Revizuire (art. 322 pct. 5 C.pr.civ.). Calitatea procesuală activă a Parchetului.
| Comentarii |
|
Momentul de la care curge termenul de o luna in cazul revizuirii promovate de procuror. Condiţia „înscrisurilor noi, determinante pentru soluţionarea cauzei”. Calitatea procesuală a Consiliului General al municipiului Bucureşti
Procurorul poate să exercite căile de atac chiar şi împotriva hotărârilor pronunţate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincţie în acest sens. Nu se poate susţine că îşi fac aplicaţia dispoziţiile din art.45 alin.l întrucât ca orice normă restrictivă, aceasta nu se poate aplica prin analogie.
Toate înscrisurile noi, care au existat în timpul procesului de revendicare pornit de către reclamante (...) duceau la concluzia că autorul reclamantelor înstrăinase în timpul vieţii apartamentul şi că, deci, moştenitorii nu mai aveau ce drepturi să moştenească cu privire la acest apartament. In concluzie, actele au o influenţă determinantă pentru soluţionarea cauzei.
în legătură cu aceste acte, este de reţinut că ele îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute de art.322 pct.5 C.pr.civ., respectiv existau la data când a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere; nu au putut fi invocate pentru că procuratura nu a participat la soluţionarea cauzei şi a aflat de existenţa lor în momentul sesizării de către actualii proprietari ai apartamentelor (terţi faţă de procesul de revendicare la care nu au participatJ înscrisurile având un caracter determinant în soluţionarea cauzei.
în recursul său, C.G.M.B. susţine că în mod greşit a fost chemat în judecată, întrucât este organ deliberativ şi, deci, nu poate avea calitate procesuală pasivă.
Potrivit art. 4 alin.l şi 2 din Legea nr.69/1991 comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice cu deplină capacitate şi patrimoniu, cu drept de administrare generală a intereselor publice locale, care, ca persoane juridice civile, au în proprietate bunuri din domeniu! privat, iar ca persoane de drept public sunt proprietare ale bunurilor din domeniu! public de interes local.
Prin urmare, în situaţia din prezenta cauză, oraşul are un drept de proprietate asupra domeniului privat, ceea ce presupune şi dreptul de administrare.
Se produce un mandat ope legis asupra dreptului de administrare în favoarea Consiliului, organ deopotrivă deliberativ şi executiv, care dispune prin hotărâri -art.28 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 69/1991.
Art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998 prevede că „în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor unităţilor administrativ-teritoriale” acestea sunt reprezentate, ca în cazul în speţă, de Consiliul General al municipiului Bucureşti care dă mandat scris primarului.
Coroborând prevederile legale mai înainte menţionate concluzia este că recurenta are calitate procesuală activă, ca atare acest recurs este nefondat şi urmează a fi respins.
(Secţia civilă, decizia nr: 2747 din 29 mai 2001)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 decembrie 1999 (dovada fila 57 dosar fond), Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în contradictoriu cu intimatele-reclamante P.A.I., K.V. şi intimata-pârâtă Consiliul General al municipiului Bucureşti, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în baza art. 322 pct. 5 C. pr. civ. raportat la art. 327 C. pr. civ., să revizuiască sentinţa civilă nr. 260 din 10 martie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi, pe fond, să respingă acţiunea formulată de reclamantele P.A.I. şi K.V. în privinţa retrocedării apartamentelor 8 şi 10 din imobilul situat în str. E. nr. 6, sector 1.
în motivarea cererii, revizuientul arată că după pronunţarea hotărârii s-au descoperit înscrisuri noi referitore la situaţia juridică a imobilului din str. E. nr. 6 care nu îndreptăţeau reclamantele să revendice apartamentele 8 şi 10.
Se mai arată de către revizuient că la data de 4 noiembrie 1999 a luat cunoştinţă despre existenţa înscrisurilor.
Prin încheierea de la data de 7 aprilie 2000 a secţiei a lll-a civile a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a revizuientei invocate de intimata-reclamantă P.A.I. reţinând că prevederile art. 45 alin. 3 C. pr. civ. conferă acest drept procurorului, indiferent dacă a participat sau nu la judecarea fondului.
