CSJ. Decizia nr. 125/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 125.
Dosar nr. 3594/2001
Şedinţa publică din 27 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii P.C.A. şi B.D., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, G.L.O., I.D. şi I.L.C., s-a constatat că Statul Român a deţinut fără drept imobilul situat în Bucureşti, s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931 din16 ianuarie 1997 şi nr. 554 din 18 decembrie 1996 încheiate între primul pârât, în calitate de vânzător şi pârâţii G.L., respectiv I.D. şi I.L.C., în calitate de cumpărători, au fost obligaţi aceştia să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul menţionat.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii defunctului B.D.C., fostul proprietar al imobilului, preluat abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.
Aceeaşi instanţă, reţinând nevalabilitatea titlului statului, a motivat că imobilul nu putea fi înstrăinat pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995 şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931/1997 şi nr. 554/1996 încheiate între pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător şi G.L. în calitate de cumpărător ( în primul contract) respectiv I.D., I.L.C., cumpărători (în al doilea contract), pentru lipsa obiectului şi fraudă la lege.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de pârâţi în cauză, prin Decizia nr. 265 A din 22 mai 2001, le-a admis, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele din litigiu. Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că soluţia tribunalului, în ce priveşte acţiunea în revendicare, este corectă, deoarece din probele administrate a rezultat că imobilul a trecut la stat fără titlu valabil dar că, aceasta este greşită în partea referitoare la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare menţionate mai sus întrucât în cauză nu a fost dovedită frauda la lege menţionată în sentinţă. Instanţa a mai reţinut că respectivele contracte au fost încheiate conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, deci anterior datei de 4 februarie 1997, când a intrat în vigoare HG nr. 11/1997.
Aceeaşi instanţă, reţinând valabilitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, uzează de operaţiunea comparării titlului de proprietate al reclamanţilor cu titlurile pârâţilor, motivând că este mai bine caracterizat titlul reclamanţilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs atât pârâtul G.L.O. cât şi pârâţii I.D. şi I.L.C., primul invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., iar următorii, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
Toţi recurenţii invocă motive comune, cu unele nuanţări, care vor fi redate în cele ce urmează.
1 – Printr-o primă critică, recurenţii susţin că în mod greşit instanţa a stabilit că imobilul a fost preluat de stat fără titlu deoarece la dosar nu s-a făcut nici o dovadă în sensul legii că, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarul B.D.C. profesa avocatura sau avea un alt loc de muncă, că, deci, se afla în una din situaţiile prevăzute de art. II al acestui decret; că nici adeverinţa din august 1950 şi nici cea din decembrie 1952, ambele emise de I.S. nr. 3 Bucureşti, nu întrunesc condiţiile legale întrucât, pe de o parte, nu sunt evidenţiate în cartea de muncă iar, pe de altă parte, prima are număr de înregistrare, ştampilă şi este timbrată, dar semnătura este a unei persoane a cărei calitate nu este indicată iar a doua priveşte o perioadă ulterioară naţionalizării.
2 – Prin cea de a doua critică, pârâţii reproşează instanţei de apel faptul că menţinând valabilitatea atât a titlului reclamanţilor cât şi a titlurilor pârâţilor, a pronunţat o decizie lipsită de temei legal care nu poate fi executată.
Sub acelaşi aspect, pârâţii susţin că instanţa a încălcat atât prevederile Decretului nr. 92/1950 cât şi ale Legii nr. 112/1995 şi că, menţinând valabilitatea titlurilor pârâţilor (contractele de vânzare-cumpărare), era obligată să respingă acţiunea, deoarece este de neconceput menţinerea valabilităţii a două titluri pentru unul şi acelaşi bun iar compararea de titluri făcută nu-şi găsea justificare în condiţiile în care cumpărarea apartamentelor s-a făcut legal, deci fără fraudă la lege, cu bună credinţă.
3 – Prin motivul al treilea de recurs, pârâţii susţin că instanţa nu a tras nici o concluzie din situaţia, dovedită cu acte, că atât A.B. cât şi M.B. au solicitat organului competent despăgubiri conform Legii nr. 112/1995.
În cadrul aceluiaşi motiv, pârâtul G.L.O. susţine că în mod greşit instanţele i-au respins excepţia invocată – lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, deoarece în dosar el a dovedit că aceştia sunt moştenitorii A. şi M.B. (decedate – prima în septembrie 1999 şi secunda în 31 martie 2000) care, în calitate de succesoare directe ale autorului B.D.C., în timpul vieţii, au cerut despăgubiri – nu retrocedarea imobilului.
Ambele recursuri sunt întemeiate însă numai în limita şi pentru considerentele care vor fi arătate.
Aşa cum în mod corect au stabilit instanţele, conform certificatelor de calitate nr. 53, 54 şi 55 din 15 iunie 2001 şi certificatului de moştenitor nr. 47 din 27 octombrie 1999 reclamanţii sunt moştenitorii A.B. şi ai M.B.- decedate, prima în septembrie 1999 şi secunda în martie 2000, care au avut calitatea de succesoare ale fostului proprietar al imobilului, B.D.C.
