CSJ. Decizia nr. 1/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1
DOSAR Nr. 3859 / 2001
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2003
La data de 6 decembrie 2002 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâţii T. S. şi T. A. împotriva deciziei civile nr. 381 din 27 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 6 decembrie 2002, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunţarea s-a amânat la 17 decembrie 2002, la 23 decembrie 2002, apoi la 13 ianuarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3323/2000, reclamanta C. M. C. a chemat în judecată pe pârâţii T. S. şi T. A., solicitând să se constate că titlul şi dreptul ei de proprietate sunt preferabile titlurilor de proprietate ale pârâţilor, urmând ca aceştia să fie obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. G. G. nr. 36, sector 1.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 4883 din 18.04.1997, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a constatat nelegalitatea titlului prin care a fost preluat de către stat imobilul în litigiu.
Cu alte cuvinte, prin sentinţa menţionată reclamanta a fost repusă de facto în dreptul său, deoarece s-a constatat că preluarea de către stat a imobilului a fost nelegală.
Astfel, reclamanta concluzionează că, având în vedere caracterul declarativ al oricărei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, imobilul precizat nu a ieşit niciodată din proprietatea sa, iar statul nu a avut nici un moment drept de proprietate asupra lui.
Reclamanta a mai arătat că titlul său de proprietate este preferabil, întrucât ea a dobândit acest imobil de la adevăraţii proprietari, care, la rândul lor, aveau un titlu de proprietate valabil şi necontestat, în vreme ce pârâţii au dobândit de la stat, deci de la o persoană care nu are titlu valabil.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 89 din 26.01.2001, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa de fond a reţinut că titlul reclamantei este mai bine caracterizat , iar pârâţii au dobândit acelaşi bun de la un non-proprietar, al cărui titlu de proprietate nu era valabil.
Pârâţii au declarat apel împotriva sentinţei tribunalului, susţinând că imobilul în litigiu făcea parte din categoria celor aflate sub incidenţa Legii nr. 112/1995, fiind în proprietatea statului, iar contractul lor de vânzare-cumpărare a fost încheiat anterior formulării cererii de restituire, ei fiind de totală bună credinţă.
S-a mai susţinut, prin cererea de apel, că sentinţa este nelegală şi netemeinică, deoarece instanţa s-a considerat investită şi cu verificarea valabilităţii titlului statului, reţinând că acţiunea este admisibilă şi în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, aspect ce nu a fost pus în discuţia părţilor.
Prin Decizia nr. 381 din 27.06.2001, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut, la fel ca instanţa de fond, că, prin sentinţa civilă nr. 4883 din 18.04.1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat nelegalitatea titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu, fiind obligaţi pârâţii C.G.M.B. şiS.C. Pajura SA. larestituirea în proprietate şi posesie a imobilului, măsură ce, de altfel, a fost luată şi prin Dispoziţia Primarului General al Capitalei nr. 1003/22.07.1997.
Tot instanţa de apel a reţinut şi faptul că, prin sentinţa pronunţatăs-a stabilit că Decretul nr. 223/1974, în baza căruia fusese trecut imobilul în proprietatea statului, a contravenit Constituţiei României de la acea dată, acordurilorşi tratatelor internaţionale la care România era parte.
S-a considerat, astfel, că reclamanta nu a pierdutniciodată proprietateaasupra bunului şi, din acest punct de vedere, instanţa de fond a acordat în mod corect prioritate titlului reclamantei în raport cu cel al pârâţilor, a cărui desfiinţare nu s-a solicitat.
Cum transferul proprietăţii către stat a fost inexistent, s-a apreciat că în mod corect a fost dispusă restituirea imobilului prin sentinţa nr. 4883/1997.
