ICCJ. Decizia nr. 1398/2001. Civil. REVENDICARE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1398
Dosar nr. 5832/2001
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 6038/1997 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantele D.C. şi D.M. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul local sector 1 Bucureşti şi S.C. A. S.A., solicitând instanţei să se constate nulitatea absolută a măsurii naţionalizării, neaplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren şi construcţie, inclusiv restaurantul L.P.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că autorul lor D.G. a dobândit imobilul în litigiu în anul 1941; prin autorizaţia 3047/1948, emisă de Prefectura Poliţiei Capitalei s-a deschis în imobil, pe lângă locuinţă, un restaurant şi o grădină de vară, iar în anul 1957, autorul reclamantelor a închiriat I.H.R.A. restaurantul şi grădina de vară împreună cu 5000 mp teren.
În anul 1962 s-a dispus trecerea acestora în proprietatea statului conform H.C.M. nr. 408/1961.
La 20 ianuarie 1998 a fost scoasă din cauză S.C. A.S.A. şi a fost introdusă în calitate de pârâtă S.C. P.P. S.A.
Prin certificatul de moştenitor nr. 488 din 3 martie 1993 s-a dovedit că, de pe urma defunctului D.R.V.(moştenitorul lui D.G.), a rămas ca moştenitoare A.R.M.
Prin încheierea de la 9 iunie 1998 s-a stabilit caracterul acţiunii ca fiind în revendicare.
La aceeaşi dată, pârâta S.C. P.P. S.A. a formulat întâmpinare, cerere reconvenţională şi chemare în garanţie, solicitând respingerea acţiunii întrucât reclamantele au obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiesc. A mai arătat aceasta că societatea este proprietara restaurantului şi că este necesară introducerea în cauză a SIF III Transilvania ca garant, iar reclamantele să fie obligate la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse.
La data de 2 februarie 1999, F.P.S. a invocat lipsa calităţii procesuale pasive conform art. 125 din HG nr. 55/1998, iar prin sentinţa civilă nr. 5066 din 30 martie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Reclamantele, la aceeaşi dată, şi-au precizat obiectul acţiunii în sens restrâns, solicitând revendicarea restaurantului P.P. cu anexe şi terenul în suprafaţă de 4654 mp.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 988 din 29 septembrie 2000, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie restaurantul P.P., cu grădina de vară în suprafaţă de 4654 mp şi anexe, fiind respinsă cererea reconvenţională şi de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că în orice acţiune în revendicare, atunci când se exhibă mai multe titluri de proprietate, instanţa este obligată să verifice care dintre acestea este mai bine caracterizat, în sensul că are mai mare vechime în timp, corespunde mai bine exigenţelor legale existente la momentul confecţionării actului şi orice alte elemente de natură a crea convingerea solidităţii sau, respectiv, precarităţii titlului pe care îl prezintă partea interesată.
În cazul în care reclamantul nu poate dovedi că a dobândit proprietatea într-un mod originar, dovada dreptului de proprietate se poate face pe baza titlului de proprietate, iar acesta este valabil dacă emană de la adevăratul proprietar.
Instanţa a reţinut că, în speţă, întrucât părţile au prezentat titluri diferite, urmează a se da eficienţă titlului mai vechi cu condiţia ca şi posesiunea să fie mai bine caracterizată.
Astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că imobilul pe care-l revendică a trecut în proprietatea statului fără titlu şi, pe cale de consecinţă, şi a detenţiei precare pe care statul a exercitat-o asupra acestuia, motiv pentru care a admis acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul general şi S.C. P.P.S.A.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 379/A din 11 septembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile, menţinând astfel soluţia primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general şi S.C. P.P.S.A. au declarat recurs.
Municipiul Bucureşti a invocat, în principal, faptul că instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât a apreciat ca nefiind valabil titlul statului, deoarece Decretul nr. 92/1950 era neconstituţional şi în contradicţie cu prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., precum şi faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, pentru că imobilul în litigiu nu se mai află în proprietatea şi nici în posesia Municipiului Bucureşti.
Prin recursul declarat, S.C. P.P. S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că prin Decizia dată, s-au încălcat prevederile art. 324 din Legea nr. 99/1999, că greşit s-a considerat, prin compararea titlurilor de proprietate, că titlul reclamantelor este preferabil şi că a rămas nesoluţionat capătul de cerere din cererea reconvenţională privind pretenţiile la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de pârâtă la imobil.
