ICCJ. Decizia nr. 1626/2001. Civil. Revendicare+pretentii. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1626
Dosar nr. 1516/2001
Şedinţa publică din 27 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
După un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 13.806 din 10 septembrie 1997 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acţiunea formulată de C.C. şi C.Ş. împotriva SC T. SA Bucureşti, astfel cum a fost modificată de reclamanţi, dispunându-se obligarea pârâtei la plata sumei de 379.89.600 lei reprezentând chirii pentru terenul în suprafaţă de 8000 mp situat în Craiova; Rocadă – Calea Severinului – Bucureşti, precum şi a sumei de 10.162.837 lei, reprezentând daune pentru degradarea solului.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel numai SC T. SA, ce a fost admis prin Decizia nr. 4195 din 17 decembrie 1997 a Tribunalului Dolj, secţia civilă. Astfel, a fost desfiinţată sentinţa, cu reţinerea cauzei pentru soluţionare în primă instanţă de tribunal, avându-se în vedere că obiectul litigiului depăşeşte valoarea de 150 milioane lei şi ca atare sunt incidente prevederile art. 2 C. proc. civ.
De observat că apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei menţionate a vizat atât aspectul de nelegalitate sub aspectul judecării pricinii de o instanţă necompetentă material în raport de valoarea pretenţiilor formulate, cât şi motive de netemeinicie în legătură cu aprecierea probelor şi stabilirea unei corecte stări de fapt.
Procedând la rejudecarea în fond a cauzei, Tribunalul Dolj a reţinut în esenţă că reclamanţii au făcut dovada că sunt proprietarii terenului în litigiu, acţiunea în revendicare formând obiectul altui litigiu finalizat prin hotărâre irevocabilă şi că pârâta a continuat să ocupe acest teren, pentru care datorează lipsa de folosinţă pe perioada 1993-1998. S-a constatat că pârâta a şi închiriat o parte din terenul în litigiu altei societăţi comerciale pentru parking şi restaurant, încasând necuvenit chirie.
Cum chiriile pentru folosinţa terenului închiriat de pârâtă se cuveneau proprietarilor terenului şi nu pârâtei, s-a dispus obligarea acesteia la plata chiriei primite, cât şi la echivalentul lipsei de folosinţă pentru diferenţa de teren ocupată abuziv de pârâtă. Instanţa de rejudecare a preluat concluziile expertizei efectuată în această fază a procesului de expertul tehnic C.S. şi a hotărât prin sentinţa nr. 116 din 25 iunie 1998 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, obligarea pârâtei la plata sumei de 855.672.282 lei reprezentând chirie şi daune pentru lipsa de folosinţă a terenului pe perioada iunie 1993-ianuarie 1998. A fost anulată ca netimbrată cererea de chemare în garanţie formulată de SC T. SA împotriva SC ETN Craiova. Totodată pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 58.603.421 lei.
Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 114 din 15 decembrie 2000 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, investită prin strămutare, dispunându-se schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 379.589.600 lei reprezentând chirie şi 10.162.837 lei cu titlu de daune pentru degradarea solului, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei. S-a dispus şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel în valoare de 53.555.223 lei, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de intimaţii-reclamanţi C.C. şi C.Ş. pentru actualizarea sumei de 855.672.280 lei.
Curtea a avut în vedere în prealabil că reclamanţii nu au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 13806/1997 a Judecătoriei Craiova, ce a fost apelată numai de pârâtă, astfel că în mod greşit i s-a creat acesteia o situaţie mai grea în propria cale de atac, majorându-se substanţial cuantumul sumei datorate. Tot astfel, a fost respinsă şi cererea de reactualizare a sumei acordate de reclamanţi, întrucât aceştia nu au apelat sentinţa civilă nr. 116/1998 a Tribunalului Dolj şi nu se poate agrava situaţia pârâtei în propria cale de atac.
Împotriva acestei decizii ambele părţi au declarat recursurile, ce formează obiectul pricinii de faţă.
SC T. SA critică hotărârea recurată în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit a fost obligată la plata echivalentului lipsei de folosinţă a terenului pentru că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, nu a săvârşit nici o faptă care să creeze un prejudiciu reclamanţilor.
De asemenea se susţine că în mod eronat pârâta a fost obligată la plata lipsei de folosinţă a terenului pe perioada anterioară, când reclamanţii au dovedit că sunt proprietarii terenului numai din noiembrie 1993, conform titlurilor de proprietate emise în 1994. Cu privire la daunele derivând din degradarea terenului se arată în motivarea recursului că nu s-a făcut dovada producerii degradării, concluziile expertizei fiind neconvingătoare.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei dată în apel şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
În recursul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi decizii se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit principiul non reformatio in peius, fără a avea în vedere că sentinţa nr. 13806/1997 a Judecătoriei Craiova a fost anulată şi deci ea nu mai produce nici un efect. A avut loc o nouă judecată, în cadrul căreia se puteau face cereri noi.
Totodată se arată în recurs că tot în aplicarea greşită a aceluiaşi principiu specific dreptului penal, instanţa de apel le-a respins cererea de reactualizare a despăgubirilor cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.
Un ultim motiv de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. prin acordarea cheltuielilor de judecată în integralitate, deşi apelul pârâtei a fost admis numai în parte.
