ICCJ. Decizia nr. 3316/2000. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3316
Dosar nr. 20006/1/2003
Nr. vechi 6897/2003
Şedinţa publică de la 29 martie 2006
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iulie 2002 reclamanta A.M. ş.a. au chemat în judecată Ministerul Justiţiei, Tribunalul Brăila şi C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., solicitând obligarea pârâţilor să le restituie sumele de bani încasate prin reţinerea procentului de 7 % din salariul reclamanţilor, cu titlu de contribuţie la fondul de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, cu aplicarea coeficientului de rată a inflaţiei la data executării hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr. 49/F din 5 februarie 2003 Tribunalul Galaţi a admis acţiunea şi a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Tulcea să restituie reclamanţilor sumele reţinute cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate în prezent de 7 % raportat la salariul lunar, precum şi actualizarea acestei sume de bani. Totodată a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S.S.
Instanţa a reţinut că Normele Comune nr. 318318/FB/807/C/1999 din 26 mai 1999 ale Ministerului Justiţiei, Curţii Supreme de Justiţie şi Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie emise în baza art. 5 din H.G. nr. 409/1998 nu condiţionează beneficiul gratuităţii prevăzut de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 republicată de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, decât în cazul soţilor sau soţiilor magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate.
Recursurile declarate de Ministerul Justiţiei, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. şi C.N.A.S. au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 497/R din 11 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
Împotriva acestor hotărâri la 11 noiembrie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Recursul în anulare este întemeiat.
În condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, în vigoare pentru perioada avută în vedere de instanţe, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează descentralizat, pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.
În temeiul art. 4 din Legea nr. 145/1997, erau supuse obligatoriu asigurării: cetăţenii români cu domiciliul în ţară; cetăţenii străini şi apatrizii care au reşedinţa în România.
Art. 6 enumeră categoriile de persoane care beneficiau de asigurări de sănătate fără plata contribuţiei iar art. 55 prevedea categoriile de persoane care erau asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate.
Legea nr. 145/1997 a fost abrogată la 31 octombrie 2002 prin O.U.G. nr. 159/2002. Nici acest act normativ, în vigoare la data judecării recursului, nu a inclus magistraţii în categoriile de persoane scutite de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 92/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, magistraţii în activitate sau pensionarii, precum şi soţul, soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora, beneficiază, în mod gratuit, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze. Condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor, se stabilesc prin H.G.
În condiţiile art. 1 din H.G. nr. 409/1998 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru magistraţi, personalul auxiliar de specialitate şi membrii de familie ai acestora, magistraţii în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora beneficiază, în mod gratuit, de servicii de asistenţă medicală, de medicamente şi proteze, în condiţiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, publicată în M. Of., Partea I, nr. 178 din 31 iulie 1997 şi ale prezentei hotărâri.
Conform art. 5 din această hotărâre, în termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii în M. Of., Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Curtea Supremă de Justiţie vor emite norme comune pentru aplicarea acesteia.
În normele comune nr. 318/FB/807/C/1999, emise în aplicarea H.G. nr. 409/1998, se arată la pct. 6/1 că soţii sau soţiile magistraţilor şi ale personalului auxiliar de specialitate, în activitate sau pensionari, beneficiază de gratuităţile prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 409/1998, dacă fac dovada că plătesc contribuţia lunară de asigurări de sănătate sau fac parte din categoriile de persoane care, potrivit legii, sunt scutite de plata contribuţiei sociale de asigurări de sănătate.
Aşadar, în lumina acestor acte normative, magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate, membrii lor de familie, au dreptul la asistenţă medicală gratuită în condiţiile legii asigurărilor sociale de sănătate şi doar dacă dovedesc faptul că li se fac reţineri în contul contribuţiei lunare de asigurări de sănătate.
Legea de organizare judecătorească nu trebuia să prevadă în mod expres că magistraţii au obligaţia de contribuţie la fondul de asigurări sociale de sănătate, întrucât legea cadru în această materie la data sesizării instanţei a stabilit regula conform căreia sunt obligaţi la plata contribuţiei de asigurări sociale toţi cetăţenii români precum şi străinii şi apatrizii care au reşedinţă în România. Magistraţii nu sunt enumeraţi printre categoriile de persoane care beneficiază de calitatea de asigurat fără plata contribuţiei pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Gratuitatea prevăzută de Legea nr. 92/1992 vizează exclusiv servicii medicale enunţate de legea asigurărilor sociale de sănătate, iar nu scutirea de la plata contribuţiei pe fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recursul în anulare va fi admis în parte, cu consecinţa casării hotărârilor atacate şi pe fond, respingerea acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie, ca nefondate.