La termenul din 12 mai 2000, tribunalul respinge ca inadmisibile cererile de intervenţie formulate de G.M.N. şi G.V. (cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul Parchetului) şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de D.G.N.
Prin sentinţa civilă nr. 566 din 12 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă admite cererea de revizuire şi schimbă în parte sentinţa civilă nr. 260 din 10 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantele P.A.I. şi K.V. în
privinţa retrocedării apartamentelor 8 şi 10 din imobilul situat în str. E. nr. 6, sector 1, Bucureşti, ca neîntemeiată.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. pr. civ.
Se reţine că prin actul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 1519/1948, autorul reclamantelor înstrăinase apartamentul nr. 8, deci nu mai exista în masa succesorală, iar apartamentul nr. 10 prin actul de vânzare-cumpărare nr. 5568/1998 a ieşit din patrimoniul statului, deci acesta nu mai putea fi obligat să-l retrocedeze.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine că, Parchetul nu are calitate procesuală activă să exercite calea de atac extraordinară a revizuirii, întrucât nu a fost parte în proces.
Se susţine de asemenea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. pr. civ. şi în acest sens arată că nu s-a dovedit că înscrisurile au fost reţinute de partea potrivnică sau nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Se arată, de asemenea, că Consiliul General al municipiului Bucureşti nu a administrat nici o probă.
Pe fond, recurentele susţin că actele noi de proprietate ar putea fi eventual folosite pentru a fi confruntate într-o acţiune în revendicare, ele nefiind acte noi în înţelesul art. 322 pct. 5 C. pr. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, prin decizia civilă nr. 599 A din 13 octombrie 2000 a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de revizuire, reţinând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 322 pct. 5 C. pr. civ.
S-a reţinut, de asemenea, că pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti a avut la îndemână
mijloacele legale pentru a-şi formula apărările, dar nu a făcut nici o probă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs revizuienta Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimata-pârâtă Consiliul General al municipiului Bucureşti (C.G.M.B.) criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
în recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut, în primul rând, că are calitate procesuală activă să formuleze cererea de intervenţie.
Se susţine de asemenea de către recurentă că, în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de revizuire, întrucât abia la data de 4 noiembrie 1999 a cunoscut despre existenţa unor înscrisuri noi referitoare la situaţia juridică a imobilului din str. E. nr. 6, sector 1, din care rezultă că reclamantele nu aveau dreptul să solicite restituirea apartamentelor 8 şi 10.
Astfel, se mai arată de către recurentă că, apartamentul nr. 8 a ieşit din patrimoniul autorului reclamantelor din anul 1948, iar în ceea ce priveşte apartamentul nr. 10, ca urmare a vânzării lui, se află în proprietatea lui G.M.N. şi G.V., deci el nu putea fi solicitat de la C.G.M.B.
în recursul său, C.G.M.B. susţine că în mod greşit a fost chemat în judecată, întrucât este organ deliberativ şi, deci, nu poate avea calitate procesuală pasivă.
Se mai susţine că fiind o excepţie de ordine publică, ea poate fi ridicată în orice fază a judecăţii.
în ceea ce priveşte recursul Parchetului, urmează în primul rând a reţine că acesta are calitate procesuală activă - împrejurare care, de altfel, nici nu a fost analizată de instanţa de apel, deşi excepţia fusese ridicată.
în conformitate cu prevederile art. 45 alin. 3 C. pr. civ. “procurorul poate, în condiţiile legii să exercite căile de atac”.
Procurorul poate să exercite căile de atac chiar şi împotriva hotărârilor pronunţate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincţie în acest sens. Nu se poate susţine că îşi fac aplicaţia dispoziţiile din art. 45 alin. 1 întrucât ca orice normă restrictivă, aceasta nu se poate aplica prin analogie.
în ceea ce priveşte celelalte susţineri, este de reţinut că înscrisurile invocate - contractul de vânzare-cumpărare nr. 1519/1948 atestă că autorul
reclamantelor a vândut apartamentul nr. 8 lui B.A. care, la rândul ei, a vândut apartamentul la data de 27 aprilie 1951 lui D.G.N. şi D.Ş. (contractul de vânzare-cumpărare), care l-a donat (contract de donaţie 22 iulie 1965).
