat intenția de a le achita, nu a plătit impozite și nici taxe legale, nu l-a tulburat în posesie pe fostul soț, nu a interesat-o starea apartamentului și nu a figurat niciodată în cartea de imobil.
Reclamanta-pârâtă a formulat o cerere modificatoare, solicitând atribuirea bunului în litigiu, cu obligarea sa la sultă. A arătat că imobilul este bun comun și i se cuvine atribuirea acestuia, a invocat faptul că pârâtul nu a acceptat succesiunea autorului său în termenul legal, iar, în ceea ce privește prescripția achizitivă, pretențiile pârâtului-reclamant sunt total nefondate, întrucât bunul s-a aflat în devălmășie și nu putea fi uzucapat, joncțiunea posesiilor nefiind admisibilă.
În ședința publică din 12.05.2008, reclamanta-pârâtă a arătat că înțelege să renunțe la cererea modificatoare privind atribuirea bunului, solicitând doar obligarea pârâtului-reclamant să-i achite cota cuvenită din valoarea avansului reactualizat.
În ședința publică din 02.06.2008, în raport de răspunsurile reclamantei la interogatoriu, în sensul că solicită atribuirea în natură a imobilului, instanța i-a pus în vedere acesteia să formuleze cerere precizatoare cu privire la pretențiile sale, la 18.06.2008 reclamanta-pârâtă arătând că solicită atribuirea apartamentului în litigiu, acesta având caracter de bun comun.
Prin sentința civilă nr. 6070/29.09.2008, Judecătoria Sector 6 Bucu-rești a respins cererea principală, a admis cererea reconvențională și a constatat că pârâtul-reclamant a dobândit, prin uzucapiunea de 30 ani, dreptul de proprietate asupra imobilului.
În motivare, instanța a retinut următoarele:
Imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamantă, împreună cu fostul său soț, la data de 23.01.1973, în timpul căsătoriei, în sentința de divorț definitivă și irevocabilă reținându-se, în chiar motivarea cererii, că, la scurt timp de la data dobândirii apartamentului - 27.01.1973, soția a părăsit domiciliul conjugal. La data de 24.01.1974 a fost pronunțat divorțul dintre soți, sentința rămânând definitivă la data 24.01.1974. Partajul bunului dobândit în timpul căsătoriei nu s-a realizat.
În ceea ce privește regimul bunului în litigiu, reclamanta solicită, prin cererea principală, a se dispune partajul și atribuirea apartamentului, față de faptul că acesta a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar pârâtul invocă, prin cererea reconvențională, dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv prin uzucapiune. Regimul bunului dobândit în timpul căsătoriei, după pronunțarea hotărârii de divorț, este o problemă care nu a fost tranșată definitiv de doctrină sau jurisprudență, în sensul că bunul ar rămâne în devălmășie sau că aceasta s-ar transforma în indiviziune de drept comun. Aplicarea art. 729 C. civ., cu privire la opunerea prescripției, are în vedere faptul că un proprietar coindivizar, care stăpânește în întregime bunul indivizibil, are, în ceea ce privește cota-parte din bun aparținând celorlalți coindivizar, poziția unui detentor precar și, în condițiile în care exercită public acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, pentru sine și nu pentru altcineva, transformă precaritatea în posesie și pentru partea din bun care revenea celorlalți coindivizari.
Astfel, instanța a considerat că rațiunea recunoașterii instituției inter-vertirii în fapt a posesiei se poate regăsi nu numai în cazul moștenitorilor coindivizari, ci și în cazul foștilor soți devălmași sau al coproprietarilor pe cote-părți ai unui bun (decizia nr. 1431/1972 a fostului Tribunal Suprem).
În consecință, cererea de partaj formulată de reclamantă poate fi paralizată de dobândirea proprietății prin uzucapiune, de către pârât. Conform art. 1846 C. civ., orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii, art. 1847 C. civ. arătând că, pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Stăpânirea de către unul dintre coindivizari a bunului nu poate duce la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate, decât dacă a intervenit o manifestare de voință exterioară, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia comună în posesie exclusivă.