Vor fi menţinute dispoziţiile hotărârilor privind respingerea acţiunii pronunţate de reclamantul L.I. în contradicţie cu aceiaşi pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 497/R din 11 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
Casează parţial decizia şi sentinţa civilă nr. 49/F din 5 februarie 2003 a Tribunalului Galaţi, iar pe fond respinge în parte acţiunea reclamanţilor A.M. ş.a. împotriva Ministerului Justiţiei şi Tribunalului Galaţi şi cererea de chemare în garanţie a C.N.A.S. de către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2006.
OPINIE SEPARATĂ
Recursul în anulare nu poate fi admis, pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 49/F din 5 februarie 2003, Tribunalul Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.E. şi alţii împotriva pârâţilor Tribunalul Brăila, Ministerul Justiţiei şi C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., i-a obligat pe pârâţi să restituie reclamanţilor sumele de bani reţinute acestora din salariu drept contribuţie la fondul de asigurări sociale de sănătate în procent de 7% lunar, pe perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001 inclusiv, în funcţie de perioada efectiv lucrată, reactualizată cu coeficientul de inflaţie, de la data reţinerii lunare a sumei şi până la achitarea integrală a datoriei; totodată, a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. împotriva C.N.A.S., pe care a obligat-o să restituie 25% din sumele de bani anterior menţionate; prin aceeaşi hotărâre a respins cererea formulată de reclamantul L.I.
Sentinţa a devenit irevocabilă ca urmare a respingerii recursului declarat de recurenţii Ministerul Justiţiei, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. şi C.N.A.S., prin decizia civilă nr. 497 R din 11 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
La data de 11 noiembrie 2003 Curtea Supremă de Justiţie, actualmente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost sesizată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cu soluţionarea recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor hotărâri, pe considerentul că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În temeiul art. 330 pct. 2 şi art. 314 C. proc. civ., Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi, pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.
Din punct de vedere procedural, recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003 art. 330-3304 C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunţării deciziei curţii de apel acestea erau în vigoare, or hotărârea este susceptibilă de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunţării.
Art. 330 pct. 2 C. proc. civ. prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, o hotărâre judecătorească irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, iar art. 3301 prevedea că, în atare situaţie, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
În speţă recursul a fost declarat în termen de 1 an de la data pronunţării deciziei instanţei de recurs, dată la care sentinţa tribunalului a devenit irevocabilă.
Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate cele dintâi.
Prin urmare, chiar dacă instanţa ar ajunge la concluzia că în speţă s-a produs o încălcare esenţială a legii, care a condus la o admitere greşită a acţiunii, hotărârea irevocabilă pronunţată în favoarea reclamanţilor nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care şi România este parte din anul 1994.
Articolul 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţie prevede că:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
În speţă, reclamanţii se bucură de un bun în sensul Convenţiei, iar acest bun îl constituie creanţa exigibilă, care i-a fost constatată faţă de stat, prin decizia irevocabilă nr. 497 R din 11 aprilie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
Admiterea recursului în anulare, cu consecinţa respingerii acţiunii, ar constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de lege şi că urmăreşte protejarea unui interes general, nu îndeplineşte cerinţa respectării unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul propus.
În acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esenţiale sunt similare celei de faţă şi în care a condamnat statul român pentru violarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, şi anume cauza Stere şi alţii contra României, 23 februarie 2006.
În cauza citată reclamanţii s-au plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.
În motivarea deciziei, Curtea a amintit că „preeminenţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenţiei.(...) Ea presupune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, şi mai ales a deciziilor judecătoreşti devenite res judicata. Nici o parte nu este îndreptăţită la revizuirea unei decizii finale şi executorii numai în scopul de a obţine o reexeminare a cauzei şi o nouă decizie. Altminteri, desfiinţarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar şi, în consecinţă, şi în statul de drept.
(...) Având în vedere că intervenţia Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea procedurii, a condus la anularea totală a creanţei, Curtea consideră că o ingerinţă atât de serioasă în drepturile reclamanţilor a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru care trebuie menţinut între protejarea proprietăţii şi cerinţele interesului general.
(...) În consecinţă, a avut loc o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”
Pentru aceleaşi considerente ca şi cele anterior citate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate admite recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în proces, cu consecinţa casării unei decizii irevocabile, executorii şi intrate în puterea lucrului judecat şi privării reclamanţilor de dreptul de creanţă ce le-a fost recunoscut prin această decizie.
| ← ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT IN BAZA... | CSJ. Decizia nr. 659/2000. Civil → |
|---|
