ICCJ. Decizia nr. 140/2001. Civil. Exequator. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 140.
Dosar nr. 5876/2001
Şedinţa publică din 19 februarie 2004
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 711/c din 20 ianuarie 1990 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamantul W.S. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta W.M. să se dispună recunoaşterea hotărârii de divorţ nr. FM – 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 pronunţată de Curtea Superioară de Justiţie New Jersey – precum şi încuviinţarea de executare a hotărârii.
În motivarea cererii, reclamantul arată că, la data de 22 iulie 1997 a intentat acţiune de divorţ împotriva pârâtei la Curtea Superioară de Justiţie New Jersey USA, pârâtei comunicându-i-se o copie de pe acţiune.
Prin hotărârea menţionată mai sus a fost admisă acţiunea dispunându-se desfacerea căsătoriei, încredinţarea către reclamant spre creştere şi educare a fiicei părţilor, A.W., obligarea pârâtei la înapoierea minorei, partajarea bunurilor comune; hotărârea menţionată este definitivă potrivit Statului New Jersey, instanţa care a pronunţat-o fiind competentă să soluţioneze cauza atât potrivit dreptului internaţional cât şi dreptului intern, existând reciprocitate între România şi SUA în ceea ce priveşte efectul hotărârilor.
Prin întâmpinare, pârâta solicită respingerea cererii, întrucât procesul de divorţ s-a desfăşurat fără a fi citată, hotărârea nu poartă menţiunea definitivă, iar aceasta, la rândul său, a intentat acţiune de divorţ la Judecătoria Timişoara, fiind înregistrat dosarul nr. 8592/1997.
Prin sentinţa civilă nr. 266/PI din 22 aprilie 1999, Tribunalul Timiş a admis cererea, constatând că sunt îndeplinite prevederile art. 167 – 171 din Legea nr. 105/1992 şi dispunând, totodată, efectuarea cuvenitelor menţiuni în registrul de stare civilă al Primăriei Timişoara.
După un prim ciclu procesual în care prin Decizia civilă nr. 3073 din 3 octombrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul declarat de pârâta W.M. împotriva deciziei nr. 132 din 20 decembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile mai sus arătate, în rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 526/C/2001, care prin sentinţa civilă nr. 97 PI din 16 martie 2001, a respins acţiunea având ca obiect exequator, formulată de reclamantul W.S., tribunalul apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 167 – 168 din Legea nr. 105/1992.
Prin Decizia civilă nr. 139 din 8 noiembrie 2001, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului W.S., sentinţa apelată fiind modificată în tot, recunoscându-se efecte juridice depline şi puterea de lucru judecat sentinţei finale de divorţ din 28 mai 1999 pronunţată în dosarul FM 16 – 75 -98 de către Curtea Supremă de Justiţie din New Jersey.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut în esenţă că, în mod greşit a stabilit tribunalul că hotărârea străină nu poate fi recunoscută datorită necitării pârâtei la dezbaterea în fond a cauzei câtă vreme pârâta a avut avocat, declarând şi apel împotriva hotărârii din 7 ianuarie 1998 din SUA. A mai reţinut instanţa de apel că, sub aspectul competenţei privind judecarea acţiunii de divorţ, potrivit art. 150 din Legea nr. 105/1992, instanţa străină a fost competentă să judece cauza, art. 150 din acest act normativ reglementând o competenţă alternativă. De asemenea, a mai reţinut Curtea de Apel în considerentele deciziei pronunţate că nici dispoziţiile art. 168 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 105/1992 nu pot fi invocate ca impediment pentru recunoaşterea hotărârii străine, având în vedere că procesul a fost soluţionat în primă instanţă înainte ca sesizarea instanţelor române să fi avut loc.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta W.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin prisma primului motiv invocat, se susţine că instanţa a fost investită cu o cerere de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti de divorţ nr. FM – 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 a Curţii Superioare de Justiţie New Jersey, dar s-a pronunţat cu privire la o altă sentinţă, respectiv a recunoscut efecte juridice depline sentinţei din 20 mai 1999 din dosarul nr. FM – 16 – 75 – 98 al Curţii Superioare de Justiţie New Jersey.
Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că Decizia este nelegală şi a arătat, în esenţă, că sentinţa din 7 ianuarie 1998, cu recunoaşterea efectelor căreia a fost investită instanţa de fond, nu este definitivă şi s-a pronunţat cu încălcarea prevederilor din materia citării.