Instanța a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada că autorul pârâtului a înțeles să intervertească posesia echivocă, pe care o exercita asupra bunului comun, în posesie aptă să ducă la prescripție achizitivă, conform art. 1847 C. civ. Caracterul continuu și neîntrerupt al posesiei exercitate de autorul pârâtului nu este contestat de reclamantă și este demonstrat de declarațiile de martori audiati în cauză, martorul E. arătând că defunctul a locuit, în permanență, în apartament, din anul 1973 și până la deces. De altfel, pârâtul-reclamant beneficiază de prevederile art. 1850 C. civ., care prezumă continuitatea și neîntreru-perea posesiei pentru cel ce o invocă, în sensul că posesorul actual, care probează că a posedat la un moment dat anterior, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar.
În ceea ce privește faptul că posesia a fost netulburată, conform art. 1847 C. civ., posesia este tulburată, atunci când este conservată prin acte de violență, în contra sau din partea adversarului. Deși reclamanta a arătat că autorul pârâtului era o fire violentă, această declarație este contrazisă de declarația martorei B.F., audiată în cauză. Reclamanta nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că a înțeles să-și exercite prerogativele dreptului său și ar fi fost împiedicată de autorul pârâtului, prin violență. Posesia a fost, de asemenea, publică, așa cum rezultă din toate probele administrate.
În ceea ce privește exercitarea posesiei sub nume de proprietar, instanța a reținut că autorul pârâtului a intervertit posesia echivocă a codevălmașului, prin exercitarea publică de acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, pentru sine și nu pentru altcineva, transformând precaritatea în posesie, și pentru partea din bun care revenea reclamantei. Astfel, autorul pârâtului a achitat toate ratele la creditul contractat pentru apartament, a plătit singur impozitul și cheltuielile de întreținere ale apartamentului, a contractat pe numele său cu furnizorii, a fost trecut singur proprietar, în cartea de imobil, și chiar a formulat o cerere scrisă, pentru radierea numelui reclamantei de pe actul de proprietate.
Din declarațiile ambilor martori audiati în cauză a rezultat că autorul pârâtului se comporta ca un proprietar exclusiv, că acesta era cunoscut în bloc în această calitate, de proprietar exclusiv, fiind singurul care s-a ocupat de soarta imobilului. Din probele dosarului (sentința de divorț, procesul-verbal de predare-primire imobil, declarațiile de martori), a rezultat că autorul pârâtului a avut posesia exclusivă încă din anul 1973, după ce imobilul a fost dat în folosință.
Conform art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său. Având în vedere că, pentru a uzucapa, este suficientă exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, fie chiar și de rea-credință, și fără vreun titlu, este suficientă transmiterea posesiei, ca stare de fapt, de la posesorul inițial la cel actual, din declarațiile de martori rezultând că, după moartea defunctului D.G., reclamantul-pârât a fost cel care a preluat posesia autorului său și a continuat-o, prin plata cheltuielilor de întreținere și închirierea apartamentului, în consecință, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1860 C. civ., din anul 1999, de la decesul autorului, operând joncțiunea posesiilor. Conform dispozițiilor generale în materie de uzucapiune, aceasta poate fi opusă doar adevăratului proprietar, care a lăsat o altă persoană să posede un bun, în condițiile și termenul prevăzut de lege. Uzucapiunea apare ca o sancțiune împotriva vechiului proprietar, care a dat dovadă de lipsă de diligență. Aceasta este situația și în cauza de față, reclamanta-pârâtă fiind cea care s-a dezinteresat total de bun. Aceasta nu a mai plătit nicio rată la creditul contractat pentru apartament, nu a plătit impozitele aferente, nu a întreprins niciun act material sau juridic pentru valorificarea dreptului său de proprietate, arătând, în răspunsul la interogatoriu, că, în 34 de ani, nu a vizitat niciodată apartamentul și nu a plătit niciodată impozitul aferent, „deoarece nu a fost solicitată”, or, obligația legală a proprietarului de a plăti impozitul nu poate fi legată de vreo solicitare în acest sens. De altfel, reclamanta a recunoscut și faptul că nu a venit niciodată în B. pentru probleme legate de apartament.
