CSJ. Decizia nr. 1807/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1807Dosar nr.1090/2001
Şedinţa publică din 7 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: M.D.I. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi R.A. L. Bucureşti solicitând ca pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti,constând din suprafaţa de 632 mp teren pe care se află o construcţie compusă din subsol, parter, etaj I, mansardă şi garaj, în valoare de 3 miliarde lei.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al bunicii sale R.N.L., care, prin actul de donaţie transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, sub nr. 774 din 15 februarie 1941, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, pe care s-a edificat o construcţie. Imobilul a fost preluat de stat prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950, în condiţiile în care proprietara bunului era exceptată de la naţionalizare, potrivit art. II din decret, întrucât era casnică aflându-se în întreţinerea soţului ei, funcţionar diplomatic, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 7785 din 16 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care pârâţii din prezenta cauză au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei R.I.G. etajul II al imobilului în litigiu.
Prin întâmpinare, pârâta R.A. L. Bucureşti a cerut respingerea acţiunii invocând incidenţa dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950, faţă de numărul de apartamente (15) naţionalizate de la autoarea reclamantului.
Aceeaşi pârâtă a cerut introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantului-pârât M.D.I. la plata contravalorii investiţiilor şi reparaţiilor efectuate la imobil şi instituirea dreptului de retenţie şi, de asemenea, a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti solicitând obligarea acestuia la restituirea preţului (actualizat) achitat pentru imobil în temeiul HG nr. 740/1990 şi al Deciziei Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 396 din 10 mai 1990.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 542 din 4 mai 2000, a admis în parte acţiunea principală şi a obligat pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi R.A. L. Bucureşti să lase reclamantului M.D.I. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat. A admis cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe care l-a obligat la plata sumei de 23.063.879 lei către R.A. L. Bucureşti şi a respins cererea reconvenţională formulată de aceeaşi pârâtă.
În motivarea soluţiei pronunţate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că statul nu are un titlu valabil constituit asupra imobilului pe care l-a preluat cu încălcarea a înseşi prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada exploatării apartamentelor naţionalizate, a prevederilor art. 8 şi art. 10 ale Constituţiei din 1948, ale art. 480 şi art. 481 C. civ. precum şi ale celor cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate.
Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel de toţi pârâţii în cauză.
Prin Decizia nr. 709 din 29 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de R.A. L. Bucureşti, a schimbat sentinţa, în parte, în sensul că a admis cererea reconvenţională formulată de apelanta –pârâtă - reclamantă şi a obligat pe reclamantul-pârât M.D.I. la plata sumei de 82.800.000 lei, respectiv 4.308 dolari S.U.A. sau 4.447 euro cu titlu de despăgubiri şi, totodată, a acordat apelantei un drept de retenţie asupra imobilului până la încasarea creanţei.
Prin aceeaşi decizie au fost respinse apelurile declarate de Municipiul Bucureşti reprezentat de primarul general şi, respectiv, de Ministerul Finanţelor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit probelor administrate, autoarea reclamantului a avut în proprietate şi construcţiile edificate pe terenul dobândit prin donaţie, că imobilul fiind naţionalizat prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 statul îl deţine fără titlu şi, ca urmare, prevederile Legii nr. 112/1995 nu pot fi invocate fiind, dimpotrivă, incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, faţă de care invocata apartenenţă a imobilului la domeniul public nu justifică susţinerea potrivit căreia acţiunea în revendicare ar fi inadmisibilă.
În privinţa cererii de chemare în garanţie, s-a reţinut că sunt întrunite cerinţele art. 60-63 C. proc. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel Municipiul Bucureşti reprezentat de primarul general şi Ministerul Finanţelor Publice au declarat recurs solicitând, în principal, casarea hotărârilor pronunţate şi respingerea acţiunii, iar în subsidiar, reluarea judecăţii în faţa primei instanţe.
În motivarea recursurilor sunt reiterate susţinerile formulate în fazele procesuale anterioare vizând: lipsa titlului autoarei reclamantului cu privire la construcţii, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950, inadmisibilitatea revendicării imobilului dat fiind apartenenţa acestuia la domeniul public şi neîntrunirea cerinţelor legale pentru promovarea cererii de chemare în garanţie.
Recursurile nu sunt fondate.
În legitimarea sa procesuală activă reclamantul a depus la dosar certificatul de moştenitor nr. 807 din 20 iunie 1984 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 Bucureşti, care îi conferă calitatea de succesor legal al defunctei R.N.L., încetată din viaţă la 18 octombrie 1983.
În acelaşi scop, au fost depuse la dosar: actul de donaţie nr. 4952/1941, transcris sub nr. 1774 din 15 februarie 1941 în registrul aflat la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, prin care R.N.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 632 mp teren situat în Bucureşti; autorizaţia nr. 6062/1939 eliberată de Primăria sectorului Galben Bucureşti, prin care aceleaşi persoane i s-a permis să depoziteze materiale de construcţie pe trotuarul din faţa imobilului de la adresa precizată şi procesul-verbal din 22 noiembrie 1941 al Comisiunii pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, prin care, „în baza contractului de donaţie nr. 4952 din 15 februarie 1941" (vizând terenul) „şi a posesiunii" (vizând construcţiile), s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren şi o clădire având parter şi două etaje (cu câte un apartament pe fiecare nivel) aparţinând numitei L.N.M.R.
În temeiul celor reţinute şi al dispoziţiilor art. 492 C. civ., în conformitate cu care orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră, se impune o singură constatare, şi anume, că R.N.L., proprietara (donatara) terenului a fost proprietara şi a construcţiilor edificate pe acesta, construcţii a căror existenţă fizică a fost confirmată în anul 1941 şi din nou în anul 1950, când, în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziţia 6620, R.N.L. este nominalizată cu „apartamente" naţionalizate iar nu cu teren neconstruit.
Astfel fiind, nu poate fi primită excepţia privind lipsa de legitimare procesuală a reclamantului în referire la construcţii.
Nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia, faţă de numărul de apartamente naţionalizate de la autoarea reclamantului, în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950 care, între altele, vizează pe „exploatatorii de locuinţe". Aceasta întrucât Constituţia din anul 1948, care garanta proprietatea, nu limita nici numărul proprietăţilor pe care le putea deţine o persoană fizică şi nici exerciţiul vreunuia din atributele dreptului de proprietate, respectiv închirierea bunului.
Drept urmare, chiar şi dacă s-ar fi dovedit faptul închirierii, acesta, în sine, nu era de natură să o transfere pe proprietara imobilului în „exploatator de locuinţe".
În considerarea celor ce preced, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor cuprinse în legislaţia internă şi internaţională conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare.
În condiţiile date statul nu poate invoca un titlu valabil asupra imobilului şi, drept consecinţă, nici apartenenţa acestuia la domeniul public având în vedere că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 fac parte din domeniul public „numai dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
În sfârşit, în condiţiile în care pârâta R.A. L. Bucureşti a fost obligată la retrocedarea imobilului pentru care a achitat Primăriei Municipiului Bucureşti preţul prevăzut de HG nr. 740/1990, critica adusă soluţiei de admitere a cererii de chemare în garanţie formulată în cauză este neîntemeiată, dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. fiind incidente.
Faţă de cele ce preced hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice şi urmează a fi menţinute prin respingerea recursurilor, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 709 din 29 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1808/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1798/2001. Civil → |
|---|