Ulterior, această donaţie a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 5373 din 24 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar prin Dispoziţia nr. 1900/26 noiembrie 1997 a Primarului General, apartamentul 8, etaj 4 din str. E. nr. 6 a fost restituit lui D.G.N.
Deci toate aceste înscrisuri noi, care au existat în timpul procesului de revendicare pornit de către reclamante existau şi care duceau la concluzia că autorul reclamantelor înstrăinase în timpul vieţii apartamentul şi deci moştenitorii nu mai aveau ce drepturi să moştenească cu privire la acest apartament. în concluzie, actele au o influenţă determinantă pentru soluţionarea cauzei.
în afara acestor înscrisuri noi mai înainte menţionate, care sunt în legătură cu apartamentul nr. 8, revizuientul a depus acte noi şi în legătură cu situaţia juridică a apartamentului nr. 10, respectiv contractul de închiriere din 17 mai 1994 pentru acest spaţiu, contractul de vânzare-cumpărare din 9 iulie 1998 a acestui apartament, între Primăria municipiului Bucureşti şi G.M.N. şi G.V., şi cererea înregistrată la data de 23 iulie 1996, prin care intimatele-reclamante au solicitat despăgubiri în baza art. 12 din Legea nr. 112/1995 pentru apartamentele preluate de stat din imobilul din str.
E. nr. 6.
în consecinţă, cu privire la apartamentul 10 rezultă din actele noi depuse că reclamantele nu mai puteau revendica acest apartament de la Consiliul General al municipiului Bucureşti întrucât în urma vânzării acestuia el se afla de la data de 9 iulie în proprietatea lui G.M.N. şi G.V.
în legătură cu aceste acte este de reţinut că ele îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute de art. 322 pct. 5 C. pr. civ., respectiv existau la data când a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere; nu au putut fi invocate pentru că procuratura nu a participat la soluţionarea cauzei şi a aflat de existenţa lor în momentul sesizării de către actualii proprietari ai apartamentelor (terţi faţă de procesul de revendicare la care nu au participat, filele 20 şi 21 dosar fond) înscrisurile având un caracter determinant în soluţionarea cauzei.
Astfel, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a admite recursul declarat de Parchet împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, care urmează a fi casată şi, în consecinţă, se va respinge apelul declarat de intimatele-reclamante împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, care urmează a fi menţinută.
în ceea ce priveşte recursul declarat de Consiliul General al municipiului Bucureşti, urmează a constata că este nefondat pentru următoarele considerente:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este nefondată deoarece calitatea procesuală decurge din lege; astfel, art. 26 alin. 1 lit. “a” din Decretul nr. 31/1954 prevede că sunt persoane juridice organele locale ale administraţiei de stat, împrejurare reţinută şi de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale.
în consecinţă, legea administraţiei locale nu abrogă reglementarea din Decretul nr. 31/1954.
Potrivit art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 69/1991 comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice cu deplină capacitate şi patrimoniu, cu drept de administrare general a intereselor publice locale, care, ca persoane juridice civile au în proprietate
bunuri din domeniul privat, iar ca persoane de drept public sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local.
Prin urmare, în situaţia din prezenta cauză, oraşul are un drept de proprietate asupra domeniului privat, ceea ce presupune şi dreptul de administrare.
Se produce un mandat “ope legis” asupra dreptului de administrare în favoarea Consiliului, organ deopotrivă deliberativ şi executiv, care dispune prin hotărâri - art. 28 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 69/1991.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, printre altele, şi bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii lor, iar art. 12 alin. 5 prevede că “în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor unităţilor administrativ-teritoriale”, acestea sunt reprezentate, ca în cazul în speţă, de Consiliul General al municipiului Bucureşti care dă mandat scris primarului.
Coroborând prevederile legale mai înainte menţionate concluzia este că intimatul are calitate procesuală activă, ca atare acest recurs este nefondat şi urmează a fi respins.
