ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 92/1950.
| Comentarii |
|
SUSPENDAREA CERERII, ÎN APEL, ÎN TEMEIUL ART. 47 ALIN. 1 DIN LEGEA NR. 10/2001. INADMISIBILITATEA OPUNERII LA SUSPENDARE DIN PARTEA INTERVENIENTULUI ÎN INTERES PROPRIU. SOARTA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ PRETINSE DE INTERVENIENT CA URMARE A RESPINGERII ACŢIUNII ÎN REVENDICARE DE PRIMA INSTANŢĂ
Prin sentinţa civilă nr. 4683 din 6 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Mediaş, s-a respins acţiunea civilă înaintată de K.E., prin mandatar S.M., în contradictoriu cu pârâţii statul român, reprezentat prin Consiliul Local Mediaş, R.A.G. T.L. Mediaş şi P.E., fostă G., admiţând în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.E.
Reclamantul a fost obligat la 3.300.000 de lei cheltuieli de judecată către intervenienta P.E.
Prin încheierea civilă din 12 martie 2001 a Tribunalului Sibiu s-a dispus suspendarea până la soluţionarea pe cale administrativă a cererii de restituire în natură a imobilului formulată de reclamant.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs în termen, motivat, intervenienta P.E. solicitând casarea încheierii şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.
în motivarea recursului, recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 se aplică situaţiilor când judecata se face în contradictoriu cu statul şi nu când se judecă şi alte persoane, deoarece se consideră prejudiciate, în cauză neputând să-şi execute cheltuielile de judecată.
în cauză, litigiul nu a fost soluţionat în fond, ci s-a dispus, legal, suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei pe cale administrativă, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Este irelevant că alături de statul român mai sunt părţi în proces şi alte persoane, deoarece cauza nu poate fi disjunsă în funcţie de câte părţi sunt în proces, soluţia ce se va pronunţa fiind una singură şi aceasta depinde de rezolvarea litigiului în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
(Curtea de Apel Alba-lulia, secţia civilă, decizia nr. 947 din 27 aprilie 2001)
CURTEA
Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4683 din 6 noiembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Mediaş, s-a respins acţiunea civilă înaintată de K.E. prin mandatar S.M. în contradictoriu cu pârâţii statul român reprezentat prin Consiliul Local Mediaş, R.A.G.T.L. Mediaş şi P.E. fostă G., admiţând în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.E.
Reclamantul a fost obligat la 3.300.000 de lei cheltuieli de judecată către intervenienta P.E.
în motivarea sentinţei s-a reţinut că imobilul din litigiu a fost trecut cu titlu în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, reclamantul având calitatea de comerciant şi deci nu era exclus de la prevederile acestui decret.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen, motivat şi scutit de taxa de timbru reclamantul K.E. solicitând schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii.
în motivarea apelului reclamantul a susţinut că antecesorul său nu era în categoria exploatatorilor de locuinţe şi nu era mare comerciant pentru a nu fi exceptat de la prevederile Decretului nr. 92/1950.
Prin încheierea civilă din 12 martie 2001, în dosar nr. 131/2001, a Tribunalului Sibiu, s-a dispus suspendarea până la soluţionarea pe cale
administrativă a cererii de restituire în natură a imobilului formulată de reclamant.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs în temen, motivat, intervenienta P.E. solicitând casarea încheierii şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.
în motivarea recursului, recurenta a susţinut că dispoziţiile nr. 47 din Legea nr. 10/2001 se aplică situaţiilor când judecata se face în contradictoriu cu statul şi nu când se judecă şi alte persoane, deoarece se consideră prejudiciată, în cauză neputând să-şi execute cheltuielile de judecată. Recursul este nefondat.
Potrivit art. 274 C. pr. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să suporte cheltuielile de judecată.
