CSJ. Decizia nr. 1847/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1847Dosar nr. 3986/2001
Şedinţa publică din 8 mai 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 809 din 30 octombrie 2000 emisă de directorul general al S.N.P. P. S.A. Bucureşti s-a dispus ca începând cu această dată numitul R.C. să fie eliberat din funcţia de director comercial al sucursalei P. Bihor.
Prin Decizia nr. 220 din 8 noiembrie 2000 emisă de directorul S.N.P. P. S.A., sucursala P. Bihor s-a hotărât ca numitul R.C. să fie numit, începând cu data de 1 noiembrie 2000, pe postul de şef serviciu comercializare-transport din cadrul sucursalei P. Bihor.
La 24 noiembrie 2000 R.I.C. a contestat în justiţie cele două decizii solicitând anularea lor, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, aceea de director comercial al sucursalei P. Bihor şi plata de despăgubiri. Ulterior, în şedinţa din 29 martie 2001, contestatorul a renunţat la capătul de cerere privind plata despăgubirilor.
Investită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Oradea,prin sentinţa civilă nr. 3376 din 2 aprilie 2001, a admis contestaţia formulată de R.I.C., a anulat cele două decizii, adispus „reîncadrarea" contestatorului în funcţia de director comercial al sucursalei P. Bihor şi a luat act de renunţarea la soluţionarea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că raporturile de muncă dintre contestator şi sucursala P. Bihor s-au stabilit în baza contractului individual de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997, încheiat pe durată nedeterminată şi nu pe baza unui contract de mandat reglementat de dispoziţiile Codului civil şi care să fi permis revocarea contestatorului din funcţie. Dacă pârâtele au constatat lipsuri sau abateri în activitatea contestatorului, acestea aveau posibilitatea de a lua împotriva lui una din sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, inclusiv desfacerea contractului de muncă, iar nu să-l modifice unilateral.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Tribunalul Bihor, care, prin Decizia civilă nr.1 435/R din 7 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.N.P.P.S.A. Bucureşti.
Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut valabilitatea contractului de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997, iar prin cele două decizii contestate pârâtele au operat schimbarea din funcţie a contestatorului ce a avut ca rezultat micşorarea salariului şi cum salariul şi funcţia sunt elementele esenţiale ale unui contract demuncă, acestea nu pot fi schimbate decât pe timp limitat şi numai cu acordul părţilor.
Împotriva acestor hotărâri, la data de 9 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfelcum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000 şi nr. 59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârile recurate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că ele sunt, totodată, şi vădit netemeinice.
Într-un prim motivde casare se susţine că pricina a fost soluţionată în recurs de Tribunalul Bihor după intrarea în vigoare a OUG nr. 59 din 27 aprilie 2001 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, declaraţiaşi motivele de recurs fiind înregistrate la Judecătoria Oradea în data de 3 mai 2001. Or, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 3 C. proc. civ.,modificate prin OUG nr. 59/2001, coroborate cu art. 80 din Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, şi în conformitate cu art. 725 alin. (1) şi (2)C. proc. civ., modificate prin OUG nr. 138/2000, la acea dată, competenţa după materie pentru judecarea recursului aparţinea Curţii de Apel Oradea şi cum recursul a fost judecat de Tribunalul Bihor, Decizia este lovită de nulitate absolută.
Într-un al doilea motiv al recursului în anulare se susţine că instanţele au interpretat în mod greşit prevederile Codului Muncii privind încheierea şi executarea contractului individual de muncă.Astfel, potrivit actelor dosarului, contestatorul a lucrat în sistemul comercializării petrolului începând cu angajarea la I.L.P.P. P.Oradea în funcţia de şef birou tehnic,pe baza a două contracte încheiate succesiv: nr. 15 din 1 august 1983 şi nr. 15 din 15 martie 1991. Din Carnetul de muncă al contestatorului rezultă că în baza OG nr. 49/1997, urmare a fuziunii prin absorbţie a P. Bihor cu S.N.P. P. S.A. Bucureşti, contestatorul a fost preluat de acesta din urmă prin transfer în interesul serviciului. În atare condiţii raporturile de muncă dintre părţi trebuie judecate în temeiul Contractului de muncă nr. 15 din 15 martie 1991 şi nu a contractului nr. 15 din 24 octombrie 1997, Contract nul absolut deoarece a fost încheiat cu sucursalaP. Bihor, conducerea acesteianeavând prerogativa legală de a semna acte juridice de muncă pentru funcţiile de director.
