CSJ. Decizia nr. 1716/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1716DOSAR NR.718/2001
Şedinţa publică din 23 aprilie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâţii G.A., Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi Primăria sectorului 1 Bucureşti împotriva deciziei civile nr.639 A din 25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-pârâţi G.A. reprezentată de avocat V.E.L.şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general reprezentat de consilier juridic O.O.care răspunde şi pentru intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intimata-reclamantă C.D.M.reprezentată de avocat P.M., lipsind recurenta-pârâtă Primăria sectorului 1 Bucureşti.
În lipsa unor chestiuni prealabile, Curtea dă cuvântul părţilor în susţinerea şi respectiv, combaterea recursurilor, urmând ca acestea să pună concluzii şi cu privire la împrejurarea că Primăria sectorului 1 Bucureşti a declarat recurs fără a fi exercitat calea de atac a apelului.
Avocat V.E.L.solicită admiterea recursului pârâtei G.A., casarea deciziei atacate pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art.304 pct.6 şi pct.9 C. proc.civ. şi trimiterea cauzei pentru rejudecare. Pune concluzii de admitere a recursului declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi lasă la aprecierea instanţei soluţionarea recursului declarat de pârâta Primăria sectorului 1 Bucureşti.
Consilier juridic O.O.solicită admiterea recursului Municipiului Bucureşti prin Primarul general, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării apelurilor punând concluzii de admitere şi referitor la recursul pârâtei G.A.. Cu privire la recursul pârâtei Primăria sector 1 Bucureşti, lasă soluţionarea acestuia la aprecierea instanţei.
Avocat M.P. solicită respingerea recursului pârâtei G.A. ca nefondat iar a recursurilor declarate de Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi de Primăria sectorului 1 Bucureşti ca inadmisibile.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 octombrie 1997 reclamanta C.D.M.a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Sectorului 1 Bucureşti şi I.C.R.A.L. "H."pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate a-i preda în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, Intr. Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că imobilul a aparţinut în proprietate bunicului său C.I., decedat în anul 1975 şi succedat de tatăl reclamantei C.I.H., decedat în anul 1989, reclamanta fiind singura moştenitoare.
Prin cererea din 30 noiembrie 1997 reclamanta a precizat că imobilul pe care îl revendică a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, dar cu nerespectarea prevederilor art.II din acest act normativ, deoarece bunicul său era inginer cadastral la Serviciul de Drumuri şi Poduri, făcând parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naţionalizare.
La 17 mai 1999 reclamanta C.D.M.a solicitat introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului Bucureşti în calitate de pârât şi tot la aceeaşi dată a chemat-o în judecată şi pe pârâta G.A. pentru a se declara nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. "H.N." S.A. referitor la un apartament format din dormitor, baie şi holl situat în imobilul din Intr. Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1 Bucureşti.
Prin petiţia din 2 decembrie 1999 reclamanta C.D.M.şi-a precizat din nou acţiunea arătând că înţelege să se judece numai cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi G.A., întrucât pârâţii S.C. "H.N." S.A. şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti nu au calitate procesuală pasivă. Prin aceeaşi cerere precizatoare reclamanta a solicitat, ca în temeiul art.480 C.civ., să fie obligaţi cei doi pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1, astfel: pârâta G.A. apartamentul nr.1 şi suprafaţa de 35,18 mp teren dobândite în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr.592/22834/29 octombrie 1996; pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti – restul imobilului format din construcţie şi teren în suprafaţă de 156,82 mp.
Pârâta G.A. a formulat cerere de chemare în garanţie şi a solicitat, ca în cazul în care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă, să fie obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti la plata contravalorii apartamentului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.592/22834/29 octombrie 1996, actualizată la indicele de inflaţie, precum şi la dobânda legală ce se va calcula prin raportare la dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţiaa III-a civilă, prin sentinţa nr.241 din 24 februarie 2000, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.D.M.şi a obligat pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi G.A. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Intrarea Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1, format din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 192 mp. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta G.A..
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate de C.I., bunicul reclamantei, succedat de C.I. H., tatăl reclamantei, situaţie dovedită cu certificatul de calitate nr.39 din 8 aprilie 1999 eliberat de B.N.P. C.M.G.şi D.C.P.(fila 63 dosar) şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1856/23 iunie 1934 de fostul Tribunal Ilfov – Secţia notariat. Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr.92/1950, poziţia nr.1137 din anexă, dar cu nerespectarea prevederilor art.II din acest act normativ deoarece C.I. era inginer şi făcea parte din categoria socială exceptată de la naţionalizare, astfel că statul nu are constituit un titlu valabil asupra bunului şi întrucât titlul autorului reclamantei este preferabil faţă de cel al pârâtei, instanţa de fond a admis acţiunea în revendicare aşa cum a fost precizată.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a înţeles să solicite şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului deţinut de G.A..
Prin Decizia nr.639/A din 25 octombrie 2000 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta G.A. şi ca inadmisibil apelul promovat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin încheierea din 8 ianuarie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă a rectificat eroarea strecurată în dispozitivul deciziei în sensul că s-a respins ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul Bucureşti, în loc de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cum din greşeală s-a menţionat.
Pentru a decide în acest mod, răspunzând la motivul de apel al pârâtei prin care se reproşa nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că: „În drept, nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, însă acest viciu nu există atunci când instanţa a motivat într-un fel oarecare soluţia dată asupra unui capăt de cerere".
