CSJ. Decizia nr. 1249/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1249DOSAR NR.3727/2001
Şedinţa publică din 27 martie 200.
La data de 14 martie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanţii S.M.şi S.D.împotriva deciziei nr.139/A din 8 iunie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 27 martie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 decembrie 2000 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanţii S.M.şi S.D.au chemat în judecată pe pârâţii: Consiliul Judeţean Sibiu, Statul Român, prin Municipiul Sibiu, prin primar, S.C.U. S.A.Sibiu, D.C. G. şi D.R.E., T.I.şi T.C., M.A., solicitând: constatarea nulităţii deciziei nr.351/1978 emisă de fostul Consiliu Popular al Judeţului Sibiu privind trecerea în proprietatea statului a imobilului teren şi construcţie din Sibiu, str.Hochmeister nr.8, cu consecinţa anulării încheierii de întabulare a bunului şi radierii dreptului de proprietate al statului; constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr.505/1997, nr.425/1996 şi nr.426/1996 încheiate de pârâţii persoane fizice cu S.C.U. Sibiu, însoţită de anularea încheierilor de întabulare şi rectificarea cărţii funciare, precum şi predarea bunului în deplină proprietate şi liniştită posesie.
În motivarea acţiunii, încadrată în drept în dispoziţiile art.6 ale Legii nr.213/1998, reclamanţii au arătat că imobilul pretins a aparţinut în proprietate familiei lor şi urmare a refuzului lor de a se întoarce din Germania, în aplicarea Decretului nr.223/1974 s-a emis Decizia nr.351/1978 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Sibiu, prin care bunul a fost trecut fără plată în proprietatea statului, fiind întabulat în acelaşi an.
S-a susţinut că această modalitate de preluare a fost ilegală, în condiţiile în care Decizia administrativă nu era definitivă, nefiindu-le comunicată, pentru ao putea ataca.
Pe de altă parte, se susţine că prin actul normativ în cauză s-au încălcat mai multe tratate internaţionale la care România era parte: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la la Drepturile civile şi politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă s-a solicitat a se constata că şi contractele prin care pârâţii persoane fizice au dobândit de la stat părţi din imobil sunt lovite de nulitate, pârâţii părţi contractante fiind de rea credinţă întrucât au cumpărat – deşi fuseseră înştiinţaţi asupra pretenţiilor reclamanţilor.
În urma administrării probei cu înscrisuri, Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr.149/15 martie 2001 a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că reclamanţii au fost proprietarii cotei de 4/6 din imobilul pretins, trecut în proprietatea statului prin Decizia administrativă emisă în baza Decretului nr.223/1974, act normativ care, fiind contrar tratatelor internaţionale la care România era parte, nu constituie titlu valabil de preluare.
Dar, în speţă, fiind incidentă legislaţia de carte funciară, instanţa a reţinut că acţiunea în rectificare de carte funciară întemeiată pe art.34 pct.1 din Decretul-Lege nr.115/1938 este supusă unei prescripţii de 3 ani care se socoteşte de la data întabulării statului.
S-a constatat că pârâţii persoane fizice sunt terţi dobânditori de bună-credinţă, care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriaşi anterior înregistrării încunoştiinţării scrise a reclamantelor la R.A.G.C.L.Sibiu (S.C.U. S.A.).
Ca atare, conform art.37 din Decretul-Lege nr.115/1938 a fost respinsă acţiunea, terţii dobânditori fiind apăraţi de principiul publicităţii cărţii funciare.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr.139 din 8 iunie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Alba, Secţia civilă.
În motivarea soluţiei adoptate, cu referire la principiul instituit prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a pârâţilor subdobânditori cu titlu oneros.
S-a reţinut că rezolvarea problemei prescripţiei acţiunii în rectificare a cărţii funciare, dată de prima instanţă este corectă.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanţii.
