Competenţă teritorială absolută. Partaj succesoral. Regulator de competenţă.
| Comentarii |
|
Recurs. Atacarea hotărârii pronunţate în regulatorul de competenţă după soluţionarea cauzei pe fond şi în condiţiile în care motivele de recurs făcuseră obiect de critică şi în recursul declarat împotriva deciziei tribunalului prin care se menţinuse hotărârea primei instanţe de partajare a averii succesorale. Caracterul formal al criticilor
Cererea recurentei de a se casa sentinţa prin care s-a stabilit competenţa ratione loci a primei instanţe de fond, pe motiv că la data pronunţării ei nu exista conflict de competenţă, este de un formalism excesiv.
Aceasta, întrucât, ulterior pronunţării regulatorului de competenţă, acest conflict a apărut. Intr-adevăr, hotărârea de declinare a primei instanţe (sent. civ. nr. 1367/ 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sector 2 BucureştiJ a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar cealaltă cauză aflată pe rolul Judecătoriei Roşiorii de Vede şi care fusese suspendată a fost ulterior repusă pe rol. In plus, faţă de caracterul absolut al normelor de competenţă teritorială în materie, instanţa competentă nu putea fi decât cea stabilită prin sentinţa recurată în favoarea Judecătoriei Roşiorii de Vede, în circumscripţia căreia a existat ultimzul domiciliu al defuncţilor.
(Secţia civilă, decizia nr. 2360 din 9 mai 2001)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie 1998 sub nr. 2818 pe rolul Judecătoriei Roşiorii de Vede, reclamanta M.l. a chemat în judecată pe pârâta T.G. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să partajeze bunurile rămase în urma decesului părinţilor lor D.M. (decedată la 1 noiembrie 1996) şi D.N. (decedat la 13 decembrie 1997), ambii cu ultimul domiciliu în comuna Ciolăneşti, judeţul T eleorman.
Prin încheierea din 11 noiembrie 1998, Judecătoria Roşiorii de Vede respinge excepţia de necompetenţă teritorială invocată de către pârâtă şi se declară competentă să soluţioneze cauza în baza art. 14 pct. C. pr. civ., având în vedere că ultimul domiciliu al ambilor defuncţi a fost pe raza sa teritorială.
Prin încheierea din 9 decembrie 1998 Judecătoria Roşiorii de Vede, având în vedere copia încheierii de la 19 noiembrie 1998 din dosarul nr. 17789/1998 al Judecătoriei sectorului 2 din care rezultă că pe rolul acelei instanţe se află procesul
de partaj succesoral pentru bunurile rămase în urma aceloraşi defuncţi (în care pârâta din această cauză este reclamantă, iar reclamanta din această cauză este pârâtă), a dispus din oficiu suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti pentru rezolvarea conflictului pozitiv de competenţă între Judecătoria Roşiorii de Vede şi Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1 din 12 ianuarie 1999, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roşiorii de Vede, reţinând că ultimul domiciliu al ambilor defuncţi este pe raza acestei judecătorii conform certificatelor de deces.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs T.G. la data de 28 octombrie 1999, arătând în primul rând că nu i s-a comunicat hotărârea pe care a recurat-o, de care a aflat întâmplător la data de 19 octombrie 1999 şi, ca atare, recursul este în termen.
Mai susţine recurenta că la data când Curtea de Apel a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roşiorii de Vede nu exista nici un conflict de competenţă - nici pozitiv, nici negativ.
Recurenta arată că a apărut un conflict de competenţă la data de 5 mai 1999 când Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, prin decizia civilă nr. 553 A a admis apelul, a desfiinţat sentinţa Judecătoriei sectorului 2 de declinare a competenţei şi a trimis cauza Judecătoriei sectorului 2 spre rejudecare.
în ceea ce priveşte declararea în termen a recursului, urmează a constata că întrucât la dosar nu există dovada de comunicare a sentinţei civile nr. 1 din 12 ianuarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, recurenta este în termen să declare recurs din momentul când a luat cunoştinţă de hotărâre; deci recursul urmează a fi considerat declarat în termen.
Pentru a putea aprecia asupra recursului, este necesar să mai reţinem următoarele împrejurări petrecute după pronunţarea hotărârii recurate.
La data de 28 ianuarie 1999, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 1367 îşi declină competenţa de soluţionare a cauzei (de partaj succesoral dintre aceleaşi părţi), în favoarea Judecătoriei Roşiorii de Vede.
La data de 3 mai 1999, prin decizia civilă nr. 553 A, Tribunalul Bucureşti secţia a V-a, admite apelul declarat de T.G., desfiinţează sentinţa civilă nr. 1367/1999 şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
De menţionat că, la data de 17 martie 1999 cauza care a format obiectul dosarului nr. 2818/ 1998 al Judecătoriei Roşiorii de Vede fusese suspendată până la soluţionarea conflictului de competenţă, a fost repusă pe rol, iar de data aceasta recurenta-pârâtă apreciind că există conflict de competenţă, a solicitat trimiterea cauzei la Curtea de Apel pentru a fi soluţionată (termenul din 9 iunie 1999), însă instanţa nu a dat curs acestei cereri.
Cauza şi-a urmat în continuare cursul pe rolul Judecătoriei Roşiorii de Vede, care la data de 27 octombrie 1999, prin sentinţa civilă nr. 2504 a
soluţionat cererea de partaj succesoral, soluţie care a fost menţinută prin decizia civilă nr. 1973 din 13 octombrie 2000 a Tribunalului Teleorman, care a respins apelul lui T.G.
Prin decizia civilă nr. 261 din 5 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă a admis recursul declarat de T.G. şi a casat decizia Tribunalului Teleorman trimiţând cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, reţinând în considerente că instanţa de apel a judecat cauza deşi nu fusese soluţionat recursul împotriva regulatorului de competenţă, şi că nu a făcut aplicarea prevederilor art. 164 C. pr. civ.
în această situaţie, şi reţinând că, în conformitate cu art. 14 pct. 2 C. pr. civ. cererile privitoare la moştenire sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului, competenţă teritorială absolută, urmează ca cererea recurentei de a casa sentinţa prin care s-a stabilit competenţa pentru că la data pronunţării ei nu există conflict de competenţă, este de un formalism excesiv.
Aceasta întrucât de la data de 5 mai 1999 conflictul de competenţă a apărut şi chiar recurenta, după cum s-a reţinut mai înainte, a solicitat să fie rezolvat printr-un regulator de competenţă în care, faţă de caracterul absolut al competenţei (atrase de ultimul domiciliu al defuncţilor, atestat prin certificatele de deces), nu putea fi decât instanţa stabilită prin sentinţa recurată.
Adăugând la aceste considerente şi împrejurarea că s-a parcurs un ciclu procesual şi cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare ca urmare chiar a recursului declarat de recurenta din această cauză, avându-se în vedere motivele invocate de aceasta, sunt argumente suficiente pentru a constata că recursul este nefondat şi urmează a fi respins.
| ← Conflict de competenţă. Revizuire. Conflict de muncă.... | Împărţeala în natură. Criterii la formarea şi atribuirea... → |
|---|