NOTĂ
Decizia reprodusă mai sus abordează mai multe probleme de drept interesante în contextul soluţionării de către instanţa noastră supremă, în faza recursului, a unei cereri de revizuire, formulate de procuror, împotriva unei sentinţe prin care se admisese o acţiune în revendicare imobiliară.
Rezumând, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire confirmând prima soluţie pronunţată iniţial în cauză de Tribunalul Bucureşti în sensul admiterii cererii de revizuire şi, ca efect al rejudecării în fond a acţiunii în revendicare, respingerea acesteia ca nefondată.
Ne propunem să abordăm, în cele ce urmează, numai una dintre aceste probleme de drept: începutul termenului de revizuire pentru motivul prevăzut la art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ. („descoperirea unor înscrisuri noi”), în cazul în care cererea este promovată de procuror.
Astfel, în considerentele deciziei de mai sus se arată, cu privire la înscrisurile descoperite după pronunţarea hotărârii supuse revizuirii, că „ele îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute de art.322 pct.5 C.pr.civ., respectiv existau la data când a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere; nu au putut fi invocate pentru că procuratura nu a participat la soluţionarea cauzei şi a aflat de existenţa lor în momentul sesizării de către actualii proprietari ai apartamentelor (terţi faţă de procesul de revendicare la care nu au participat...) înscrisurile având un caracter determinant în soluţionarea cauzei (subl.ns.- B.D.)”.
în examinarea acestei argumentări, pe care o considerăm cel puţin discutabilă, urmează a fi examinate următoarele aspecte :
1 .în cazul revizuirii întemeiate pe „descoperirea unor înscrisuri noi” (art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ.), există o relaţie între data când începe să curgă termenul şi împrejurarea care a împiedicat producerea înscrisului în instanţa fondului cauzei ?
2. Are procurorul calitate procesuală activă în cererea de revizuire întemeiată pe art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ. ?
3.Faţă de cine se va analiza, dacă revizuent este procurorul, condiţia ca înscrisul să fi fost reţinut “de partea potrivnică ori dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor” ?
4.Chiar lipsită de bază legal, încercarea instanţei supreme de a explica nu doar calitatea procesuală activă, cât mai ales respectarea termenului de revizuire, nu ar putea fi în speţă „scuzată” prin prisma unei viziuni mai „elastice”, interesată mai puţin de interpretări stricte ale legii procesual civile, cât de cerinţa de a permite „o bună administrare a justiţiei” şi manifestarea ideii de dreptate ?
1 .Termenul de revizuire întemeiată pe „descoperirea înscrisurilor noi” începe să curgă de la data la care a încetat „reţinerea” acestora. După cum se subliniază în doctrină, revizuirea întemeiată pe motivul „descoperirii unor înscrisuri noi” presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii:
- înscrisul să fi existat la data soluţionării cauzei în care s-a pronunţat hotărârea ce face obiectul revizuirii;
- înscrisul să nu fi fost înfăţişat în această cauză din motive independente de voinţa părţii care ar fi avut interesul să îl invoce (în formularea legii, este vorba de înscrisuri „reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”);
- înscrisul să fie descoperit după pronunţarea hotărârii în cauza respectivă;
- înscrisul să fie determinant pentru soluţionarea cauzei, în sensul că, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea ce face obiectul revizuirii l-ar fi cunoscut la data acestei pronunţări, ar fi statuat altfel.
în ce priveşte termenul de revizuire pentru acest motiv, el este de o lună şi curge, potrivit art.324 pct.4 C.pr.civ., „din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă”.
Aparent simplu şi clar, acest text poate ridica anumite probleme, de generală valabilitate, în sensul că ele privesc calculul termenului de revizuire indiferent dacă această cale extraordinară de atac este promovată de procuror ori, clasic, de una dintre părţile procesului de fond.
