CSJ. Decizia nr. 406/2000. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 406DOSAR NR. 4535 / 2000
Şedinţa publică din 5 februarie 200.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanţii T.T.S. şi T. A. şi pârâţii M.A.V., care continuă recursul declarat de L.V.şi L.I., de Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr.286 din 24 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-reclamanţi reprezentaţide avocat N.T., recurenţii-pârâţi M.A.personal şi asistată de avocat C.I., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ambii prin consilier juridic O.O., lipsind intimata-pârâtă Societatea Comercială "C." S.A.
Procedura completă.
Avocat C.I.prezintă certificatul de moştenitor de calitate nr.2 din 24 ianuarie 2003 emis de Biroul Notarului Public Bănuţă Georgeta conform căruia M.A.V. este moştenitoarea defunctei L.V.şi care, se legitimează cu B.I. seria B.Z.nr.013110 eliberat de Secţia 17 Poliţie Bucureşti şi arată că îşi însuşeşte recursul declarat de L.V..
Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor cu care a fost investită, punând în discuţie şi nulitatea recursului Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primar General, invocată de recurenţii-reclamanţi la termenul din 13 februarie 2002.
Avocat N.T. solicită admiterea recursului reclamanţilor T.T.S.şi T.A., aşa cum au fost formulate şi respingerea ca nefondate a celorlalte două recursuri.
Avocat C.I.solicită admiterea recursului pârâtei M.A.V. şi respingerea ca nefondate a celorlalte două recursuri.
Consilier juridic O.O.solicită admiterea recursului declarat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi respingerea excepţiei invocate şi a recursului declarat de pârâţii L.I. şi V. şi continuat de M.A.V. şi respingerea recursului reclamanţilor T.T.S.şi A.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului declarat de reclamanţii T.T.S.şi T.A.şi respingerea celorlalte recursuri şi a excepţiei nulităţii recursului Municipiului Bucureşti prin Primar General.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 iulie 1999 reclamanţii T.T.S.şi T.A.au chemat în judecată pe pârâţii L.I., L.V.şi S.C."C." S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa ,să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996 încheiat între S.C."C." S.A., în calitate de vânzător, şi pârâţii L.I. şi L.V.,în calitate de cumpărători, precum şi să fie obligaţi pârâţii să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liberă posesiune apartamentul nr.3, situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1890 din 12 aprilie 1996, au dobândit de la soţii M.D.şi M. L.E. dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat. La rândul lor, vânzătorii M. au dobândit proprietatea apartamentului prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.26064 din 24 iunie 1993, transcris la aceeaşi dată sub nr.6943 la fostul notariat de Stat Local al Sectorului 5 – Bucureşti.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.26064/24 iunie 1993 a soţilor M., însă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.4078 din 27 mai 1997 a respins acţiunea. Reclamantul din acel dosar – Consiliul General al Municipiului Bucureşti -, a promovat apel, pe care însă l-a retras ulterior. Deşi reclamanţii erau proprietari asupra apartamentului încă de la data de 12 aprilie 1996 şi cu toate că era pendinte la Judecătoria Sectorului 5 – Bucureşti acţiunea în nulitate contra titlului vânzătorilor, în mod fraudulos S.C."C." S.A. a vândut la 4 noiembrie 1996 acelaşi apartament pârâţilor L.I. şi L.V..
La 23 septembrie 1999 pârâţii L.I. şi L.V.au formulat întâmpinare prin intermediul căreia au susţinut că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, că actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat cu respectarea art.2 şi 9 din Legea nr.112/1995 şi art.969, 1294, 1295, 1306 şi 1361 C.civ., că atât reclamanţii, cât şi persoanele de la care au cumpărat apartamentul au încălcat dreptul de preempţiune conferit de lege pârâţilor.
