CSJ. Decizia nr. 1002/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1002
Dosar nr. 5796/2001
Şedinţa publică din 13 martie 2003
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial la Judecătoria Mediaş cu numărul de dosar 2384/1998, Primăria municipiului Mediaş a chemat-o în judecată pe S.H. solicitând sistarea stării de indiviziune asupra imobilului situat în Mediaş, înscris în cartea funciara (C.F.) 3074 Mediaş cu nr. topografic 5440/4629/7/1, 5440/4629/7/2, 5440/4629/7/3.
În motivarea acţiunii s-a afirmat că asupra imobilului deţin cote egale de proprietate Statul român şi pârâta, solicitându-se partajarea imobilului în natură.
La termenul de la 4 septembrie 1998 acţiunea iniţială a fost precizată solicitându-se ca, pe lângă S.H. să fie citată în cauză, în calitate de pârâtă, şi R.G.A.T.L. Mediaş, devenită ulterior S.C. g.c. S.A. - Mediaş.
În ceea ce o priveşte, pârâta S.H. a formulat la rândul său o cerere reconvenţională solicitând ca ieşirea din indiviziune să se efectueze prin atribuirea întregului imobil în proprietatea sa.
Prin sentinţa nr. 221/1999 pronunţată de Judecătoria Mediaş s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Sibiu, pe considerentul că valoarea imobilului era de peste 150.000.000 lei.
Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu cu numărul de dosar 994/1999.
Ulterior, acţiunea formulată de Primăria municipiului Mediaş a fost însuşită de Consiliul local al municipiului Mediaş, iar în cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu P.R. şi P.T., care au solicitat să se constate valoarea investiţiilor efectuate de ei în imobilul aflat în litigiu, cerând ca, în ipoteza admiterii cererii reconvenţionale, pârâta S.H. să fie obligată să le plătească contravaloarea respectivelor investiţii.
Prin sentinţa civilă nr. 119/2001, Tribunalul Sibiu a admis acţiunea principală şi a respins cererea reconvenţională precum şi cererile de intervenţie, dispunând partajarea în natură a imobilului prin atribuirea câte unui apartament către reclamant şi respectiv către pârâtă.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus menţinerea stării de indiviziune în cote egale de 50% pentru cele două părţi în ceea ce priveşte întregul teren (clădit şi neclădit), unele elemente de construcţie şi racordurile edilitare, reclamantul fiind obligat la plata către pârâta a unei sulte de 59.041.073 lei.
Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentinţe de pârâta S.H. a fost respins prin Decizia nr. 171/A/2001 pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Alba Iulia.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei în prima instanţă revenea tribunalului deoarece starea de indiviziune preexistentă nu derivă dintr-o comunitate matrimonială sau succesorală, iar pe de altă parte valoarea imobilului era de peste 150.000.000 lei; în baza aceloraşi considerente a fost înlăturată o primă critică formulată de pârâtă şi prin care se susţinea că acţiunile ar fi trebuit să fie soluţionate în fond de către judecătorie.
S-a reţinut, de asemenea, că sunt nefondate şi criticile pârâtei referitoare la modalitatea de partajare - în natură - a imobilului, instanţa de apel evidenţiind că prin alcătuirea celor două loturi s-au creat condiţii adecvate de utilizare de sine stătătoare a apartamentelor astfel delimitate ca şi a dependinţelor aferente lor, diminuându-se în acelaşi timp posibilitatea unor litigii viitoare.
În altă ordine de idei s-a constatat că instanţa de fond nu a fost în mod legal învestită cu o cerere de evacuare din imobil a numitului P.M., critica pârâtei referitoare la o pretinsă omisiune a tribunalului de a se pronunţa în legătură cu această chestiune fiind, deci, nejustificată.
În considerentele deciziei pronunţate în apel s-a relevat pe de altă parte că în dosar există probe care atestă că fratele pârâtei a iniţiat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul că a solicitat restituirea în natura a cotei indivize de imobil care i-a aparţinut în trecut şi care ulterior a făcut obiectul unei măsuri de expropriere. În legătură cu acest aspect instanţa a subliniat că demersurile făcute de fratele reclamantei sunt lipsite de relevanţă atâta timp cât cel care le-a iniţiat nu a formulat şi o cerere de intervenţie în interes propriu în cauza de faţă.