în cauză, litigiul nu a fost soluţionat în fond ci s-a dispus, legal, cu suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzei pe cale administrativă, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Este irelevant că alături de statul român mai sunt părţi în proces şi alte persoane, deoarece cauza nu poate fi disjunsă în funcţie de câte părţi sunt în proces, soluţia ce se va pronunţa fiind una singură şi aceasta depinde de rezolvarea litigiului în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
Urmează, deci, a se respinge recursul declarat conform art. 312 C. pr. civ., cu cheltuieli de judecată conform art. 274 C. pr. civ.
NOTA I
Art. 47 din Legea nr. 10/2001 prevede: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.”
în interpretarea acestui text şi în discutarea practicii secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie s-au arătat următoarele: „Printre îndrumările date instanţei de trimitere, s-a reţinut că, în cazul în care litigiul nu-şi poate primi rezolvarea decât prin parcurgerea procedurii speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001, este necesar să se facă aplicarea art. 47 din lege ori, prin soluţia pronunţată, instanţa să îndrume părţile la deschiderea acestei proceduri. Apreciem ca fiind exactă această îndrumare, întrucât procedura instituită prin Legea nr. 10/2001 are un caracter special, derogatoriu de la dreptul comun. Or, din economia prevederilor art. 47 rezultă că procedura specială este inaplicabilă acţiunilor în curs de judecată. Dacă persoana îndreptăţită alege calea acestei proceduri, ea trebuie să renunţe sau să solicite suspendarea cauzei de drept comun.”)
Atunci când legiuitorul a prevăzut şi s-a dat această interpretare că recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 presupune obligatoriu renunţarea la judecată în faţa instanţei sau suspendarea cauzei, alegerea între cele două ipoteze fiind a părţii reclamante din proces, este evident că nu a putut avea în vedere toate consecinţele procedurale privind atât soluţia de după suspendare în cauza respectivă (în ipoteza în care reclamantul nu a renunţat, ci a suspendat cauza), cât şi situaţia terţilor participanţi în proces.
în speţa de faţă, s-a ajuns la o soluţie inechitabilă sub aspectul cheltuielilor de judecată ale intervenientei P.E., care au rămas nesoluţionate.
Reclamantul K.E. a revendicat un apartament preluat pretins abuziv de către stat în perioada 1944-1989, printr-o acţiune în revendicare care i s-a admis, însă, din eroare, nu i s-a restituit numai acest apartament ci întregul corp funciar, deşi se făcuse partajarea pe numere topografice distincte pentru mai multe apartamente.
Intervenienta a sesizat faptul că întregul corp funciar cuprindea şi apartamentul ei care nu fusese revendicat de reclamant.
însă, hotărârea prin care i se restituise întregul corp funciar nu a fost atacată de reclamant şi s-a făcut apel numai de către partea pârâtă şi s-a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Mediaş de către Tribunalul Sibiu care a admis şi cererea de intervenţie a numitei P.E.
în urma unui regulator de competenţă s-a ajuns într-adevăr la rejudecare la Judecătoria Mediaş care a respins acţiunea în întregimea ei, dar a admis şi cererea de intervenţie a lui P.E. (iniţial făcută direct în apel în favoarea părţii pârâte, dar după casarea cu trimitere devenită şi intervenţie în interes propriu) şi a obligat partea reclamantă la plata cheltuielilor de judecată faţă de intervenientă.
S-a făcut din nou apel de către partea reclamantă şi în apel pe baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 partea reclamantă a folosit varianta suspendării cauzei recurgând la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Intervenienta a atacat cu recurs încheierea, motivul principal fiind acela că în acest fel nu i se acordă cheltuieli de judecată şi nu le poate realiza nici pe cele acordate până în acea fază.
Curtea de apel a respins recursul cu motivarea arătată mai sus.
Prin caracterul lacunar al art. 47 din Legea nr. 10/2001 (nu înţelegem să criticăm facultatea însăşi acordată de a se renunţa la judecată sau de a se suspenda cauza prin recurgere la procedura Legii nr. 10/2001) s-a creat un adevărat nod gordian în legătură cu poziţia terţilor în asemenea procese şi în speţă în legătură cu cererea de intervenţie a numitei P.E. privind cheltuielile de judecată.