La aceeaşi dată pârâţii L.I. şi L.V.au cerut introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru ca, alături de pârâta S.C."C." S.A., să răspundă pentru evicţiune, în condiţiile art.1337-1350 C.civ., în situaţia în care pârâţii vor cădea în pretenţii.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.419 din 9 decembrie 1999, a respins atât acţiunea principală formulată de reclamanţii T.T.S.şi T.A., cât şi cererea de chemare în garanţie promovată de pârâţii L.I. şi L.V..
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996, a cărui nulitate absolută se solicită, au fost respectate toate dispoziţiile Legii nr.112/1995, iar imobilul se afla în patrimoniul Statului, fiind ocupat de chiriaşii-cumpărători. Pârâţii au fost de bună-credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât sentinţa judecătorească prin care apartamentul a fost retrocedat fostei proprietare M. E. era desfiinţată printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie, fiind astfel deschisă calea cumpărării imobilului conform art.9 din Legea nr.112/1995.
Tribunalul a socotit ca neîntemeiat şi capătul de cerere privind revendicarea imobilului cu motivarea că, deşi titlul reclamanţilor este mai vechi (12 aprilie 1996) faţă de cel al pârâţilor (4 noiembrie 1996), anterioritatea titlului reclamanţilor nu poate folosi în compararea acestor titluri, deoarece ele provin de la autori diferiţi, fiind preferat titlul pârâţilor întrucât ei se află în posesia imobilului.
Apelul promovat împotriva sentinţei de reclamanţii T.T.S.şi T.A.a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr.286 din 24 mai 2000, a schimbat în parte hotărârea tribunalului, în sensul că a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi folosinţă apartamentul nr.3, situat în Bucureşti, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5.
Prin aceeaşi decizie s-au menţinut dispoziţiile vizând respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/4 noiembrie 1996 intervenit între pârâţi şi s-a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal în scopul soluţionării cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii L.I. şi L.V..
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut din situaţia de fapt pe care a expus-o că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/4 noiembrie 1996 titlul de proprietate al autoarei reclamanţilor fusese desfiinţat, imobilul reintrând în proprietatea Statului. Pârâţii au încheiat contractul având reprezentarea că vânzătorul este adevăratul proprietar al imobilului şi cum nici unii din proprietarii succesivi ai imobilului nu au încunoştiinţat pe pârâţi de drepturile dobândite de aceştia, s-a conchis că pârâţii sunt dobânditori de bună-credinţă.
Cu referire la capătul de cerere privind revendicarea aceluiaşi nemişcător instanţa de apel a reţinut că atât reclamanţii, cât şi pârâţii au prezentat titluri de proprietate, cel al reclamanţilor emanând de la descendentul adevăratei proprietare, iar cel al pârâţilor de la proprietarul aparent – Statul, situaţie în care trebuia să se dea preferinţă titlului ce provine de la autorul care ar fi triumfat asupra autorului celuilalt, dacă litigiul s-ar fi născut şi s-ar fi rezolvat între ei.
Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recursuri motivate reclamanţii T.T.S.şi T.A., pârâţii L.I. şi L.V., pârâta şi chemata în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti.
În recurs, la data de 14 august 2001 a decedat pârâtul L.I., care a fost succedat, potrivit Certificatului de calitate de moştenitor nr.3/1 februarie 2002 eliberat de B.N.P. – G.S., de pârâta L.V.– soţia supravieţuitoare şi M.A.V., fiică.
La data de 2 august 2002 a decedat şi pârâta L.V.care a fost succedată, conform Certificatului de calitate de moştenitor nr.2/24 ianuarie 2003 eliberat de B.N.P. – B. G., de M.A.V. – fiică -, care a declarat că înţelege să continue şi să susţină calea de atac exercitată de defuncţii ei părinţi.
În recursul declarat reclamanţii T.T.S.şi T.A.critică Decizia instanţei de apel numai referitor la soluţia de respingere a capătului de cerere prin care s-a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 4 noiembrie 1996 între S.C."C." S.A. şi pârâţii L.I. şi V.. S-a argumentat că imobilul a fost dobândit de la adevăraţii proprietari şi că pârâţii cumpărători au fost de rea-credinţă, având reprezentarea că statul nu este proprietarul real al apartamentului.
