CSJ. Decizia nr. 1001/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1001DOSAR NR.344/2001
Şedinţa publică din 13 martie 2003
La data de 26 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr.564 din 25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 13 martie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 aprilie 1999, reclamanta C.A.a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, str.Sirenelor nr.87, sector 5.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut părinţilor săi T.A.şi T.I.şi a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, preluarea făcându-se fără plată, iar Decizia administrativă nr.2146/24 decembrie 1979 nu a fost comunicată proprietarilor care au fost puşi, astfel, în imposibilitate să o conteste.
A mai precizat reclamanta că autorii săi au decedat şi este unica lor moştenitoare, sora sa T.I.M.renunţând la moştenire.
Tribunalul Bucureşti , secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr.444 din 17 aprilie 2000, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str.Sirenelor nr.87, sector 5, compus din 193,75 mp şi construcţia edificată pe acesta, formată din 4 camere, baie, bucătărie, cameră de serviciu şi garaj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, proprietatea autorilor reclamantei, a fost preluat de stat în baza dispoziţiilor Decretului nr.223/1974, fără plată şi fără ca Decizia administrativă să le fie comunicată proprietarilor pentru a putea fi contestată.
Aplicarea dispoziţiilor Decretului nr.223/1974 s-a făcut cu încălcarea dreptului de proprietate ocrotit prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care România a aderat, cât şi a Constituţiei în vigoare la acea dată.
De asemenea, acest act normativ a fost aplicat şi cu încălcarea dispoziţiilor art.480-481 din C.civ..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Curtea de Apel Bucureşti , secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr.564 din 25 octombrie 2000, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active în declararea apelului invocată de reclamanta C.A.şi a respins ca nefondat apelul pârâtului.
Instanţa de apel a reţinut că titlul statului pentru imobilul în litigiu nu este valabil, iar prima instanţă a apreciat corect că Decretul nr.223/1974 contravenea dispoziţiilor art.480-481 din C.civ., Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând casarea acesteia, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, în esenţă, că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în baza deciziei administrative emisă în temeiul dispoziţiilor Decretului nr.223/1974, instanţa reţinând în mod eronat că acest act normativ contravenea Constituţiei în vigoare la acea dată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi dispoziţiilor art.481 din C.civ.Prealabil analizării criticilor formulate în recurs, trebuie lămurită problema legitimării procesuale active a reclamantei în cauză.
Din actele depuse la dosar rezultă că reclamanta C.A.este fiica proprietarilor imobilului în litigiu, ambii decedaţi la data promovării acţiunii, făcând astfel dovada chemării sale succesorale.
În ceea ce priveşte acceptarea moştenirii, se apreciază că aceasta a avut loc tacit, în condiţiile art.689 din C.civ.
Astfel, potrivit textului citat, acceptarea este tacită în cazul în care succesibilul face un act pe care nu ar putea să-l facă decât în calitatea sa de moştenitor şi din care rezultă neîndoielnic intenţia de a accepta moştenirea.
Or, din declaraţiile reclamantei date în faţa Notarului Public din Statul New-York (fila 18 dosar fond şi fila 20 dosar recurs) reiese că a preluat obiectele de vestimentaţie, mobilierul vechi şi obiectele de uz casnic rămase de la părinţii săi, ceea ce are valoarea unei acceptări tacite.
În plus, Ileana Maria Tudor, sora reclamantei, a declarat că renunţă la moştenire în favoarea acesteia din urmă care "va fi singura proprietară a imobilului (casei) din Bucureşti, România, din str.Sirenelor nr.87, ca şi a altor bunuri care rezultă ca moştenire din familia noastră".
Astfel, A.C.rămâne singura moştenitoare a părinţilor săi I.T.şi A.T.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974, abrogat prin Decretul-Lege nr.9/1989, construcţiile ce aparţineau persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nus-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea din ţară, treceau fără plată în proprietatea statului.
În conformitate cu art.4 din acelaşi act normativ identificarea bunurilor, precum şi preluarea sau trecerea lor în proprietatea statului se făcea prin Decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială erau situate bunurile.
Aşadar, prin Decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi între persoana aflată în una din situaţiile reglementate de art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974 şi stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza acestei decizii şi nu prin efectul legii.
Aceasta înseamnă că Decizia administrativă avea caracter constitutiv de drepturi şi, prin urmare, producea efecte numai pentru viitor.
Pe de altă parte, potrivit art.4 alin.2 din Decretul nr.223/1974, Decizia administrativă nu devenea definitivă şi deci nu începea să-şi producă efectele decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.
Exercitarea acestui drept impunea, însă, comunicarea actului administrativ.
În speţă, Decizia nr.2146 din 24 decembrie 1979 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nu a fost comunicată autorilor reclamantei, nefiind, prin urmare, definitivă.
Este evident că prin intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr.9/1989 Decizia administrativă nedefinitivă nu mai poate fi menţinută aşa încât, sub acest aspect se constată nelegalitatea ei.
Distinct de aceasta, nu este lipsit de interes a se releva şi faptul că Decretul nr.223/1974 era contrar legii din chiar momentul emiterii sale, întrucât el contravenea prevederilor art.481 C.civ. care nu a fost abrogat sau modificat în mod expres.
Art.481 C.civ. prevede că, "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Or, prin decretul menţionat nu s-a urmărit satisfacerea unei cauze de utilitate publică, astfel că măsura prevăzută în acest act normativ nu putea produce efecte juridice legale atât timp cât contrazicea o dispoziţie dintr-o lege organică.
Ca urmare, Decizia nr.2146 din 24 decembrie 1979 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, care priveşte imobilul în litigiu, este lovită de nulitate.
Având în vedere principiul supremaţiei Constituţiei faţă de celelalte legi, corect au reţinut instanţele că prevederile Decretului nr.223/1974 contraveneau Constituţiei adoptată în anul 1965 care cuprindea norme de protecţie generală a proprietăţii personale, incluzând şi casa de locuit (art.12 şi 36).
Mai mult, actul normativ în discuţie contravenea şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 care prevede în art.13 că, orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat, precum şi că, orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa şi de a reveni în ţara sa.
Cum Decretul nr.223/1974 sancţiona refuzul cetăţenilor români de a se întoarce în ţară prin confiscarea averii imobiliare, faţă de cele expuse anterior rezultă că măsura dispusă încălca drepturile şi libertăţile cetăţeanului , precum şi regimul proprietăţii.
Pentru toate aceste considerente, se reţine că Decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi, pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârât împotriva acesteia este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr.564 din 25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti , secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1002/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 2185/2001. Civil → |
|---|