Motivele recursului, încadrate în drept în dispoziţiile art.304 pct.9 C. proc. civ. vizează în principal următoarele aspecte: înscrierea dreptului pârâţilor persoane fizice în cartea funciară a fost ulterioară înregistrării sesizării recurenţilor – 15 august 1997 – la RAGCL Sibiu, aceştia fiind de rea-credinţă în înţelesul art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001; Legea nr.112/1995 în temeiul căreia s-au vândut apartamentele nu era aplicabilă, imobilul fiind trecut fără titlu în proprietatea statului; potrivit art.37 din Legea nr.115/1938, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă.
Consiliul Judeţean Sibiu, prin întâmpinare, a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea recursului.
S.C.U. S.A. Sibiu şi pârâţii-intimaţi D. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin petiţie separată, pârâta-intimată M.A. a învederat că este de acord cu admiterea recursului, respectiv a acţiunii, pe care o consideră întemeiată în condiţiile în care a fost încunoştiinţată despre intenţia reclamanţilor de redobândire a imobilului.
Recursul este fondat, urmând a fi admis în sensul şi în considerarea celor ce urmează.
Reclamanţii au fost proprietarii unei cote de 4/6 din imobilul situat în Sibiu, str.Hochmeister nr.8, înscris în C.F. nr.12058 Sibiu, nr.top 5317/1/2 compus din teren şi construcţie. Prin Decizia nr.351 din 5 iunie 1978 Consiliul Popular al Judeţului Sibiu, Comitetul executiv a dispus în temeiul Decretului nr.223/1974 trecerea în proprietatea statului fără plată a imobilului ce a aparţinut reclamanţilor.
În mod corect, prin aplicarea art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia ambele instanţe au constatat că Decretul nr.223/1974 nu poate fi considerat un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea statului, el fiind contrar Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974, publicat la 20 noiembrie 1974, anterior publicării Decretului nr.223/1974.
Potrivit art.13 din Pact, orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa.
Or, singurul motiv al confiscării averii reclamanţilor a fost părăsirea ţării, sancţiune ce nu putea opera în mod valabil, fiind contrară tratatului internaţional ce aparţinea ordinii interne de drept, prin ratificare de către Statul Român.
Această constatare a caracterului abuziv al preluării bunului de către stat intervine însă la un interval mare de timp de la luarea măsurii.
Îndreptarea acestui abuz a fost solicitată de reclamanţi abia în anul 2000, după apariţia în România a unor legi de reparaţie care au stabilit modalităţile şi condiţiile acoperirii prejudiciului creat. De pildă, Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului cu titlu a prevăzut pentru foştii proprietari persoane fizice fie posibilitatea restituirii în natură – în cazul în care locuiau în calitate de chiriaşi ai statului în fostele lor apartamente ori acestea erau libere – fie plata unor despăgubiri.
La data edictării acestei legi, prin imobile trecute în proprietatea statului cu titlu erau avute în vedere dispoziţii ale unor acte normative enumerate exemplificativ în art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, printre care şi Decretul nr.223/1974, în temeiul căruia reclamanţilor li s-a expropriat locuinţa.
Ca atare, la acel moment, în accepţiunea Legii nr.112/1995, se considera că imobilul reclamanţilor a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, ceea ce atrăgea aplicarea dispoziţiilor acestei legi. Tot Legea nr.112/1995 a prevăzut, în art.9 şi dreptul chiriaşilor din asemenea imobile, care nu se restituiau în natură întrucât nu erau îndeplinite cerinţele legii, de a le cumpăra. De acest drept au uzat în speţă, familiile de chiriaşi T., D. şi M. care prin contractele nr.505/1997, 425/1996 şi 426/1996 au cumpărat de la stat prin Oficiul de construcţii şi vânzare de locuinţe S.C.U. S.A. apartamentele pe care le ocupau cu contracte de închiriere valabile.
După apariţia Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia în România s-a repus în discuţie noţiunea de „bun preluat cu titlu", permiţându-se judecătorilor să aprecieze la fiecare speţă, dacă preluarea s-a făcut cu un titlu valabil, în înţelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul legal existent la data fiecărei deposedări şi la respectarea legilor invocate de stat la epoca respectivă.