Ambele recursuri, ce vizează soluţia de fond a cauzei sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
Cu privire la recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a redus substanţial cuantumul sumei datorate reclamanţilor este de reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2031 din 25 ianuarie 1994 a Judecătoriei Craiova, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus între altele obligarea pârâtei de a lăsa intervenienţilor-reclamanţi în cauza de faţă, în deplină proprietate şi liniştită folosinţă terenul în suprafaţă de 8000 mp situat în Craiova, cu vecinătăţile redate în dispozitiv. Prin această sentinţă a fost respinsă cererea de anulare a contractului de închiriere cu privire la acest teren încheiat între pârâta din acest litigiu şi SC ETN SRL. Din considerentele hotărârii rezultă că din 1982 pârâta ocupă terenul în litigiu în baza unei convenţii verbale cu organele administraţiei de stat din acea perioadă, realizând şi unele construcţii necesare activităţii de şantier şi că din 1991 pârâta a închiriat o parte din teren altei societăţi comerciale.
Cu ocazia expertizei efectuată de ing. M.I. în cauza ce a format obiectul primei judecăţi la Judecătoria Craiova, s-a constatat că la „momentul expertizei, terenul era folosit de SC T. SA, care printr-un contract de subînchiriere a cedat o parte din teren altei societăţi, terenul fiind utilizat ca parking şi depozit de materiale de construcţii a pârâtei. S-a constatat că peste stratul arabil al solului s-a aşternut piatră şi cenuşă-zgură, ceea ce împreună cu carburanţii deversaţi pe sol şi alte substanţe, au distrus stratul fertil de pe suprafaţa solului pe cel puţin 0,3 m din adâncimea solului. Şi cu ocazia expertizei efectuată la 6 martie 1998 de către expertul tehnic C.S. în dosarul nr. 661/1998 al Tribunalului Dolj se fac aceleaşi constatări în legătură cu starea de degradare a terenului, ca urmare a poluării cu produse petroliere, grad mare de tasare.
Cu ocazia acestei expertize a fost calculat echivalentul lipsei de folosinţă a terenului pe perioada iunie 1993-ianuarie 1998 la suma totală de 855.672.280 lei, ce pentru considerente de ordin procedural nu a putut fi reţinută de instanţa de apel.
Din cele redate, ce se coroborează şi cu alte probe administrate pe parcursul mai multor cicluri procesuale rezultă că s-a făcut în cauză dovada ocupării de către pârâtă a terenului proprietatea reclamanţilor, precum şi a degradării terenului arabil, folosit cu altă destinaţie. Dar, pârâta nu a contestat nici subînchirierea unei părţi din teren pentru un anumit interval de timp unei alte societăţi comerciale. În această situaţie nu se poate susţine cu temei că nu este îndreptăţită cererea de plată a echivalentului lipsei de folosinţă a terenului, precum şi a pagubei cauzate prin exploatarea lui în alt mod decât destinaţia sa. Aşa fiind, rezultă că în mod corect instanţele au reţinut legalitatea şi temeinicia cererii vizând obligarea la despăgubiri pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză art. 992 C. civ. cât şi a răspunderii civile delictuale pentru daunele derivând din degradarea solului, ca urmare a folosirii lui abuzive.
În consecinţă, toate motivele de recurs formulate de pârâţi nu sunt de primit.
În legătură cu recursul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi decizii se constată că nu există temeiuri de admitere.
Instanţa de apel a avut în vedere corect că în aplicarea principiului non reformatio in peius specific procesului penal, ce este aplicabil deopotrivă şi în civil, din raţiuni de echitate şi logică juridică, nu se poate crea o situaţie mai grea părţii în propria cale de atac.
Soluţia este în afara criticii, pentru că altfel, în situaţia în care pârâta nu ar fi apelat hotărârea de fond dată de judecătorie, aceasta ar fi avut de plătit o despăgubire mult mai mică decât cea stabilită în apel.
Este exact că hotărârea casată nu produce nici un fel de efecte, în acest sens fiind prevederile art. 311 C. proc. civ., dar în cauză rămâne stabilit că numai una din părţi a exercitat calea de atac împotriva acestei hotărâri, cealaltă fiind de acord cu soluţia adoptată.
În această situaţie, nu este de admis a se da o altă soluţie în rejudecare ce practic nu a fost cerută de cel interesat.
Cât priveşte cererea de reactualizare a despăgubirilor în valoare de 855.672.280 lei, s-a reţinut corect de instanţă că o atare cerere nu poate fi primită în raport de prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia se vor putea cere în apel dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, alineatul anterior al aceluiaşi text prevăzând că nu se pot face în această fază a procesului alte cereri noi.
Prin urmare, textul redat dă posibilitatea actualizării sumelor acordate de instanţa de fond, dar, aşa cum s-a arătat deja, reclamanţii nu au declarat apel în cauză. Prin urmare, critica făcută hotărârii dată în apel este neîntemeiată.
Este de admis însă motivul de recurs ce vizează stabilirea cheltuielilor de judecată în apel.
Astfel, instanţa a acordat apelantei-pârâte cheltuielile de judecată în integralitatea lor, deşi soluţia nu viza admiterea în întregime a apelului şi exonerarea sa de plata despăgubirilor solicitate, ci numai reducerea cuantumului acestora. De aceea, sunt incidente în speţă prevederile art. 276 C. proc. civ., în temeiul căruia şi cererea de cheltuieli de judecată urmează a fi admisă în parte.
De aceea, recursul reclamanţilor urmează a fi admis numai în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi, la 20.000.000 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 114 A din 15 decembrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Admite în parte recursul declarat de reclamanţii C.Ş. şi C.C. împotriva aceleiaşi decizii, în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi prin Decizia recurată, de la 53.555.223 lei la 20.000.000 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 3999/2001. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 410/2001. Civil → |
---|