într-adevăr, deşi reclamantul nu solicitase decât revendicarea apartamentului care fusese apartamentul său, din eroare, instanţa a dispus restituirea şi a apartamentului aparţinând intervenientei, hotărârea identificând bunul revendicat cu întregul corp funciar şi nu numai cu număr topografic care se referea la apartamentul indicat; reclamantul nu a cerut rectificarea hotărârii, numita P.E. fiind nevoită să facă intervenţie direct în apel în interesul părţii pârâte - căci altfel nu o putea face în acea fază - şi după casarea cu trimitere a dat intervenţiei sale şi caracter de intervenţie în interes propriu.
A avut cheltuieli în proces care s-au datorat declanşării procesului de către partea reclamantă şi care i-au fost acordate la a doua judecare a cauzei de către Judecătoria Mediaş.
Ajungându-se în apel, reclamantul a folosit dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, cauza s-a suspendat, recursul pentru cheltuieli făcut de intervenientă a fost respins şi, datorită lacunarităţii textului sus-indicat, intervenienta nu şi le mai poate realiza, deoarece:
1. nu poate executa cheltuielile deja acordate pentru că hotărârea este apelată;
2. nu poate cere repunerea cauzei pe rol deoarece, aşa cum am arătat mai sus, poziţia Curţii Supreme de Justiţie este în sensul că nu se poate merge paralel şi pe calea procesului introdus anterior Legii nr. 10/2001 şi pe procedura prevăzută de această lege;
3. nu există perspectiva posibilităţii ca procesul suspendat să poată fi repus, deoarece o dată aleasă calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, există deschisă calea judecătorească proprie din Legea nr. 10/2001 pentru cel nemulţumit de rezultatul fazei administrative prevăzute de acea lege;
4. nu există nici posibilitatea ca aceste cheltuieli de judecată menţionate mai sus să poată fi realizate cu ocazia perimării, deoarece art. 248 C. pr. civ. prevede: „Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”, ori în cauză nu poate fi considerată în culpă partea care nu mai poate repune cauza pe rol din cauză că interpretarea Curţii Supreme de Justiţie este aceea că fiind aleasă calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu mai poate fi folosită acţiunea de pe rol, deci nu poate fi repusă;
5. partea intervenientă nu poate nici să formuleze o acţiune separată pentru cheltuieli, deoarece aceasta ar presupune o rejudecare pe cale ocolită a întregului proces pentru a stabili cine a căzut în pretenţii, în ce măsură, în ce fază.
Din cauza modului cum a fost redactat art. 47 din Legea nr. 10/2001 s-au creat situaţii fără ieşire, sub raportul anumitor drepturi, cum ar fi cele referitoare la cheltuielile de judecată, ale unui intervenient în nume propriu, cum este cazul în speţă.
Considerăm că situaţia ar putea fi rezolvată prin acceptarea unei propuneri de lege ferenda în sensul ca art. 47 să conţină numai varianta renunţării la judecată, dacă s-a ales calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece după epuizarea fazei administrative a legii există posibilitatea apelării la justiţie şi nu are nici un sens ca să fie lăsată suspendată acţiunea aflată pe rol, care oricum nu mai poate fi repusă pe rol.
Dacă soluţia unică este cea a renunţării la judecată, se pot rezolva şi unele raporturi legate de participarea terţilor în asemenea procese.