În ceea ce privește susținerea reclamantei, în sensul că atitudinea sa a avut la bază faptul că autorul pârâtului era o fire violentă, care a împiedicat-o să locuiască în apartament, instanța a reținut că această susținere este negată de declarațiile martorilor. Trecând peste această apărare, instanța a reținut că, pentru conservarea dreptului de proprietate, reclamanta-pârâtă nu trebuia să exercite neapărat acte de posesie materială, cea mai simplă modalitate de a-și pune în valoare drepturile fiind acțiunea în justiție privind partajul bunurilor dobândite împreună cu fostul soț.
Având în vedere cele reținute, instanța de fond a apreciat că pârâtul-reclamant a dobândit, în condițiile art. 1890 și art. 1860 C. civ., dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv prin joncțiunea posesiei pârâtului-reclamant și a autorului său, în consecință, a respins cererea principală ca neîntemeiată și a admis cererea reconvențională.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă M.T., apel respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 500/25.03.2009, de către Tribunalul București, Secția a V-a civilă. Tribunalul a constatat că sentința apelată este temeinică și legală - situația de fapt reținută corespunde probelor administrate în cauză, făcându-se, totodată, o corectă aplicare a legii. Tribunalul și-a însușit întru totul considerentele sentinței apelate, analizând numai acele critici care nu constituie o reiterare a celor susținute în fața primei instanțe. Astfel, Tribunalul a apreciat neîntemeiat motivul de apel referitor la inexistența unei legături între cererea principală și cererea reconvențională, ceea ce ar fi impus respingerea acesteia din urmă. Aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât, atunci când cererea principală are ca obiect ieșirea din indiviziune asupra unui imobil, este de domeniul evidenței că o cerere reconvențională prin care pârâtul solicită a se constata că este proprietarul întregului imobil are legătură cu cererea principală, fiind, deci, îndeplinită cerința art. 119 alin. (1) C. proc. civ.
Nu a fost reținut nici motivul de apel care privește neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii, întrucât intimatul ar fi titular al dreptului de proprietate asupra imobilului. Aceasta deoarece autorul intimatului, defunctul D.G., nu era proprietar asupra părții din imobil cuvenită reclamantei, ceea ce înseamnă că este posibilă uzucapiunea, prin joncțiunea posesiilor, pentru această parte, în condițiile în care, contrar susținerilor apelantei, între intimat și autorul său există un raport juridic, care ia naștere din moștenirea legală.
Pe de altă parte, Tribunalul a reținut că posesia asupra unei locuințe nu presupune cu necesitate ca posesorul să locuiască în aceasta -prin închirierea sa fiind atestată stăpânirea în fapt asupra imobilului, fiind întrunite ambele elemente ale posesiei: atât elementul material, care este exercitat prin chiriaș (corpore alieno), cât și elementul intențional (animus possidendi). Ca urmare, a fost respins argumentul apelantei, conform căruia intimatul nu a exercitat posesia asupra apartamentului, ca efect al închirierii acestuia.
În opinia Tribunalului, calitatea intimatului de moștenitor al fratelui său, defunctul D.G., nu poate fi contestată, cât timp certificatul de moștenitor, ce atestă această calitate, nu fost anulat, iar, potrivit art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, „până la anularea sa, prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor”. În același sens, nu este relevant faptul că imobilul ce face obiectul litigiului nu este menționat în certificatul de moștenitor, întrucât acesta nu constituie titlu de proprietate, ci face numai dovada calității de moștenitor, iar, potrivit art. 86 alin. (2) din același act normativ, pentru bunurile omise din masa succesorală se poate elibera un certificat de moștenitor suplimentar.