într-adevăr, se pune întrebarea dacă este introdusă în termen o cerere de revizuire formulată, pe temeiul descoperirii unui înscris nou, de către partea care, la data soluţionării procesului de fond, a fost în imposibilitate de a produce înscrisul, dar căreia descoperirea înscrisului i-ar fi fost la îndemână cu mai bine de o lună mai devreme de data la care pretinde că s-a produs faptul descoperirii. în alţi termeni, faptul că, la data soluţionării procesului de fond, înscrisul a fost reţinut de partea potrivnică ori dintr-o cauză mai presus de voinţa revizuentului îi conferă acestuia din urmă posibilitatea de a promova revizuirea fără nici o limită în timp, afirmând, pur şi simplu, în motivarea cererii că a descoperit înscrisul respectiv la o dată ce precede data înregistrării acestei cereri cu nu mai mult de o lună ?
în ce ne priveşte, apreciem că răspunsul este negativ. Revizuentul trebuie să probeze, într-o manieră opozabilă terţilor (în primul rând, instanţei judecătoreşti, dar şi intimatului), că, pe de o parte, a existat o imposibilitate de a produce înscrisul cu ocazia soluţionării procesului de fond, iar, pe de altă parte, această stare de fapt a încetat cu nu mai mult de o lună înainte de introducerea cererii de revizuire.
Este adevărat că, sub aspectul probei datei la care a fost descoperit înscrisul, nu se poate ridica standardul de exigenţă până la a-i pretinde revizuentului o data certă a descoperirii
înscrisului nou în sensul art.1182 C.civ. Oricum, condiţia datei certe este aplicabilă înscrisului privit ca instrumentum probationis al actului juridic civil, or descoperirea unui înscris nu este un act juridic, ci un simplu fapt.
în schimb, apare perfect justificat şi în concordanţă cu principiul stabilităţii circuitului civil - înţeles inclusiv în sensul de a nu favoriza promovarea unor căi de atac extraordinare la o distanţă în timp prea mare faţă de momentul pronunţării hotărârii vizate - , să se pretindă revizuentului a dovedi că situaţia reţinerii înscrisului ( de către partea potrivnică ori, după caz, din motive mai presus de voinţa părţilor) a încetat cu nu mai mult de o lună anterior introducerii cererii de revizuire.
Evitând, în acest loc, să formulăm reproşuri la adresa formulării textului de lege1>, am putea admite măcar ideea că, astfel că pe data la care înscrisul devine disponibil pentru partea interesată să îl invoce se naşte o prezumţie relativă de descoperire a înscrisului respectiv ar urma să se considere data menţionată ca momentul de la care începe să curgă termenul de o lună.
Cert este, revenind la speţa de faţă, că instanţa de recurs, ca, de altfel, şi celelalte instanţe care s-au pronunţat cu privire la cererea de revizuire (cel puţin aşa rezultă din considerentele deciziei instanţei noastre supreme), s-a mulţumit, în verificarea respectării termenului, să constate faptul că Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti „abia la data de 4 noiembrie 1999 a cunoscut despre existenţa unor înscrisuri noi”.
Astfel, instanţa supremă a greşit nefăcând nici un comentariu prin care să argumenteze de ce situaţia care a împiedicat în speţă invocarea, la data soluţionării acţiunii în revendicare, a înscrisurilor favorabile intimatei-pârâte C.G.M.B. a încetat nu mai devreme de data de 4 noiembrie 1999. Or, a reţine, fără a pune sub semnul vreunui dubiu, afirmaţia revizuentului în sensul că a cunoscut „înscrisurile noi” la o anumită dată nu echivalează cu a constata că acele înscrisuri nu puteau fi descoperite mai devreme de data respectivă.
2. Procurorul poate să exercite orice căi de atac, ordinare sau extraordinare, inclusiv revizuirea pentru „descoperirea unor înscrisuri noi”. într-adevăr, potrivit art.45 alin.5 prima parte C.pr.civ. în redactarea sa actuală2), „procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri”.
Nu este necesar să revenim asupra controverselor care au animat şi încă mai animă literatura noastră de specialitate în legătură cu poziţia procurorului în procesul civil3* pentru a accepta, pe baza unei asemenea formulări neechivoce, teza că procurorul poate introduce orice fel de căi de atac, ordinare sau extraordinare, deci inclusiv calea de atac a revizuirii.