Nota II
Decizia prezentată ridică o problemă de un real interes practic care priveşte drepturile procesuale ale părţilor în procesul civil. Realizarea dreptului de a primi cheltuielile de judecată este pusă în discuţie în cazul terţului participant la proces în situaţia în care reclamantul a optat pentru suspendarea cauzei conform art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
în redactarea dispoziţiilor legale citate mai sus nu s-au avut în vedere consecinţele ce pot interveni ca urmare a exercitării de către reclamant a dreptului de a solicita suspendarea cauzei. Cu toate acestea, limitând discuţia numai la cadrul oferit de decizia prezentată, se poate afirma că există mijloace procedurale pentru a fi salvate drepturile intervenientului principal cu privire la plata cheltuielilor de judecată angajate de acesta în proces. Soluţionarea acestei probleme este indisolubil legată de analizarea naturii cazului de suspendare prevăzut de art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 stabileşte că prevederile legii sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei. Referirea pe care acest text de lege o face la instituirea suspendării cauzei este susceptibilă de a primi două interpretări.
Textul art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 poate primi interpretarea potrivit căreia nu se instituie un caz nou de suspendare a judecăţii în procedura civilă, ci numai indică reclamantului care doreşte să urmeze procedura prevăzută în legea specială faptul că are posibilitatea să solicite suspendarea judecării cauzei angajate potrivit dreptului comun, în această situaţie suspendarea se va produce numai în cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă, în special pentru suspendarea voluntară. Situaţia intervenientului este rezolvată de faptul că acesta se va putea opune suspendării cauzei, situaţie în care procesul îşi va urma cursul şi va putea obţine în final plata cheltuielilor de judecată.
O altă interpretare este aceea potrivit căreia prin art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 se introduce un caz special de suspendare a judecăţii. Suspendarea care intervine conform acestui text prezintă anumite particularităţi în raport de cazurile de suspendare prevăzute în Codul de procedură civilă. Acestea din urmă se caracterizează prin aceea că oprirea cursului judecăţii intervine datorită voinţei părţilor care nu mai insistă în judecarea cauzei sau datorită faptului că părţile sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată. în cazul prevăzut de art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 suspendarea cauzei intervine prin manifestarea unilaterală de voinţă a reclamantului, acesta fiind singurul în măsură să provoace oprirea procesului şi să aleagă momentul producerii incidentului procedural. Analizat din acest punct de vedere, incidentul procedural special reglementat în Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se înscrie în categoria actelor de dispoziţie ale părţilor. Un important argument în favoarea aplicării regimului juridic ale actelor de dispoziţie îl reprezintă faptul că suspendarea cauzei la cererea reclamantului care alege aplicarea legii speciale pentru a obţine restituirea în natură este o aplicare a principiului „electa una via, non datur recursus ad alteram”. Reclamantul alege calea administrativă pentru realizarea dreptului său şi abandonează procedura judiciară în forma special reglementată a suspendării cauzei.
în cazul intervenţiei principale, dacă a fost admisă în principiu, datorită poziţiei independente pe care o dobândeşte intervenientul, s-a decis că actele de dispoziţie
săvârşite de reclamant sau de pârât nu au influenţă asupra cererii de intervenţie. Din aceleaşi raţiuni considerăm că suspendarea special reglementată de Legea nr. 10/2001 operează numai în privinţa cererii principale nu şi pentru cererea de intervenţie. Faptul că nu există un text special care să reglementeze în mod expres această soluţie nu este un impediment în calea adoptării ei. Nici în cazul celorlalte acte de dispoziţie ale părţilor (renunţarea la judecată, la dreptul subiectiv, achiesarea şi tranzacţia) legea nu prevede în mod expres ce efecte produc asupra cererii de intervenţie principală, dar în mod constant s-a decis că ele nu împiedică judecarea cererii formulate de intervenientul principal.
în concluzie, rezultă că în situaţia în care reclamantul solicită suspendarea cauzei judecăţii conform art. 47 alin. 1 C. pr. civ., instanţa, luând act de cererea de suspendare, va dispune în consecinţă prin încheiere în privinţa cererii principale şi va continua procesul pentru soluţionarea cererii de intervenţie principală, putând chiar să dispună despărţirea ei pentru a fi judecată deosebit.
| ← Acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare... | Revizuire (art. 322 pct. 5 C.pr.civ.). Calitatea procesuală... → |
|---|