Instanţa de apel a apreciat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului pentru evicţiune deoarece instanţele nu au fost investite şi cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului din care izvora obligaţia de garanţie, iar efectele obligaţiei diferă în funcţie de cum părţile au fost de bună sau rea-credinţă la data încheierii contractului, chestiune deasemenea nediscutată cât timp nu s-a cerut nulitatea lui.
Referitor la apelul declarat de Municipiul Bucureşti, persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în litigiul dedus judecăţii în primă instanţă, a fost calificat ca inadmisibil, întrucât căile de atac pot fi exercitate, potrivit legii, numai de părţile litigante, nu şi de terţele persoane.
Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, G.A. şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti.
În motivarea recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti se susţine că în mod greşit instanţa a respins ca inadmisibil apelul aceluiaşi pârât, soluţia fiind determinată de greşita interpretare a prevederilor art.5 şi 42 din Legea nr.69/1991 şi art.12 alin.4 şi 5 din Legea nr.213/1998.
Pârâta G.A. a criticat hotărârile date în cauză în temeiul următoarelor motive: pârâta a fost cumpărător de bună-credinţă întrucât nu a fost notificată sau încunoştiinţată de proprietar în legătură cu revendicarea imobilului; contractul încheiat între un proprietar şi un cumpărător de bună-credinţă îşi păstrează efectele ca şi un contract încheiat cu proprietarul real; soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie este nejustificată şi nemotivată; instanţele au dat o greşită interpretare normelor şi principiilor de drept ce guvernează răspunderea pentru evicţiune.
Recursurile celor doi pârâţi sunt fondate în sensul considerentelor care succed:
Potrivit art.2, 4, 5 şi 20 lit. „g" din Legea administraţiei publice locale nr.69/1991, în vigoare la data investirii instanţelor, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale, cu personalitate juridică, iar autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative şi primarii, ca autorităţi executive, consiliile locale având şi atribuţii de administrare a domeniului public şi privat al comunei sau oraşului (municipiului).
Art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prevede printre altele şi bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora.
De asemenea, art.12 alin.5 din lege statuează că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui Consiliului judeţean sau primarului.
Conform art.42 (2) din Legea nr.69/1991, în vigoare la data promovării litigiului, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice din ţară sau din străinătate, precum şi în justiţie, iar aşa cum s-a relevat, potrivit art.12 (5) din Legea nr.213/1998, în litigiile de tipul celui în speţă, Consiliul General al Municipiului Bucureşti poate fi reprezentat de preşedintele Consiliului sau de primar.
Cu referire la cazul dedus recursului, din coroborarea prevederilor legale menţionate, rezultă că în litigiile care pun în discuţie dreptul de proprietate al bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, acest organ al administraţiei publice locale, ca organ deliberativ şi respectiv Municipiul Bucureşti, ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă, situaţie în care se constată că apelul acestui din urmă organ în mod greşit a fost calificat şi respins ca inadmisibil.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta G.A. se reţine că cererea de chemare în garanţie promovată de aceasta a fost respinsă de instanţe cu motivarea că reclamanta, care revendică bunul nemişcător, nu a investit instanţele cu o acţiune în nulitatea titlului pârâtei şi că în proces nu s-a discutat buna sau reaua-credinţă a acesteia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă, pentru considerentele menţionate, de plano, pentru motive de admisibilitate, fără a fi analizate condiţiile de exerciţiu ale cererii.
Or, atare interpretare este greşită.
Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere de chemare în garanţie sau în despăgubire.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.
Prin urmare, obligaţia de garanţie sau de despăgubire, care justifică incidenţa instituţiei juridice discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul actelor juridice de vânzare-cumpărare (situaţia în speţă), dar şi în cazul oricărei transmisiuni de bunuri, singura condiţie fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.
Cum, în speţă, este de necontestat că pentru bunul transmis cumpărătoarei (pârâtei G.A.), chematul în garanţie (vânzătorul) a primit un preţ, cererea prin care se solicită, în cadrul aceluiaşi proces, restituirea preţului actualizat şi dobânzi, întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.60 alin.1 C.proc.civ..
Confruntată cu acţiunea reclamantei în revendicare, pârâta invocă prin cererea discutată garanţia contra evicţiunii, adică pierderea totală a proprietăţii lucrului, rezultată din valorificarea de către reclamantă (terţ în actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă) a unui drept asupra aceluiaşi lucru. Cererea de chemare în garanţie nu numai că este admisibilă, dar chiar recomandabil şi necesar a fi promovată, întrucât acţiunea în revendicare a reclamantei reprezintă o tulburare de drept şi o primejdie pentru pârâta-cumpărătoare ce este ameninţată cu pierderea proprietăţii lucrului. Deasemenea, reclamanta invocă titlul mai vechi al antecesorului său, deci o cauză anterioară contractului încheiat în baza Legii nr.112/1995, în timp ce cumpărătoarea-pârâtă pretinde că a fost de bună-credinţă în sensul că nu a cunoscut cauza evicţiunii.
Faţă de cele ce preced, vor fi admise recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi G.A., va fi casată Decizia dată de Curtea de Apel Bucureşti şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor promovate de aceiaşi pârâţi.
Cu referire la recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti se constată că această pârâtă nu a declarat apel împotriva sentinţei pronunţată de tribunal şi întrucât recursul acestei părţi nu poate fi exercitat şi analizat omisso medio, el se priveşte ca inadmisibil şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi intervenienta G.A. împotriva deciziei nr.639 A din 25 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţiaa III – a civilă pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Primăria sectorului 1 Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1768/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1717/2001. Civil → |
|---|