Exercitarea acestui drept este conferit de lege fără a fi condiţionat de participarea procurorului la procesul soluţionat prin hotărârea judecătorească despre a cărei revizuire este vorba. Cum în speţă este întâlnită chiar ipoteza în care procurorul-revizuent nu a participat la judecarea acţiunii în revendicare, rezultă că este pe deplin temeinică şi fundamentată legal
constatarea de către instanţa noastră supremă a calităţii procesuale active a procurorului în cererea de revizuire.
Mai mult decât atât, instanţa de recurs a observat, pe bună dreptate, că instanţa care a soluţionat revizuirea în faza apelului a omis în mod greşit să se pronunţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a procurorului, excepţie invocată de intimaţii-reclamanţi.
3. Revizuirea nu este admisibilă, inclusiv atunci când revizuent este procurorul, dacă, la data soluţionării procesului de fond, „înscrisurile noi” se aflau la dispoziţia părţii căreia profită revizuirea. Fiind necontestat dreptul procurorului de a introduce o cerere de revizuire, urmează a se examina în ce măsură verificarea condiţiilor de admisibilitate a revizuirii pentru motivul prevăzut la art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ. comportă particularităţi în cazul ipotezei specifice a procurorului-revizuent.
Demnă de a fi luată în considerare este, înainte de toate, chiar dispoziţia de la art.45 alin.3 C.pr.civ., potrivit căreia : „procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri (subl.ns.- B.D:)”.'
Raportat la cazul revizuirii formulate pentru „descoperirea unor înscrisuri noi”, aceasta înseamnă că, practic, singura condiţie de admisibilitate ce suferă o modificare atunci când calea de atac este promovată, în aplicarea principiului general înscris în art.45 alin.3 C.pr.civ., de către procuror, este tocmai aceea privind calitatea procesuală activă. Cu alte cuvinte, instanţa învestită cu cererea de revizuire va lua act de faptul că revizuentul nu este una dintre părţiie procesului de fond (ori, eventual, un succcesor universal, cu titlu universal ori cu titlu particular al părţii), ci procurorul. în rest însă, toate condiţiile de admisibilitate a revizuirii rămân, în ce priveşte verificarea lor în speţă, neschimbate faţă de ipoteza, tipică, a introducerii acestei cereri de către una dintre părţile procesului de fond.
Soluţia este logică întrucât posibilitatea pe care legea procesual civilă o recunoaşte procurorului de a ataca, printr-o cale ordinară ori extraordinară, o hotărâre judecătorească civilă este întemeiată pe funcţia „strategică” a Ministerului Public de garant al legalităţii. Aceasta nu infirmă însă evidenţa că, în materie civilă (lato sensu), „ingerinţa” Ministerului Public îşi găseşte întotdeauna un corespondent în interesul particular, analizat în persoana litigantului care a pierdut procesul şi căruia promovarea căii de atac îi profită.
Una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii în cazul prevăzut la art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ., este aceea ca, la data procesului de fond, înscrisuri determinante pentru soluţionarea acestuia să fi fost „reţinute de partea potrivnică” sau să nu fi putut fi înfăţişate “dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor”. Ceea ce, în spiritul art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ., justifică retractarea unei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile este aspectul că una dintre părţi (nu un terţ interesat ori procurorul) a fost lipsită, din motive neimputabile ei, de posibilitatea de a releva instanţei adevărata situaţie de fapt, care ar fi oferit pricinii o altă dezlegare.
Raţiunea acestei reglementări nu necesită amendamente ori interpretări diferite atunci când este invocată de procuror. Altfel spus, procurorul nu formulează cererea de revizuire pe temeiul descoperirii unor înscrisuri noi deoarece au fost, la data procesului de fond, inaccesibile Ministerului Public ori unei terţe persoane faţă de proces4*. Dimpotrivă, procurorul învesteşte instanţa cu o cerere de revizuire atenţionând asupra faptului că una dintre părţi - în speţă, aceasta era C.G.M.B. - nu a avut posibilitatea de a produce „la timp” înscrisul „salvator”.