Pârâţii L.I. şi L.V., în recursul declarat, critică Decizia instanţei de apel care a dat preferinţă titlului reclamanţilor, susţinându-se că titlul pârâţilor este valabil şi legal, iar cel al reclamanţilor provine de la un autor aparent şi formal şi care poate fi suspectat de nelegalitate. Titlul pârâţilor este cel valabil, deoarece, la data vânzării, bunul se afla în posesia vânzătorului, iar proprietar era Statul, urmare a desfiinţării hotărârii de retrocedare a imobilului către vânzătoarea iniţială.
În recursul declarat pârâta Primăria Municipiului Bucureşti critică soluţia prin care s-a preferat titlul reclamanţilor şi s-a admis acţiunea în revendicare întrucât la data încheierii contractuluinr.1890/12 aprilie 1996 imobilul nu se mai afla în patrimoniul vânzătoarei, titlul autoarei fiind desfiinţat.
Asupra celor trei recursuri declarate în cauză, constată următoarele:
În anul 1992, numita M. E., proprietară a imobilului din Bucureşti, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sectorul 5, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5584/1990 şi transcris sub nr.2302/1940 de Tribunalul Ilfov- Secţia Notariat, a revendicat în justiţie imobilul preluat de Stat. Prin sentinţa civilă nr.254/1993 Judecătoria Sectorului 3 – Bucureşti a admis acţiunea şi a retrocedat imobilul fostei proprietare.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.26064/24 iunie 1993 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 5 Bucureşti, M. E. a înstrăinat imobilul dobândit prinrevendicare cumpărătorilor M.D. şi M. L.E..
Împotriva sentinţei de retrocedare s-a promovat recurs în anulare. Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a desfiinţat sentinţa civilă nr.254/1993, a Judecătoriei sectorului 3, motiv pentru care, prin Dispoziţia nr.172/20 ianuarie 1995 a Primarului General al Capitalei, bunul a reintrat în proprietatea Statului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1890 din 12 aprilie 1996 de B.N.P. – P.S., M.D.şi M. L.E. au înstrăinat imobilul către reclamanţii T.T.S.şi T.A..
Prin sentinţa civilă nr.450 din 11 iunie 1998 (definitivă şi irevocabilă) Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, a admis a doua acţiune promovată de M. E.(prima vânzătoare) şi i-a restituit în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str.Dr.Pasteur nr.45 A, sector 5, hotărâre care a consolidat, recunoscut şi confirmat dreptul de proprietate al subdobânditorilor-reclamanţi T.T.S.şi T.A..
La data de 4 noiembrie 1996, în baza contractului nr.40847, a cărui nulitate se solicită în prezentul proces, pârâta S.C."C." S.A. a vândut apartamentul nr.3 din imobilul mai sus arătat pârâţilor L.I. şi L.V.. Pârâţii deţineau locuinţa în calitate de chiriaşi, iar vânzarea către aceştia s-a făcut în baza Legii nr.112/1995.
Confruntaţi cu acţiunea în nulitatea contractului, pârâţii L.I. şi L.V.s-au apărat susţinând că la data de 4 noiembrie 1996, atunci când au cumpărat, proprietarul nemişcătorului era statul, urmare a casării primei hotărâri prin care bunul a fost restituit proprietarei de drept M. E., astfel că ei sunt la adăpostul aparenţei de drept şi a bunei-credinţe cu care au cumpărat apartamentul deţinut, până atunci, cu chirie.
Potrivit art.966 C.civ., obligaţia fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar conform art.968 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este cotrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Cauza, fiind una dintre condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea-credinţă, îşi are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţă este considerat nul absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art.966 din C.civ. per a contrario, în măsura în care ambele părţi, sau cel puţin cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită. Aşadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil.
Totuşi, nici practica şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască, în toate cazurile, eficienţă distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă – în baza unor raţiuni cu o aplicare mai largă şi care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul „error communis facit jus".