Pentru aceleaşi considerente s-a apreciat că în mod justificat instanţa de fond nu a dat curs unei cereri de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critica pârâtei referitoare la acest aspect fiind şi ea înlăturată.
La 12 noiembrie 2001 S.H. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 5796/2001.
În motivarea recursului pârâta a susţinut că:
1. Primăria Mediaş nu avea calitatea de coproprietară şi, prin urmare, „nu era îndreptăţită să deschidă acţiunea civilă nr. 8553 din 9 octombrie 1997";
2. instanţele nu au ţinut seama de probele care atestau că procesul se poartă asupra unui „imobil nedezmembrat, cu intrări şi dependinţe comune" care are caracterul de „casă familiară în bun comun";
3. aprecierea instanţelor potrivit căreia ar fi existat mereu 2 apartamente contravine deciziei administrative nr. 777 din 15 august 1983 care atestă că anterior acelui act abuziv - emis în favoarea E.G.C.L. - Gospodărie Comunală pârâta nu avea calitatea de coproprietară;
4. concluzia instanţelor conform căreia Primăria Mediaş ar fi preluat partea de 4/8 din imobil este lipsită de suport probatoriu;
5. contractul de închiriere nr. 312/1990-1996 pe numele P.R. este pe de-o parte lovit de nulitate nefiind încheiat cu consimţământul pârâtei în calitate de proprietară şi coproprietară, fiind în acelaşi timp expirat din 1996 adică dinainte de începerea procesului;
6. în lipsa unui contract de închiriere legal încheiat P.R. nu putea figura în cauză în calitate de intervenient;
7. în soluţionarea cauzei instanţele nu au ţinut seama de Decizia nr. 1772/1990 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie şi prin care fusese soluţionată în principiu atât chestiunea lipsei de validitate a contractului de închiriere încheiat fără acordul unuia dintre coproprietari cât şi aceea a inexistenţei a două apartamente distincte în cadrul imobilului;
8. hotărârea pronunţată în cauză de către Tribunalul Sibiu nu a fost semnată de către judecător;
9. contractul de închiriere invocat drept titlu locativ de către intervenienţi este lipsit de validitate şi pe considerentul că nu a fost semnat de directorul întreprinderii locatoare;
10. soluţia primei instanţe prin care recurentei-pârâte i-a fost atribuită mansarda nu ţine seama de împrejurarea că acel spaţiu aparţinea deja pârâtei conform contractului de cumpărare nr. 1994 din 24 septembrie 1973;
11. ieşirea din indiviziune dispusă de către prima instanţă contravine menţiunilor din Decizia nr. 1772/1990 a Curţii Supreme de Justiţie referitoare la interzicerea actelor de dispoziţie efectuate de către un coindivizar fără acordul tuturor celorlalţi coindivizari;
12. măsura prin care instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă să plătească cheltuielile de investiţii nu se justifică şi în raport de împrejurarea că respectivele investiţii efectuate de P.R. au avut drept obiectiv „modificări şi schimbări în întregul parter, modificând astfel structura imobilului";
13. pe lângă intervenientul P.R. în imobil locuieşte, fără titlu, şi fratele acestuia, P.M.;
14. chiria stabilită în sarcina intervenientului P.R. este derizorie, cifrându-se la 672 lei lunar;
15. familia P.M. şi-a însuşit prin fraudă şi o altă casă situată în Sibiu;
16. în hotărârea pronunţată de prima instanţă s-a inserat în mod eronat menţiunea „cotă preluată în baza Decretului nr. 223/1974 şi a pârâtei S.H.".
Tot în motivarea recursului declarat de pârâta S.H. s-a evidenţiat că o altă încălcare majoră a dispoziţiilor legale este imputabilă instanţei de apel, care nu a permis mandatarei recurente - numita M.G. - să susţină apelul declarat în cauză.