În speţă, cum s-a arătat, prin aplicarea acestei analize, la sesizarea reclamanţilor în 28 decembrie 2000, se constată că – pentru motivele anterior expuse – peluarea de către stat a cotei de proprietate a reclamanţilor s-a făcut fără titlu valabil.
Ca o consecinţă, reclamanţii au cerut şi desfiinţarea actelor subsecvente, prin care statul a înstrăinat către pârâţii persoane fizice cele trei apartamente în discuţie.
Sub acest aspect, în aplicarea unor principii tradiţionale şi raţionale în drept, instanţele au considerat că operează excepţia de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, prin aplicarea teoriei aparenţei în drept. Potrivit acestui principiu, consacrat atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, chiar dacă titlul transmiţătorului se constată ulterior a nu fi fost valabil, actul încheiat cu titlu oneros, cu titlu particular, cu bună credinţă şi aflându-se într-o eroare comună şi invincibilă profită dobânditorului şi se menţine, urmând ca adevăratul proprietar să fie dezdăunat de vânzătorul fără drept.
Aceste condiţii se impun a fi cercetate pentru fiecare înstrăinare în parte, la data întocmirii ei.
Deşi în speţă, în raport cu data introducerii acţiunii, se constată că Legea nr.10/2001, invocată de reclamanţi prin motivele de recurs, este ulterioară, se observă că prin art.46 din această lege este consacrat practic legislativ acest principiu al aparenţei în drept, opera, până în prezent, numai a doctrinei şi a jurisprundenţei. În speţă, spre deosebire de situaţia de la data la care s-au pronunţat instanţa de fond şi cea de apel, au intervenit în recurs mai multe modificări, care au condus Curtea la admiterea recursului.
Astfel, cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin care familia T. a dobândit un apartament, reclamanţii-recurenţi au renunţat la judecată (fila 55 dosar Curtea Supremă de Justiţie) astfel încât, pentru respectarea principiului disponibilităţii, Curtea va lua act de această renunţare, fiind degrevată de analiza acestui capăt al cererii.
Cât priveşte pe pârâta M.A., cumpărătoarea unui alt apartament din imobil, aceasta a recunoscut, prin înscrisurile depuse la dosar (fila 36) că nu a fost de bună credinţă la data cumpărării apartamentului. Ca atare, nefiind întrunită una dintre cerinţele enumerate care să permită validarea actului subsecvent, cu privire la acest apartament acţiunea va fi admisă, cu consecinţa constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr.426/9 decembrie 1996 încheiat cu pârâta M.A., cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară încheierii contractului.
Cât priveşte cel de-al treilea apartament, dobândit de familia Dodenciu prin contractul nr.425/1996, corect ambele instanţe au constatat că atâta timp cât în dreptul nostru buna credinţă se prezumă (art.1898 C.civ., art.1899 alin.2 C.civ.) iar reclamanţii nu au răsturnat această prezumţie prin dovezi contrare, opozabile acestor pârâţi, contractul lor este valabil şi se va menţine în aplicarea principiului aparenţei în drept, aplicabil în speţă.
De aceea, cu privire la acest apartament nu se poate admite nici cererea în rectificare a înscrierilor din cartea funciară, pretinse de reclamanţi în temeiul art.37 din Legea nr.115/1938.
Aşadar, recursul se constată în parte fondat, urmând a fi admis potrivit considerentelor anterior expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii S.M.şi S.D.împotriva deciziei nr.139/A din 8 iunie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite în parte apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr.149 din 15 martie 2001 a Tribunalului Sibiu – Secţia civilă şi schimbă sentinţa astfel:
Admite acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtei M.A. şi constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta. Dispune restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în sensul anulării încheierii de întabulare pe numele acesteia.
Ia act de renunţarea la judecata acţiunii cu privire la pârâţii T.I.şi T.C..
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1252/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1202/2001. Civil → |
|---|