Împotriva acestei decizii, pârâţii au declarat recurs, prin care au arătat, în esenţă, că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că reclamanta a efectuat demersurile în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum o atestă actele depuse la dosar de către recurenţi, faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate , respectiv înscrisurile prin care s-a dovedit că reclamanta a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea pricipiului ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi a principiului validităţii aparenţei în drept, precum şi că întreaga motivare a instanţei are la bază analiza sentinţei civile nr. 4883/1997.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Reclamanta C. M. C. a promovat o primă acţiune în revendicare, ce, prin sentinţa civilănr. 4883 din 18.04.1997, rămasă definitivă şi irevocabilă, i-a fost admisă, s-a constatat nelegalitatea titlului prin care statul a preluat imobilul în litigiu şi a obligat pârâţiiC.G.M.B. şi S.C. Pajura SA. să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie.
În anul 1998, reclamanta a formulat altă cerere de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii T. S. şi T. A., cu privire la imobilul din litigiu.
În mod definitiv şi irevocabil instanţele au respins acţiunea reclamantei, reţinând că nu intră în discuţie vreo cauză de nulitate absolută sau un caz tipic de fraudă la lege, contractul de vânzare-cumpărare fiind anterior începerii oricărui demers de restituire a imobilului, potrivit dreptului comun.
Astfel, s-a stabilit că titlul pârâţilor dat de contractul de vânzare-cumpărare nr. N 593 din 23.01.1997, încheiat cu C.G.M.B. în temeiul Legii 112/1995, este valabil,acţiunea în revendicare a reclamantei fiind introdusă după data semnării acestui contract.
În atare situaţie, reclamanta a promovat prezenta acţiune, întemeiată pe soluţia comparării titlurilor deţinute de cele două părţi, în considerarea faptului că titlul său este mai bine caracterizat.
În temeiul art. 1854 cod civil posesia creează o prezumţie de proprietate, caracterizată„iuris tantum" care încetează dacă se face dovada că posesorul este de rea-credinţă.
Efectul bunei-credinţe a posesorului face aplicabil „in pari causa possessor potior haberi debet".
Ca atare, prezumţia de proprietate cade dacă posesorul a fost de rea-credinţă. Soluţia, întemeiată pe ocrotirea bunei-credinţe, ca principiu fundamental al dreptului civil şi, invers, pe combaterea relei-credinţe, ca sancţiune, îşi are, logic, aplicabilitate şi în ipoteza când părţile litigante ale revendicării produc, fiecare, titluri emanând de la autori diferiţi. În acest caz este necesar ca reclamantul să facă dovada că pârâtul are, într-adevăr, un autor, că între autori au existat raporturi juridice, în temeiul cărora autorul pârâtului, pierzând calitatea de proprietar, a devenit un detentor precar şi că pârâtul este un dobânditor de rea-credinţă. În acest caz, reclamantul va câştiga în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul principiului „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet".
Numai că, în speţă, cu privire la titlul pârâţilor, izvorât din prevederile şi în aplicarea Legii 112/1995, s-a stabilit, după cum s-a arătat, că este valabil, respingându-se acţiunea promovată de reclamantă, pentru constatarea nulităţii absolute a acestuia.
Or, din interpretarea prevederilor art. 46 al. 2, coroborat cu art. 47 al. 2 din Legea nr. 10/2001, rezultă cărestituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie este condiţionatăde constatarea prin hotărâre judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, această soluţie găsindu-şi aplicarea şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, referitor la care persoanele îndreptăţite nu înţeleg să facă uz de dispoziţiile art. 47 din lege.
Nulitatea absolută a actului se impune, astfel, ca o premisă inevitabilă a admiterii acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu soluţia clasică în materie de revendicare, a comparării drepturilor autorilor.
Faţă de cele ce preced, recursul se va admite, Decizia atacată se va modifica în sensul admiterii apelului declarat depârâţi împotriva sentinţei, care va fi schimbată în tot, prin respingerea acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii T. S. şi T. A. împotriva deciziei nr. 381 din 27 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâţii T. S. şi T. A. împotriva sentinţei civile nr. 89 din 26.01.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea introdusă de reclamanta C. M. C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1275/2001. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1002/2001. Civil → |
|---|
