CSJ. Decizia nr. 1798/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1798Dosar nr.5169/2001
Şedinţa publică din 6 mai 200.
La ordine pronunţarea în recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii C.D.şi C.V.împotriva deciziei civile nr.383 A din 13 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2002 care face parte integrantă dinprezenta iar pronunţarea s-a amânat la 6 mai 2003.
CURTEA ,
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată la 7 iulie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta S.L.a chemat în judecatăConsiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând revendicarea apartamentului nr.5, situat în imobilul din Bucureşti, str.Porumbaru nr.7, etaj IV, inclusiv a garajului aferent acestui apartament.
În motivarea acţiunii, încadrată în drept în dispoziţiile art.480-481 C.civ., reclamanta a arătat că este succesoarea în drepturi a fostei proprietare A.V.(căsătorită P.) care a fost deposedată de bunul imobil în aplicarea Decretului nr.224/1951, dar cu încălcarea prescripţiilor acestui act normativ.
În urma precizării valorii obiectului acţiunii la 500 milioane lei, Judecătoria Sectorului 1 şi-a declinat, la 7.12.1998, competenţa de soluţionare a cauzeiîn favoarea Tribunalului Bucureşti.
În faţa instanţei astfel investite, reclamanta şi-a extins acţiunea împotriva persoanelor care ocupă apartamentul revendicat, C.D.şi V.a căror introducere în cauză a solicitat-o conform art.57 C.proc.civ., pentru a se constataineficienţa, nulitatea şi inopozabilitatea contractului nr.3250/22871/1997 prin care intervenienta forţată a cumpărat de lastat imobilul în litigiu.
Temeiul de drept al acestei noi cereri a fost indicat astfel: art.480,481,948,973, 1295 alin.2, 1801 şi 1803 C.civ., precum şi art.12 din HG nr.11/1997.
Pe baza probelor cu înscrisuri, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea completată, a obligat pe intervenienţii forţaţi C.D.şi V. şi pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanteiîn deplină proprietate şi paşnică posesie apartamentul nr.5 şi garajul aferent situat la parterul imobilului, intervenienţii fiind obligaţi şi la 9 milioane lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că la 1 aprilie 1940 V.A. a cumpărat 0,1637 părţi indivize din terenul în suprafaţă de 360 mp proprietatea vânzătorilor C., în vederea construirii unui apartament, conformcontractului de construire, apartamentul fiind finalizat şi apoi înscris în cartea funciară, iar în anul 1953 a trecut în proprietatea statului întemeiul Decretului nr.224/1951, act normativ a cărui procedură nu a fost respectată.
Ca atare, în aplicarea art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, tribunalul a constatat că apartamentul revendicat a fost preluat de Stat fără titlu valabil.
Comparându-se titlul reclamantei cu titlul intervenienţilor forţaţi (care au cumpărat apartamentul de la stat la data de 3 februarie 1997 în temeiul Legii nr.112/1995) s-a constatat că primul este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar.
Ca atare, intervenienţii forţaţi au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul imobil în discuţie.
Apelurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de către in tervenienţii forţaţi au fost respinse prin Decizia civilă nr.383 din 13 septembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
În motivarea deciziei s-a reţinut mai întâi că pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, are calitate procesual pasivă în cauză, conform legii administraţiei publice locale şi a legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Pe fondul cauzei, s-a reluat motivarea instanţei de fond, în sensul că dispoziţiile art.7-18 din Decretul nr.224 din 1951 nu au fost respectate în speţă, opinându-se şi că în ansamblul său, actul normativ în discuţie era contrar dispoziţiilor constituţionale ale vremii, precum şi art.481 C.civ.
Susţinerea apelanţilor C.D.şi C.V.privind lipsa identificării corecte a imobilului a fost respinsă de instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii C.D.şi C.V..
Recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost încadrat în drept în dispoziţiile art.304 pct.4 şi 9 C.proc.civ. S-a susţinut în esenţă că prin aprecierile pe care le-a făcut privind neconstituţionalitatea Decretului nr.224/1951 instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile. Pe fond, s-a susţinut că titlul statului a fost valabil, actul normativ invocat având caracter de lege specială în raport cu art.481 C.civ., reţinut în motivarea celor două instanţe; în fine, s-a susţinut greşita obligare a acestei recurente la plata cheltuielilorde judecată, de vreme ce nu a fost căzută în pretenţii, în sensul art.274 C.proc.civ.
Recursul intervenienţilor forţaţi a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 şi 10 C.proc.civ.
S-a reproşat ambelor instanţe că au analizat cauza doar parţial şisuperficial, nepronunţându-se asupra unor mijloace de apărare hotărâtoare pentru dezlegareapricinii.