În aceeaşi ordine de idei s-a afirmat că menţiunea din Decizia recurată privind pronunţarea acesteia la 24 septembrie 2001 nu corespunde realităţii deoarece cauza a fost judecată la 17 septembrie 2001.
În raport cu toate aceste critici recurenta a solicitat respingerea acţiunii de ieşire din indiviziune şi a cererii de intervenţie, anularea hotărârilor pronunţate în cauză, evacuarea necondiţionată din imobil a familiei P.R. ca şi a lui P.M. precum şi obligarea familiei P.R. la plata cheltuielilor de judecată.
În acelaşi context recurenta-pârâtă a menţionat că urmăreşte, de asemenea, revendicarea părţii statului de 4/8 luată abuziv în 1983, invocând în acest sens demersurile sale efectuate la 23 iulie 1996 în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pe lângă motivele mai sus menţionate, recurenta S.H. a depus la dosar o multitudine de petiţii prin care fie reitera susţinerile sale iniţiale fie formula noi critici privind modul în care cauza a fost soluţionată în fond şi în apel.
Este de observat însă că - fiind depuse direct la instanţa de recurs şi numai după împlinirea termenului de motivare a recursului - aceste din urmă critici contravin normelor imperative prevăzute de art. 301 şi art. 302 C. proc. civ. astfel încât Curtea nu are a se pronunţa asupra lor.
În ceea ce îi priveşte, intimatul-reclamant Consiliul local al municipiului Mediaş şi intimaţii intervenienţi P.R. şi P.T. au solicitat respingerea recursului, iar intimata-pârâtă S.C. g.c. S.A. - Mediaş nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
În legătură cu recursul astfel declarat, Curtea reţine că, prin natura lor, argumentele aduse în susţinerea lui corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.
Prin urmare, aceste texte de lege vor fi avute în vedere în analizarea recursului deşi nu au fost invocate în mod expres de pârâta-recurentă, respectiva deficienţă de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reţine că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În acest sens Curtea constată că dezbaterile asupra apelului declarat de pârâtă au avut loc în Şedinţa publică din 17 septembrie 2001, fiind consemnate ca atare în încheierea de şedinţă întocmită la aceeaşi dată, iar pronunţarea a fost amânată la 24 septembrie 2001, măsură procedurală ce îşi are temeiul în dispoziţiile art. 260 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica referitoare la o pretinsă indicare greşită a datei judecării cauzei.
Este, de asemenea, de observat că din cuprinsul încheierii de la 17 noiembrie 2001 nu rezultă că instanţa de apel ar fi respins o solicitare a mandatarei M.G. de a pune concluzii în susţinerea apelului, aşa încât şi din acest punct de vedere afirmaţiile recurentei S.H. contravin realităţii.
De altfel, în raport cu dispoziţiile art. 68 alin. (4) C. proc. civ., mandatara nici nu ar fi avut dreptul să pună personal concluzii, iar la termenul menţionat pârâta-apelantă a fost reprezentată nu numai de mandatara sa, M.G., ci şi de avocatul D.S. care, acţionând conform împuternicirilor scrise date de S.H. - împuterniciri aflate în dosarul de apel - a formulat cereri şi a pus în cele din urmă concluzii în susţinerea apelului.
Verificând, de asemenea, dosarul primei instanţe, Curtea constată că încheierea de amânare a pronunţării dată de Tribunalul Sibiu la 20 februarie 2001 cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, minuta sentinţei pronunţate de către aceeaşi instanţă la 27 februarie 2001 precum şi sentinţa propriu-zisă sunt semnate de judecător, astfel încât nu există nici un element care să confirme veridicitatea susţinerilor contrare ale recurentei.
În altă ordine de idei Curtea reţine că tot în dosarul primei instanţe au fost depuse copii ale înscrisurilor oficiale care atestă că prin Decizia nr. 777 din 15 august 1983, emisă în baza Decretului nr. 223/1974 de către fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Sibiu, Statul român a dobândit cu plată cele două cote indivize de proprietate avute anterior asupra imobilului de către fratele pârâtei, numitul B.I.H., şi parţial de soţia acestuia, B.H.