Recursul promovat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul general este nefondat.
Deşi este exact în drept că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, trebuie reţinută situaţia în care proprietarul a pierdut posesia ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, prin care s-au creat situaţii juridice noi cu privire la bunul revendicat.
În acest context, raportul juridic procesual trebuie legat şi cu instituţiile ce reprezintă statul, în contradictoriu cu care, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, în sensul dacă bunurile vizate au intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Astfel, indiferent dacă bunul preluat de stat a fost sau nu înstrăinat unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra acestuia, statul este reprezentat la nivelul unităţii administrativ teritoriale de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Şi recursul declarat de pârâta S.C. P.P.S.A. va fi respins ca nefondat.
Referitor la prima critică invocată, potrivit căreia Decizia pronunţată încalcă prevederile art. 324 din Legea nr. 99/1999, aceasta nu poate fi primită.
Prin menţinerea hotărârii primei instanţe, care a admis acţiunea şi a dispus restituirea restaurantului P.P., nu se poate susţine că societatea ar rămâne fără obiect de activitate şi nu şi-ar mai putea continua activitatea, întrucât, din chiar cererea de înscriere menţiuni la Registrul Comerţului, rezultă un obiect de activitate diversificat, în afară de servicii, având şi comerţ intern, cu ridicata, cu amănuntul şi construcţii.
În privinţa comparării titlurilor de proprietate, instanţele nu au greşit considerând că titlul reclamantelor este preferabil celui al pârâtei.
Titlul statului s-a întemeiat pe un decret care cuprindea contradicţii faţă de Constituţia din 1948 care garanta proprietatea privată.
Astfel, Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 408 din 30 iunie 1961 a completat listele anexe la Decretul nr. 92/1950 cu întreg imobilul situat în Bucureşti, iar Decizia nr. 191 din 12 februarie 1962 a atribuit imobilul în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului I.V. Stalin, iar acesta l-a transferat din administrarea I.A.L. în administrarea Ministerului Comerţului, pentru Întreprinderea A.
Trebuie subliniat că nici o clipă nu s-a menţionat şi nici nu ar fi fost posibil, despre transmiterea dreptului de proprietate, ci despre administrarea imobilului.
În mod evident, statul a preluat fără titlu imobilul şi a avut o posesie precară.
Pârâta, la rândul său, nu se poate prevala de faptul că ar fi dobândit imobilul cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 99/1999, fiindu-le aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001.
Astfel, deşi reclamantele au notificat intenţia de a revendica imobilul în litigiu, iar Agenţia Naţională pentru Privatizare le-a asigurat, prin mai multe adrese pe parcursul anilor 1992-1997, că se vor lua măsurile ce se impun pentru ca imobilul să nu fie propus pentru vânzare, brusc, fără alte explicaţii, la 18 ianuarie 1999, s-a comunicat că imobilul a fost cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 395 din 24 iulie 1995 (!).
Analiza acestui înscris demonstrează că obiectul contractului l-au constituit un număr de acţiuni deţinute de stat la societatea comercială şi nu activele care fac parte din patrimoniul său.
Se face, în mod voit, o confuzie între patrimoniul societăţii, care este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii, şi capitalul social, care este expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Acţiunile constituie o fracţiune a capitalului social şi nu se confundă cu bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale.
Este neîntemeiată şi cea de a treia critică privind nesoluţionarea capătului de cerere din cererea reconvenţională privind pretenţiile la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de pârâtă la imobil, întrucât, potrivit principiului disponibilităţii, părţile puteau solicita administrarea de probe pentru a-şi dovedi pretenţiile.
Acest aspect nu poate fi imputat instanţei, cu atât mai mult cu cât nici în faza apelului, care are un caracter devolutiv, pârâta nu a solicitat probe pentru a-şi susţine pretenţiile din cererea reconvenţională.
Faţă de cele expuse mai sus, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii S.C. P.P. S.A. Bucureşti şi de Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 379/A din 11 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 22/2001. Civil | ICCJ. Decizia nr. 140/2001. Civil. Exequator. Recurs → |
|---|
