CSJ. Decizia nr. 1012/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1012DOSAR NR.3850/2001
Şedinţa publică din 13martie2003
La data de 7 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul A.D.împotriva deciziei civile nr.959 din 20.09.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 7 martie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 13 martie 2003.
CURTEA
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 11 aprilie 1997, reclamanta A.J.a chemat în judecată pârâta S.C. "C." SA solicitândsă se dispună obligarea acesteia de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str.Pasteur nr.10 sector 5, format dinteren în suprafaţă de 335 m.p. şi construcţie compusă din demisol, parter şi etaj.
În motivarea acţiunii a arătat că a devenit proprietară a imobilului în anul 1932 iar prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr.92/1950 bunul a fost trecut în patrimoniul statului, deşi reclamanta şi defunctul ei soţ, Atanasiu Ioan, erau casnică şi respectiv pensionar.
În şedinţa publică din 29 mai 1997 reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cerere încuviinţată de instanţă prin încheiere.
La data de 9 octombrie 1997 acţiunea a fost din nou completată, solicitându-se chemarea în judecată a pârâţilor I.E., V.V.şi D.T., despre care a arătat că au dobândit, conform prevederilor Legii nr.112/1995, câte un apartament şi cotele indivize ce compun imobilul. Or, cum măsura naţionalizării a fost abuzivă, aceste contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate în frauda legii.
Pe parcursul soluţionării cauzei de către instanţa de fond, reclamanta a decedat, acţiunea fiind continuată de unicul ei moştenitor, A.D..
Acesta a formulat la data de 20 octombrie 1997 contestaţie împotriva Hotărârii nr.748/26.08.1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995 privind acelaşi imobil, formându-se dosarul nr.10978/97, care a fost conexat la acţiunea principală.
La data de 30 aprilie 1998, numiţii I.A., V.V.şi D.T.au formulat întâmpinări prin care au arătat că au cumpărat apartamentele din imobilul revendicat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr.112/1995, fiind cumpărători de bună-credinţă şi au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate, Judecătoria sectorului 5, prin sentinţa civilă nr.4377/11 iunie 1998, a respins atât acţiunea în revendicare cât şi contestaţia împotriva Hotărârii nr.478/1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr.112/1995.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr.640A/3 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr.2019/1 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă. Instanţa a disjuns cauzele şi a trimis la Tribunalul Bucureşti, spre rejudecare, acţiunea în revendicare, potrivit prevederilor art.2 pct.1 lit.b C.proc. civ., şi la Judecătoria sectorului 1 contestaţia în temeiul Legii nr.112/1995.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti – secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr.959 din 20 septembrie 2000, a respins acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.I din Decretul nr.92/1950, autorii reclamantului având în proprietate 5 apartamente, astfel încât măsura naţionalizării a fost în mod corect aplicată.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr.330 din 11 iunie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă. Instanţa de control judiciar a constatat că hotărârea pronunţată în fond este legală şi temeinică, menţionând, ca temei al aprecierii măsurii naţionalizării ca fiind corect aplicată, şi împrejurarea că în anul 1950 o parte din imobil fusese închiriată de autorii reclamantului altor persoane.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în sensul prevederilor art.304 pct.8, 9 şi 10 C.proc.civ.
A susţinut că autorii săi nu au avut în proprietate cinci apartamente, cum se menţionează în anexa la Decretul nr.92/1950, ci numai 3, ce compun imobilul în litigiu, iar de lafamilia Bardă, care, după 1948, le-a fost repartizată în mod forţat cu titlu de chiriaşi, nu au obţinut venituri.
În aceste condiţii a arătat că naţionalizarea s-a făcut în mod greşit.
Pârâţii Voloşeniuc Vasile, D.T.şi I.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Este cert stabilit şi de necontestat că autorii reclamantului – colonel pensionar şi respectiv casnică, au avut ca unică proprietate imobiliară imobilul în litigiu, compus din trei apartamente, în care au locuit efectiv. Cele două apartamente din comuna 30 Decembrie s-a dovedit cu acte că nu le-au aparţinut.
Aceste persoane fac deci partedin categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naţionalizării potrivit prevederilor art.II din Decretul n.92/1950.
Aprecierea instanţelor, în sensul că ar fi incidente în cauză dispoziţiile art.I din acelaşi act normativ, autorii reclamantului fiind „exploatatori de locuinţe" pentru că în imobil ar fi locuit „şi alte persoane" este vădit greşită. Persoanele la care se face referire sunt ordonanţa colonelului A. (!), fata în casă (!) şi familia B. Dacă despre primele nu este cazul a se face comentarii, caracterul hilar al considerentelor fiind vădit, în legătură cu familia B. s-a făcut dovada cu acte că aceasta a locuit în imobil o perioadă scurtă de timp, fiind introdusă în casă în mod forţat, potrivit unei practici notorii în acea perioadă.
Rezultă deci cu evidenţă că măsura naţionalizării imobilului a fost greşită, cu încălcarea prevederilor Decretului nr.92/1950, constatarea acestui abuz fiind legitimă şi necesară.
Soluţiile pronunţate sunt însă corecte în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea contractelor de v ânzare-cumpărare ale persoanelor fizice.
Aceştia au dobândit apartamentele cu respectarea strictă a prevederilor legii nr.112/1995 şi nici o dovadă administrată nu înfrânge prezumţia de bună credinţă de care se bucură. Dimpotrivă, s-a făcut dovada că la data achiziţionării apartamentelor nu exista vreun proces verbal de revendicare pe rolul instanţelor şi că pârâţii nu au fost măcar notificaţi în legătură cu o asemenea eventualitate.
Fiind dobânditori de bună-credinţă şi cu titlu oneros, dreptul lor de proprietate se opune celui al reclamantului şi paralizează efectele principiilor de drept „quod nullum est nullum producit effectum" şi „restitutio in integrum".
De altfel, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, adoptată după formularea acţiunii de faţă, dar care actualmente face parte din ordinea de drept, reclamantul are la dispoziţie celelalte căi de reparare a prejudiciului produs prin naţionalizarea abuzivă, altele decât restituirea în natură.
Aşa fiind, în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ., Curtea va admite recursul reclamantului, va modifica Decizia Curţii de Apel în sensul admiterii apelului său şi schimbării în parte a sentinţei pronunţate de tribunal.
Schimbându-se în parte sentinţa, se va admite în parte acţiunea, constatându-se că imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la respingerea capetelor de cerere, referitoare laconstatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiatede pârâţii V.V., D.T.şi I.A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul A.D.împotriva deciziei civile nr.330 din 11 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV a civilă.
Modifică Decizia în sensul că, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr.959 din 20 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că, admite în parte acţiunea reclamantului şi constată că imobilul situat în Bucureşti str.Pasteur nr.10 sector 5, compus din teren în suprafaţă de 335 m.p. şi construcţie formată din demisol,parter şi etaj a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului.
Menţine dispoziţiile sentinţei privind respingerea celorlalte capete de cerere.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1016/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1009/2001. Civil → |
|---|