Aceleaşi înscrisuri atestă că dreptul indiviz al Statului român astfel constituit - şi care totaliza 2/4, adică 1/2 - a fost intabulat ca atare în Cartea funciară procedându-se şi la întocmirea unui proces-verbal prin care fosta întreprindere de stat I.J.C.L. Sibiu - E.G.C.L. Mediaş prelua imobilul în exploatare.
În raport cu aceste probe sunt nefondate apărările recurentei care neagă existenţa dreptului indiviz de proprietate al Statului român sau urmăresc să lipsească acel drept de eficienţa juridică contestând calitatea procesuală a autorităţilor care exercită în prezent acest drept.
Pentru considerente similare nu pot fi primite nici apărările recurentei care tind să obstrucţioneze soluţionarea cauzei pe considerentul că însăşi S.H. ar intenţiona să revendice cota indiviză de proprietate care în realitate a aparţinut exclusiv fratelui său şi soţiei acestuia.
Curtea reţine, de asemenea, că potrivit art. 728 alin. (1) teza I C. civ. „nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune".
În raport cu formularea lipsită de echivoc a acestui text de lege apare ca lipsită de temei juridic şi aserţiunea recurentei conform căreia acţiunea de ieşire din indiviziune ar reprezenta un act de dispoziţie şi că, deci, nu ar putea fi primită decât în măsura în care există un acord în acest sens al tuturor coproprietarilor.
Se mai reţine de către această Curte că instanţa de apel a expus pe larg considerentele - întru-totul raţionale şi echitabile - care au fost avute în vedere la alcătuirea şi atribuirea celor două loturi, astfel încât este inutilă o nouă enunţare a lor ca răspuns la criticile formulate în mod generic de recurentă în legătură cu această chestiune.
Se impune a fi amintit totuşi faptul că în dosarul iniţial de fond al Judecătoriei Sibiu s-a întocmit o expertiză tehnică ale cărei concluzii au evidenţiat posibilitatea realizării unui partaj în natură conform celor două unităţi constructive avute în vedere ulterior şi de către instanţe.
În acelaşi dosar se găseşte şi copia procesului verbal întocmit la 15 august 1983 cu ocazia preluării de către Statul român a cotelor indivize de proprietate avute anterior de fratele recurentei, înscris în care s-a menţionat expres că imobilul cuprindea încă de pe atunci două apartamente.
Tot în legătură cu chestiunea analizată este de remarcat că S.H. a depus în dosarul iniţial de fond al Judecătoriei Sibiu obiecţiunile pe care le avea de formulat la raportul de expertiză tehnică, iar respectivele obiecţiuni nu conţineau nici o critică referitoare la propunerea expertului de partajare a imobilului în natură.
Celelalte critici şi nemulţumiri expuse de S.H. în motivarea recursului se referă cu precădere la situaţia conflictuală dintre recurentă şi membrii familiei P., astfel încât o analizare detaliată a acestora apare ca inutilă, dată fiind lipsa lor de relevanţă în raport cu obiectul litigiului.
Este de amintit totuşi faptul că soluţia de respingere a cererii de intervenţie formulată de P.R. şi P.T. are în prezent caracter definitiv şi irevocabil, fiind, deci, lipsită de suport şi bizară referirea recurentei la o aşa numită „măsură prin care instanţa de fond a obligat-o pe pârâtă să plătească cheltuielile de investiţii".
De asemenea, este de observat că, în condiţiile în care calitatea de chiriaşi a intervenienţilor P.R. şi P.T. este exercitată exclusiv asupra lotului atribuit la partaj reclamantului Consiliul local al municipiului Mediaş, aserţiunile recurentei referitoare la lipsa de validitate a titlului lor locativ sunt şi ele irelevante.
O concluzie similară se impune şi în legătură cu invocarea de către recurentă a deciziei nr. 1772/1990 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în condiţiile în care starea de indiviziune nu încetase încă.
Având, deci, în vedere că în cauză nu îşi găsesc incidenţa nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din acelaşi cod respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.H. împotriva deciziei nr. 171/A din 24 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1001/2001. Civil → |
|---|