Faptul că A. şi M.B. au optat pentru procedura prevăzută de Legea nr.112/1995 nu este de natură să aducă după sine pierderea dreptului moştenitorilor acestora – reclamanţii din speţă – de a revendica imobilul.
Acţiunea în revendicare din speţă a fost introdusă de reclamanţi după obţinerea certificatelor de moştenitor (din 1999, respectiv 2001) şi în condiţiile în care cererile de despăgubiri nu fuseseră rezolvate.
Instanţa de apel, care a verificat problema titlului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, a stabilit corect că imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, deci fără titlu valabil, deoarece autorul B.D. –proprietar al bunului - , făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la măsura naţionalizării prin art. II din Decret.
Imobilul din litigiu a fost dobândit de B.D.C. prin contractul autentificat sub nr. 2336 din 25 ianuarie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, şi transcris sub nr. 885/1940 – deci la o dată când acesta exercita profesia de avocat şi obţinea venituri.
Nu se poate susţine cu temei că la data naţionalizării, B.D.C. nu a exercitat o activitate producătoare de venituri, de vreme ce din adeverinţa de la dosar – din 8 august 1950 – emisă de Î.S. Bucureşti rezultă că acesta deţinea funcţia de referent administrativ.
Chiar dacă adeverinţa menţionată nu este trecută în cartea de muncă, întrucât este datată, semnată şi timbrată, prezintă valabilitate pentru aprecierea că B.D.C. se încadra în prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950.
În raport de cele reţinute mai sus, primele două motive de recurs se dovedesc, aşadar, a fi neîntemeiate.
Este, în schimb, fondat motivul al treilea de recurs. Prin acest motiv este criticată Decizia din apel pe considerentul că, în mod greşit a fost admis capătul de cerere vizând revendicarea - în condiţiile în care instanţa a reţinut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Recurenţii-pârâţi susţin că o atare hotărâre nu poate fi executată, că operaţiunea de comparare a titlului reclamanţilor cu titlurile pârâţilor (ambele considerate valabile), efectuată de instanţă, cu consecinţa preferării titlului reclamanţilor – este greşită.
În primul rând este de reţinut că soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost atacată cu recurs.
Reţinând valabilitatea titlurilor pârâţilor, instanţa a procedat corect, fiind de principiu că buna credinţă la încheierea unui contract exclude sancţiunea nulităţii acestuia – chiar dacă priveşte un imobil preluat de stat fără titlu.
În speţă, se constată că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, apartamentele nu erau deţinute de fostul proprietar şi nici nu erau libere, astfel că pârâţii, în calitate de chiriaşi, au avut un drept de preempţiune şi vocaţia de a le cumpăra, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995.
De asemenea, apartamentele nu erau exceptate de la vânzare, conform art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Prin urmare, în raport de cele arătate mai sus, actele translative de proprietate au fost perfectate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor.
Soluţia instanţei de apel este, aşadar, sub acest aspect, corectă.
Greşeala instanţei vizează soluţia dată cererii de revendicare şi rezidă în aceea că nu a aplicat în speţă teoria proprietarului aparent.
Învestită cu o cerere în revendicare şi de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare în care titlul reclamanţilor îl reprezintă contractul nr. 2336/1940 iar titlurile pârâţilor – contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1996 şi 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, cu proprietarul aparent, instanţa nu putea ignora dispoziţiile acestei din urmă legi (invocată, de altfel, şi în acţiune).
Respingând capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, deci menţinând valabilitatea acestora, instanţa de apel era obligată să respingă cererea de revendicare deoarece: în dosar s-a dovedit că, la data încheierii menţionatelor contracte, statul avea aparenţa că este proprietar al imobilului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950; o lege specială permitea cumpărarea, de către chiriaşi, a apartamentelor în condiţii strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995; nici o hotărâre judecătorească - potrivnică acestei aparenţe de legalitate a titlului statului – nu fusese pronunţată; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a posesorilor pârâţi.
Ca atare, în speţă, fiind întrunite cerinţele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este că respingerea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorilor dobânditori de la proprietarul aparent.
Desigur, în raporturile dintre proprietarul aparent şi adevăratul proprietar este loc de desocotire.
În prezentul litigiu, însă, instanţa nu a fost învestită cu o cerere având un asemenea obiect.
În raport de considerentele de mai sus, instanţa de apel era obligată să respingă şi cererea de revendicare, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat, în 1950, fără titlu valabil.
În consecinţă, recursurile declarate de pârâţi în cauză, fiind întemeiate – sub acest aspect – urmează să fie admise, să fie modificată Decizia instanţei de apel şi schimbată sentinţa tribunalului în sensul respingerii şi a capătului de cerere privind revendicarea imobilului formulat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii G.L.O., de I.D. şi I.L.C. împotriva deciziei nr. 265/A din 22 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că schimbă sentinţa nr. 1275 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III–a civilă, şi respinge şi capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1255/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1252/2001. Civil → |
|---|