în speţă, au fost invocate ca „înscrisuri noi” în sensul art.322 pct.5 prima parte C.pr.civ.:
a) în privinţa „apartamentului nr.8”, un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1948 între autorul reclamantelor-intimate şi autorul actualilor adevăraţi proprietari (urmat de două acte translative subsecvente, o hotărâre judecătorească şi o dispoziţie de restituirea emisă de Primarul General al Capitalei);
b) în ce priveşte „apartamentul nr.10", un contract de vânzare-cumpărare încheiat, în baza Legii nr.112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzători, şi chiriaşi, în calitate de cumpărători.
a) Privitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1948 se poate susţine, cel puţin la prima vedere, că este îndeplinită condiţia de admisibilitate în discuţie, întrucât C.G.M.B. este terţ faţă de acel contract, neputându-i-se pretinde să îl fi cunoscut la data procesului de fond şi, cu atât mai puţin, să îl fi depus la dosarul cauzei.
O astfel de susţinere nu este, totuşi, la adăpost de posibile obiecţii cărora, însă, motivarea, lacunară sub acest aspect, a deciziei instanţei noastre supreme nu permite să li se dea consistenţă. într-adevăr, nu rezultă din această motivare dacă intimata C.G.M.B. a cerut, ca pârâtă în dosarul de fond, administrarea unui probatoriu, devenit „clasic” în materie, de natură să scoată la lumină adevărata situaţie juridică a imobilului la data acţiunii în revendicare5*.
La fel de necunoscut rămâne, în lumina considerentelor deciziei adnotate, ce aspect de fapt anume a făcut să fie posibil pentru Parchetul Tribunalului Bucureşti ceea ce nu ar fi fost la îndemâna pârâtei C.G.M.B., adică descoperirea contractului din 1948 şi a actelor subsecvente acestuia. Se poate bănui că este vorba despre o sesizare făcută de terţul interesat (proprietarul apartamentului la care se referă contractul „descoperit”), înregistrată - încă o presupunere ! -la Parchetul Tribunalului Bucureşti la data de 4 noiembrie 1999.
Desigur, aceste prezumţii, cărora, din nefericire, dă loc tocmai superficialitatea cu care instanţa de revizuire a tratat condiţia de admisibilitate în discuţie, ar putea fi confirmate de „realitatea” dosarului de revizuire, adică prin anumite acte depuse de revizuent fără ca instanţa de revizuire să le evoce în considerentele deciziei pronunţate. Ar putea fi vorba, de pildă, de un memoriu depus de terţ în vederea formulării de către procuror a unei cereri de revizuire, memoriu având ca dată de înregistrare ziua de 4 noiembrie 1999 şi cuprinzând, ca anexă, o copie certificată a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1948.
Oricum, chiar dacă aşa au stat lucrurile în realitate, necesar şi decisiv pentru admisibilitatea revizuirii ori, după caz, pentru constatarea introducerii ei în termen, este să se analizeze dacă partea din procesul de fond căreia profită revizuirea ar fi putut întreprinde diligenţe suficiente pentru descoperirea contractului încă de la epoca acelui proces ori cel târziu la o dată care să preceadă cu maximum o lună ziua când se depune cererea de revizuire.
Concluzionând, atunci când cererea de revizuire este formulată de procuror nu este esenţial ca înscrisul să fie descoperit de partea care, în procesul de fond, a căzut în pretenţii: descoperirea poate aparţine procurorului însuşi, inclusiv ca urmare a faptului că este sesizat de terţe persoane care, pe de o parte, sunt interesate de hotărârea pronunţată în procesul de fond, iar, pe de altă parte, nu contează prea mult pe „motivarea subiectivă” a părţii litigante în a declanşa revizuirea, preferând să spere în implicarea Ministerulu Public.
Dacă, însă, se constată că înscrisul „descoperit ulterior” de revizuentul-procuror putea fi produs de partea litigantă căreia în mod direct profită revizuirea dacă această parte ar
fi depus anumite diligente fie în timpul soluţionării procesului de fond, fie la o dată ulterioară acestuia, dar, totodată, anterioară cu mai mult de o lună introducerii de către procuror a cererii de revizuire, instanţa de revizuire este datoare să observe, după caz, fie că revizuirea este inadmisibilă, fie că este tardiv introdusă.
b) Cât priveşte înscrisul legat de situaţia juridică a celui de-al doilea apartament din speţă, şi anumne contractul de vânzare-cumpărare încheiat, în baza Legii nr.112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzători, şi chiriaşi, în calitate de cumpărători, concluziile se evidenţiază cu mai multă uşurinţă.