Astfel, s-a susţinut că există neconcordanţe evidente între titularul dreptului de proprietate care figurează în actele prezentate şi persoana de la care reclamanta pretinde că deţine drepturi succesorale; o altă persoană decât reclamanta adepus notificarea în temeiul Legii nr.10/2001 pentru întregul imobil. Pe de altă parte, apartamentul proprietatea lor, cumpărat de la stat în temeiul şi cu respectarea Legii nr.112/1995 nu este identic cu cel revendicat de reclamantă.
Cu privire la titlul statului, s-a susţinut că dispoziţiile Decretului nr.224/1951 au fost respectate întocmai, astfel că statul, având un titlu valabil la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a transmis legal proprietatea asupra apartamentului în discuţie.
În faţa Curţii a formulat cerere de intervenţie S.C. "H.N."SA care în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti a vândut la 3.2.1997 apartamentul nr.5 către soţii C. A susţinut acest intervenient că, raportat la dispoziţiile art.1 din HG nr.11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, Decretul nr.224/1951 a fost un titlu valabil, motiv pentru care s-a dat curs cererii de cumpărare formulate de chiriaşi. S-a mai precizat că atât vânzătorul (mandatarul) cât şi cumpărătorii au fost de bună credinţă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neexistând nici un dubiu privind validitatea titlului statului.
Cererea de intervenţie a S.C. "H.N."SA a fost admisă în principiu la termenul din 28 februarie 2003.
Reclamanta-intimată nu a formulat întâmpinare.
Recursurile şi cererea de intervenţie accesorie sunt fondate şi vor fi admise în sensul celor ce urmează a fi expuse.
Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar.
O condiţie esenţială a exercitării acestei acţiuni este aceea că reclamantul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Din punct de vedere procesual, raportul de drept nu poate fi legat valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii.
În speţă aceste principii fundamentale de drept au fost ignorate de ambele instanţe care s-au pronunţat. Faţă de apărările şi excepţiile formulate pe parcursul litigiului privind identitatea dintre fostul titular al dreptului de proprietate – V. A. – şi autoarea reclamantei – P.A.– nu au fost aduse, în condiţiile art.1169 şi urm. C.civ. dovezi concludente pentru îndeplinirea condiţiei preliminare a acţiunii înrevendicare.
S-a susţinut că prin căsătorie V.A.a devenit P., dar din copia xerografiată acertificatului de căsătorie (fila 8 dosar nr.12431/1998 al judecătoriei Sectorului 1) rezultă prenumele „Ionica".
Aceste inadvertenţe, ce se constituie şi în motive de recurs, nu au fost combătute de intimata-reclamantă nici în această fază procesuală, aceasta neformulând niciîntâmpinare, deşi potrivit art.308 alin.2 C.proc.civ., depunerea întâmpinării este obligatorie.
Acesta este considerentul pentru care se constată că, nefiind îndeplinită condiţia esenţială a promovării acţiunuii în revendicare, aceasta în mod greşit a fost admisă de cele două instanţe, ale căror hotărâri vor fi casate în tot, potrivit art.312 alin.2 şi 314 C.proc.civ.
Distinct de cele anterior menţionate, este de reţinut şi nelegalitatea sub aspectul aplicării art.57 din C.proc.civ.
Potrivit acestui text de lege, oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
În interpretarea acestui text de lege, jurisprudenţa constantă a instanţei supreme a reţinut că legea permite doar introducerea în calitate de reclamant.
De altfel, şi din interpretarea art.58 C.proc.civ. rezultă că cel astfel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, varietate a calităţii de reclamant.
În speţă, din cuprinsul cererii formulate de reclamantă în contradictoriu cu intervenienţii Cărbunescu rezultă fără dubii că aceasta a înţeles să-i trateze ca pe pârâţi, pretinzând drepturi în contradictoriu cu aceştia.
Or această cerere de intervenţie forţată înmodul cum a fost formulată, contravine exigenţelor art.57 C.proc.civ. astfel că nu era admisibilă.
Pentru aceste considerente, recursurile vor fi admise, în sensul că acţiunea va fi respinsă, ca şi cererea de intervenţie forţată. Pe cale de consecinţă, cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. "H.N."SA în interesul pârâtului va fi admisă.
Potrivit art. 20 alin.5 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată prin OG nr.34/2001, aprobată prin Legea nr.742/2001, intimata reclamantă va fi obligată la plata taxelor de timbru datorate în fazele procesuale anterioare pentru capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare şi neplătite, în cuantumul stabilit prinîncheierea de la 1 noiembrie 2002.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii forţaţi C.D.şi C.V.împotriva deciziei nr.383 A din 13 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr.87 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi pe fond respinge acţiunea principală, precum şi cererea de intervenţie forţată.
Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. "H.N."SA.
Obligă pe intimata-reclamantă S.L.la plata sumei de 2.335.000 lei taxă judiciară şi 30.000 lei timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1807/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1768/2001. Civil → |
|---|