De asemenea, recurenta-pârâtă a mai criticat Decizia Curţii de Apel pentru motive de nelegalitate, susţinând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept internaţional şi intern cu privire la competenţa instanţei, în raport de prevederile din legislaţia americană, potrivit cărora instanţa din SUA este competentă a judeca procesele de divorţ în cazul în care ambii soţi au rezidenţă în SUA pe o perioadă mai mare de 1 an, precum şi în raport de prevederile art. 20, art. 22, art. 151, art. 167 lit. b), art. 168 pct. 3 din Legea nr. 105/1992.
Invocând motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate cu privire la susţinerea că divorţul s-a înscris în registrul de căsătorii al Primăriei Municipiului Timişoara, în baza sentinţei civile nr. 12775/1999 a Judecătoriei Timişoara, aceasta fiind, în opinia recurentei-pârâte, singura sentinţă pronunţată de o instanţă competentă.
Prin întâmpinare depusă la dosar, intimatul W.S. arată, în esenţă, că este de acord cu casarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, dat fiind că au fost recunoscute efecte juridice depline şi „putere de lucru judecat sentinţei finale de divorţ – din 29 mai 1999 (…) nu aceleia din 7 ianuarie 1998 – cum se solicitase". A mai arătat intimatul-reclamant că nu pot fi reţinute celelalte motive de recurs deoarece este de necontestat că sentinţa finală din 7 ianuarie 1998 este definitivă, că recurenta a fost citată legal, că instanţa străină avea competenţa să soluţioneze acţiunea părţilor, dovedindu-se că aveau rezidenţă în SUA, iar sentinţa civilă nr. 12775/1999 a Judecătoriei Timişoara nu poate fi recunoscută, situaţia divorţului părţilor fiind soluţionată de instanţă străină înainte de sesizarea instanţei române.
Recursul este fondat în sensul considerentelor care succed.
În ceea ce priveşte primul motiv invocat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că aceste prevederi îşi găsesc aplicarea în cauză.
Este de observat că, prin cererea introductivă, reclamantul W.S. a solicitat recunoaşterea sentinţei civile nr. FM 16 – 75 – 98 din 7 ianuarie 1998 a Curţii Superioare de Justiţie din New Jersey, acţiunea fiind admisă de Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 266/PI din 22 aprilie 1999, constatându-se că sunt îndeplinite prevederile art. 167 – 171 din Legea nr. 105/1998 şi dispunându-se efectuarea cuvenitelor menţiuni în registrul de stare civilă al Primăriei Timişoara.
Ulterior, însă, după un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Timişoara, judecând apelul declarat de reclamantul W.S. împotriva sentinţei civile nr. 97/PI din 16 martie 2001 a Tribunalului Timiş, admite acest apel şi schimbă în tot sentinţa apelată, în sensul că admite cererea formulată de reclamantul W.S. în contradictoriu cu pârâta W.M. şi recunoaşte efecte juridice depline şi putere de lucru judecat sentinţei finale de divorţ din 18 mai 1999 pronunţată în dosarul cu numărul mai sus arătat, al Curţii Superioare de Justiţie din New Jersey.
În această situaţie, este de reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. motivat de faptul că, având în vedere principiul disponibilităţii procesuale, instanţa este obligată ca, în privinţa obiectului litigiului, să se pronunţe asupra şi în limitele pretenţiilor deduse în justiţie, orice altă statuare din partea instanţei contravenind dispoziţiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Aşa fiind, se impune admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant, celelalte critici circumscrise motivelor de recurs invocate urmând a fi avute în vedere în rejudecare sub formă de apărări.
Pentru stabilirea pe deplin a împrejurărilor de fapt, se vor analiza în mod corespunzător, cu ocazia rejudecării şi aspectele privind caracterul definitiv al sentinţei din 7 ianuarie 1998 sau lipsa acestui caracter, modul în care a fost îndeplinită procedura de citare în cauza ce a format obiectul litigiului în care s-a pronunţat această sentinţă, aspectele privind competenţa instanţei, pentru a se stabili, legal şi temeinic, în ce măsură poate fi atrasă incidenţa prevederilor art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta W.M. împotriva deciziei nr. 139 din 8 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1398/2001. Civil. REVENDICARE. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7966/2001. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