într-adevăr, trebuie să se admită că un contract de vânzare-cumpărare încheiat, în baza Legii nr.112/1995, de către unitatea specializată în administrarea fondului locativ, abilitată să acţioneze în numele municipalităţii, putea fi „descoperit" de pârâta C.G.M.B. încă de la data judecării acţiunii în revendicare, ţinând seama de aspectul că obiectul revendicării îl reprezenta un imobil cu destinaţie de locuinţă. Nu mai este cazul să se introducă în analiză prezumţii de natura celor evocate, la pct.a), în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare din 1948 faţă de care C.G.M.B. era un simplu terţ, de vreme ce C.G.M.B. nu este altcineva decât un organ reprezentativ al vânzătorului, în măsură să aibă la îndemână documentaţia legată de aplicarea Legii nr.112/1995, inclusiv în ce priveşte vânzarea, în condiţiile art.9 din această lege, a apartamentelor către chiriaşi.
Aşadar, revizuirea era, în speţă, inadmisibilă şi în privinţa acelei părţi a fondului cauzei referitoare la apartamentul nr.10 luând în considerare că înscrisul doveditor, existent la epoca soluţionării procesului de fond, emana, practic, de la partea căreia profită revizuirea.
4. în speţă, revizuirea formulată de procuror nu reprezenta o ultimă soluţie spre a evita „consumarea unei nedreptăţi”. Dintru-început, se cuvine să precizăm că expunerea de la acest punct nu are rangul de argument strict juridic, de natură să cântărească într-o dezbatere de stricteţea celei pe care o merită o instituţie de drept procesual civil, cum este calea de atac a revizuirii.
Dacă facem o astfel de discuţie este pentru că cititorul considerentelor deciziei aici comentate ar fi tentat să presupună că instanţa noastră supremă şi-a propus să nu rămână insensibilă la constatarea, de fond, a distanţei dintre hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care, cel puţin în raport cu C.G.M.B., a fost recunoscută calitatea de proprietar a reclamantului-intimat, pe de o parte, şi actele depuse în dosarul de revizuire care relevau, în mod flagrant, o situaţie contrară şi, mai mult decât atât, creată anterior pronunţării hotărârii respective. Cu alte cuvinte, o asemenea constatare ar fi, probabil, vinovată de superficialitatea cu care a fost abordată problema admisibilităţii, respectiv a introducerii în termen a cererii de revizuire de către procuror, apreciindu-se implicit, dar în chip nefondat după cum am încercat să demonstrăm în cele ce precedă, că imposibilitatea producerii înscrisului determinant s-ar analiza în raport cu Parchetul, iar nu cu partea litigantă interesată să îl invoce.
în realitate, datele speţei de faţă nu îndreptăţeau o asemenea judecată. Cel puţin din considerentele deciziei comentate, nu rezultă preexistenţa unor procese, purtate între reclamantul-intimat, pe de o parte, şi terţii relevaţi ca proprietari de „înscrisurile descoperite ulterior”, pe de altă parte, procese care să fi fost soluţionate nefavorabil pentru aceştia din urmă.
în consecinţă, cel care obţinuse o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii în revendicare având însă o autoritate de lucru judecat exclusiv în raport cu C.G.M.B. nu putea, în cele din urmă să evite a-şi disputa această pretinsă calitate în contradictoriu cu cei care se pretindeau adevăraţii şi actualii proprietari ai apartamentelor, cel mai probabil în cadrul unor acţiuni în revendicare sau în anularea unor contracte de vânzare-cumpărare. Instanţele de fond învestite cu judecarea unor asemenea cereri ar fi avut, fără îndoială, toate datele necesare pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, corespunzătoare, în mod necesar, ideii de dreptate într-o astfel de speţă.
| ← ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT ÎN BAZA DECRETULUI NR.... | Conflict de competenţă. Revizuire. Conflict de muncă.... → |
|---|