În privința ultimului motiv de apel, Tribunalul a apreciat drept irele-vant faptul că, după desfacerea căsătoriei, proprietatea devălmașă se transformă, sau nu în proprietate indiviză pe cote-părți, atât timp cât, contrar susținerilor apelantei, acțiunea de ieșire din indiviziune poate fi paralizată prin uzucapiune, art. 729 C. civ. dispunând că „diviziunea poate fi cerută, dacă nu a fost act de împărțeală sau dacă nu se poate opune prescripția”.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta M.T., solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei recurate și, pe fond, admiterea cererii, astfel cum a fost formulată, prin atribuirea cotei cuvenite, reactualizate, din valoarea actuală a apartamentului. (...)
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
(...) în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), Curtea a constatat că acesta se raportează la interpretarea și aplicarea greșită, în cauza dedusă judecății, a dispozițiilor art. 1846 și art. 1847 C. civ., care reglementează calitățile posesiei și a dispozițiilor art. 729 C. civ., care reglementează posibilitatea intervertirii precarității în posesie. Astfel, fără a putea modifica situația de fapt reținută de instanța de fond pe baza ansamblului probator administrat în cauză, modificare ce ar excede atribuțiilor instanței de recurs, în actuala reglementare a recursului, interpretat ca o cale de atac ce poate fi declanșată exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, Curtea a reținut că recurenta a solicitat, prin cererea principală, a se dispune partajul și atribuirea apartamentului, situat în B. (...), în raport de faptul că acesta a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar intimatul a invocat, prin cererea reconvențională, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin prescripția achizitivă de 30 de ani, respectiv, prin joncțiunea posesiei sale cu cea a fratelui său, D.G. În acest sens, în considerarea dispozițiilor art. 1847 C. civ., pentru a se putea uzucapa un bun imobil, se cere existența unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar. Tot astfel, art. 729 C. civ. se raportează la faptul că un proprietar coindivizar, care stăpânește în întregime bunul indivizibil, are, în ceea ce privește cota-parte din bun aparținând celorlalți coindivizari, poziția unui detentor precar, astfel încât posesia sa este echivocă, cu excepția cazului în care exercită public acte sau fapte materiale de folosință sau de putere asupra lucrului, pentru sine și nu pentru altcineva, ipoteză în care transformă precaritatea în posesie și pentru partea din bun care revenea celorlalți coindivizari.
Or, admițând faptul că bunul în litigiu este bun comun dobândit în timpul căsătoriei de către recurenta-reclamantă M.T. și fostul său soț D.G., în prezent decedat, nu mai puțin trebuie să se admită faptul că, în cauză, a operat instituția intervertirii precarității în posesie, întrucât acesta, din luna martie 1974, a achitat toate ratele la creditul contractat pentru apartament, a plătit singur impozitul și cheltuielile de întreținere a apartamentului, a contractat pe numele său cu furnizorii, a fost trecut singur proprietar în cartea de imobil și a formulat o cerere scrisă pentru radierea numelui reclamantei de pe actul de proprietate, recurenta recunoscând că, pe parcursul perioadei de 34 de ani, nu a vizitat niciodată apartamentul și nu a plătit niciodată impozitul aferent acestuia.
Constatând îndeplinite și celelalte calități ale posesiei, apte să determine dobândirea dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, rămâne deci de cercetat dacă în cauză a operat joncțiunea posesiilor, și posesia a fost exercitată, în tot timpul defipt de lege, pentru a putea uzucapa.
În acest sens, conform art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său, fiind suficientă exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, prin transmiterea posesiei, ca stare de fapt, de la posesorul inițial la cel actual.
Astfel, instanța de recurs a apreciat, în acord cu instanțele anterioare, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1860 C. civ., din anul 1999, când s-a produs decesul lui D.G., care posedase apartamentul din anul 1973, operând joncțiunea posesiilor, în persoana succesorului legal al acestuia, D.F., singurul moștenitor legal, conform certificatului de moștenitor, autentificat de către BNP S.D. (C.A. București, s. a III-a civ., min. și fam., decizia nr. 1353/20.10.2009, http://legeaz.net).
| ← Uzucapiune. Proba elementului intențional al posesiei - animus. | Posesie afectată de viciul precarității. Interpretarea... → |
|---|