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă -, şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Din această perspectivă se constată că la data de 4 noiembrie 1996, când s-a încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 contractul de vânzare-cumpărare nr.40847, ce se cere a fi declarat nul, cumpărătorii L.I. şi L.V.nu erau în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului vânzător, mai mult, ei aveau deplină cunoştinţă de demersurile judiciare şi administrative întreprinse atât de proprietara iniţială, cât şi de subdobânditorii subsecvenţi, referitoare la aproprierea nemişcătorului.
Sunt în acest sens administrate în cauză dovezi fără echivoc, care infirmă soluţia şi motivarea instanţei de apel potrivit căreia „nici unul dintre proprietarii succesivi ai imobilului nu au încunoştiinţat pe pârâţi de drepturile dobândite de aceştia asupra imobilului...". Astfel, în notificarea expediată prin executorii judecătoreşti, primită sub semnătură la 27 februarie 1995 de pârâta L.V.şi destinată ambilor pârâţi şi fiicei acestora, proprietarii M.D.şi M. L.E., îi atenţionează pe pârâţi atât cu privire la calitatea lor, cât şi cu privire la obligaţia legală de a se încheia un nou contract de închiriere, în caz contrar proprietarii cerând fie evacuarea, fie un schimb forţat cu un apartament pus la dispoziţia pârâţilor.
De asemenea, prin sentinţa civilă nr.7760 din 7 decembrie 1994, definitivă, Judecătoria Sectorului 5 – Bucureşti, a dispus, la cererea reclamanţilor M.D.şi M. L.E. evacuarea din imobilul litigios a pârâţilor L.I., L.V., M.A.şi a numitului M. C.
Pe cale de consecinţă, la data de 4 noiembrie 1996, pârâţii L.I. şi V. erau în deplină cunoştinţă de cauză că statul era doar proprietarul aparent al bunului cumpărat, astfel că ei nu pot invoca cu succes nici eroarea cu privire la calitatea de proprietar al vânzătorului şi nici buna-credinţă, din contra, poziţia subiectivă a acestor pârâţi fiind caracterizată de cunoaşterea faptului că bunul a fost revendicat de adevăratul proprietar şi înstrăinat apoi unor terţi subdobânditori.
Faţă de cele ce preced, cum contractul de vânzare-cumpărare nr.40847 din 4 noiembrie 1996 a fost încheiat cu fraudă la lege, recursul declarat de reclamanţi se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, va fi casată în parte Decizia instanţei de apel, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive de instanţă şi sub aspectul constatării nulităţii absolute a menţionatului act juridic.
Cum reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului de la adevăraţii proprietari şi cum pârâţii L.I. şi V. nu le-au putut opune un act juridic translativ de proprietate încheiat cu respectarea legii, soluţia de restituire a imobilului în deplină proprietate şi posesie se priveşte ca întemeiată, astfel că atât recursul acestor pârâţi, continuat de moştenitoarea M.A.V., cât şi recursul Primăriei Municipiului Bucureşti vor fi respinse ca nefondate.
Drept urmare, vor fi menţinute dispoziţiile din Decizia recurată privitoare la admiterea capătului de cerere în revendicarea imobilului şi cele referitoare la reluarea judecăţii cu referire la cererea de chemare în garanţie şi va fi respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, recurs nefondat, dar care a fost declarat şi motivat în termen, precum şi semnat de persoana care a avut împuternicire legală pentru exercitarea căii de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii T.T.S.şi T.A.împotriva deciziei nr.286 din 24 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Casează în parte Decizia recurată privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Admite acţiunea aceloraşi reclamanţi şi constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.40847/04.11.1996 încheiat între S.C."C." S.A. şi defuncţii-pârâţi L.I. şi L.V..
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii L.I. şi L.V., continuat de moştenitoarea M.A.V. şi de Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, precum şi excepţia nulităţii acestui din urmă recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 494/2000. Civil. Expropriere Decretul 98/1989.... | CSJ. Decizia nr. 3581/2000. Civil → |
|---|
