CSJ. Decizia nr. 1637/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1637Dosar nr.1113/2001
Şedinţa publică din 18 aprilie 2003
S-a luatîn examinare recursul declarat de reclamanţii N.G.şi G.M.împotriva deciziei nr.646 din 16 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat: recurenţii-reclamanţi, ambii prin avocat B.R., intimata-pârâtă M.I.asistată de avocat D.C., intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin consilier juridic O.O.. A lipsit intimata-pârâtă S.C. AVL Berceni.
Procedura completă.
Avocat B.R. dezvoltând motivele de recurs şi notele scrise aflate la dosar solicită admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de curtea de apel şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Avocat D. C.solicită respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate pe care o consideră legală şi temeinică.
Consilier juridic O.O. pune concluzii în acelaşi sens.
CURTEA ,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin acţiunea formulată la 28.06.1999 reclamanţii N.G.şi G.M.au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al MunicipiuluiBucureşti, SC AVL Berceni şi M.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.998/25 noiembrie 1996 şi să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str.Poenaru Bordea nr.16, ap.17, sector 4.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul în litigiu a fost restituit în proprietate reclamanţilor prin sentinţa civilă nr.1605/17.02.1998 pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, situaţie în care, între pârâţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare fără o cauză licită, în fraudarea legii.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.517/26.04.2000, a admis acţiunea, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.998/25.XI.1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prinS.C. AVL Berceni SA (ca vânzător) şi M. I. (cumpărător); a obligat pârâţii să lasereclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti str.Poenaru Bordea nr.16, et.1, ap.7, sector 4.
S-a reţinut pentru aceasta că actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, pentru lipsa obiectului, potrivit art.948 pct.3 C.civ., şi aceasta întrucât prin sentinţa civilă nr.1605/17.02.1998 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti s-a stabilit că reclamanţii nu au pierdut dreptul lor de proprietate asupra imobilului, statul român preluându-l nelegal, fără titlu.
În atare situaţie, mai arată instanţa, nu poate fi primită teoria subdobânditorului de bună credinţă invocată de pârâtă, chiar dacă ar fi reală o asemenea împrejurare.
Prin Decizia civilă nr.646 din 16 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile formulate de M.I.şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr.517/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu SC AVL Berceni, N.G.şi G.M., a schimbat în tot sentinţa Tribunalului în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa deapel a reţinut buna credinţă a cumpărătorului, raportat la împrejurarea că apartamentul a fost cumpărat în baza Legii 112/1995, anterior pronunţării sentinţei de restituire a imobilului către reclamanţi (proces care s-a purtat numai faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii N.G.şi G.M., întemeindu-l pe motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9-11 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că:
- imobilul în litigiu a fost retrocedat prinsentinţa civilă nr.1605/1998 a Judecătoiriei sectorului 4 Bucureşti, constatându-se că naţionalizarea s-a făcut în mod abuziv prinDecretul 92/1950, situaţie în care dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor nu a fost niciodată pierdut. În atare situaţie, în cadrul capătului de cerere privind revendicarea imobilului, instanţa de apel, analizând cele două titluri de proprietate, trebuia să dea eficienţă titlului reclamanţilor.
- intenţia de a revendica imobilul este probată în cauză, ca manifestată fiind încă din 1995, printr-o primă acţiune în revendicare, rămasă în nelucrare după apariţia Legii nr.112/1995 când reclamanţii au formulat cerere pe cale administrativă.
- instanţa nu a analizat actele depuse în acest sens şi nu s-a pronunţat asupra lor, nereţinând astfel existenţa demersurilor anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, făcute de reclamanţi.
Recursul, în limita motivelor de casare, astfel invocate, nu este întemeiat.
Instanţa nu a fost investită cu o acţiune în revendicare întemeiată pe soluţia comparării titlurilor de proprietate prezentate de ambele părţi, în cadrul căruia să dea eficienţă celui (pretins) mai bine caracterizat, mai puternic, întrucât -în opinia reclamanţilor -, imobilul a fost preluat de stat prin aplicarea abuzivă a Decretului nr.92/1950.
Dimpotrivă, cadrul procesual fixat de reclamanţi, astfel soluţionat şi de instanţese prezintă a fi constituit în principal ca acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare încheiat de pârâţi cu privire la imobilul din litigiu – titlul de proprietate deţinut de pârâta M.I.–, în consecinţa acestei cereri şi în măsura admiterii ei putându-se soluţiona într-un mod sau altul şi capătul de cerere având ca obiect predarea imobilului în deplină proprietate către reclamanţi
Tocmai de aceea, chestiunea privind faptul că imobilul a fost preluat de Statul român, eventual, fără titlu valabil, nu prezintă semnificaţia juridică dorită de reclamant aici.
De altfel, chiar într-o astfel de ipoteză împrejurarea menţionată privită fiind numai ca temei de nulitate, validitatea contractului de vânzare-cumpărare – ca titlu de proprietate deţinut de pârâtă – depinde în principal de măsura în care se poate reţine sau nu buna credinţă a cumpărătorului, ca excepţie de la efectele pretinsei nulităţi invocate de reclamanţi
Or, sub acest ultim aspect, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, în cauză, nu s-a dovedit reaua credinţăa pârâtei la momentul încheierii actului juridic respectiv, actele amintite derecurent, aflate la dosarul cauzei, nefiind denatură a răsturna prezumţia bunei credinţe ce, firesc, fiinţează în raport de cele cuprinse în art.1899 alin.2 C..civ. Astfel, acţiunea în revendicare promovată la 12.01.1995 în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. Berceni SA a rămas înnelucrare fiind perimată la 25.06.1996, după suspendarea judecăţii (f.43,60 dosar fond) iar acţiunea în revendicare soluţionată prin sentinţa civilă nr.1605/1998 a fost formulatăla 12.09.1997 ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare la25.11.1996.
În această ipoteză şi cum nu a fost înştiinţatăsau notificată de către fostul proprietar privind depunerea vreunei cereri întemeiul Legii nr.112/1995 pârâta cumpărătoare a recurs ladreptul legal conferit de art.9 din Legea nr.112/1995.
Faţă de cele arătate cum hotărârea atacatăeste legală şi temeinică în baza art.312 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi N.G.şi G.M.împotriva deciziei nr.646 din 16 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1638/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1630/2001. Civil → |
|---|