Într-un ultim motiv de casare se afirmă că instanţele au interpretat şi aplicatgreşitprevederileCoduluiMunciiunuiraportjuridicde muncă privind managementul Societăţilor comerciale care funcţionează în economia de piaţă, într-o situaţie care nu poate fi reglementată de Legea nr. 10/1972 şi care face obiectul unor reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 31/1990 şi OUG nr. 49/1997, aprobată prin Legea nr. 70/1998. S-a reproşat instanţelor că aveau îndatorirea de a examina cele două decizii contestate în raport de ambele temeiuri de drept,şi nu doar prin referire la art. 18 şi art. 19 din C. mun., din moment ce în cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 şi a OG nr. 49/1997, spre deosebire de alţi salariaţi, pierderea încrederii, datorată unor activităţi nesatisfăcătoare în îndeplinirea mandatului managerial,este un motiv justificat de revocare de funcţie.
Recursul în anulare este fondat, numai în limitele şi pentru considerentele care succed:
Cu referire la primul motiv de casare este de observat că prin OG nr. 138/2000, modificată prin OUG nr. 59/2001, ambele cu aplicabilitate de la data de 2 mai 2001, competenţa materială în cazul conflictelor de muncă a fost restructurată, prin a se atribui tribunalelor soluţionarea lor în primă instanţă, iar curţilor de apel, rezolvarea recursurilor.
Numai că, pentru situaţiile tranzitorii privind hotărârile pronunţate de judecătorii în materia conflictelor de muncă până la data de 2 mai 2001 sau în cauzele pendinte până la această dată,nu există norme tranzitorii cu caracter derogatoriu.
Acest lucru impune aplicarea normelor imperative ale art. 23 alin. (3) din Legea nr. 92/1992, care stabilesc, cărecursul este de competenţa instanţei ierarhic superioară. În concret, alin. (3) al textului citat prevede cătribunalele, ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Modificarea adusă art. 3, pct.3C. proc. civ. prin OUG nr. 59/2001, respectând principiul enunţat, dispune că, tribunalele, ca instanţă de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
În concluzie, de lege lata, în absenţa unor norme tranzitorii cu caracter derogatoriu, recursurile declarate împotriva hotărârilor de primă instanţăpronunţatedejudecătoriianteriorsauposteriordateide 2 mai 2001, sunt de competenţa tribunalului. Cum, în speţă, Tribunalul Bihor – Oradea a soluţionat recursul pârâtei îndreptat împotriva sentinţei dată de Judecătoria Oradea, se constată că această cale de atac s-a judecat cu respectarea normelor de competenţă după materie.
Privitor la cel de al doilea motiv al recursului în anulare se constată că, înadevăr, contractul individual de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997a fost încheiat de contestatorul R.I.C., pentru funcţia de director comercial, cu S.N.P.P., sucursala P. Bihor, conducerea acestei sucursale neavând prerogativa legală de a încheia acte juridice de muncă pentru funcţiile de director. Nu mai puţin adevărat este însă că directorul general al S.N.P. P.S.A. Bucureşti, prin Decizia nr. 97 din 24 octombrie 1997, a confirmat în funcţiile de conducere mai multe persoane, inclusiv pe contestatorul R.I.C., astfel că prin acest act confirmativ a fost asanată nulitatea contractului de muncă nr. 15 din 24 octombrie 1997 încheiat de sucursala P. Bihor, contractul devenind valid ca urmare a recunoaşterii şi aprobării lui prin Decizia directorului general al societăţii la aceeaşi dată cu semnarea contractului.
În ceea ce priveşte cel de al treilea motiv de casare este de observat că pârâta S.N.P. P. S.A. Bucureşti justifică emiterea celor douădecizii atacate în justiţie prin aceea că R.I.C., în calitate de director comercial al sucursalei P. Bihor, a încălcat, printre altele, obligaţia de fidelitate faţă de unitatea al cărui salariat este şi pe cale de consecinţăaceasta şi-a pierdut încrederea în activitatea lui managerială.
În concret, i se reproşează contestatorului că a promovat o acţiune în justiţie pentru anularea actelor referitoare la fuziunea S.C. P. Bihor cu S.N.P. P. S.A. şi că prin afirmaţiile făcute în cererea de chemare în judecată „contestatorul se situează pe o poziţie antagonică faţă de interesele unităţii al cărui salariat este". Întrucât se urmăreşte anulareafuziunii, s-a creat un conflict de interese evident, perturbător pentru activitatea societăţii „prin menţinerea într-o funcţie de conducere a unei persoane cu acces la informaţii denatură comercială" .
La rândul său, contestatorul R.I.C., prin notele scrise depuse la Curtea Supremă de Justiţie, susţine că are calitatea de acţionar la S.C. P. Bihor şi că a fost ales în calitate de preşedinte al Asociaţiei pentru urmărirea şi realizarea drepturilor acţionarilor la S.C. P.Bihor S.A.Oradea. În această calitate, contestatorul recunoaşte că „s-a opus fuziunii prin absorbţie.... sens încaream redactat, semnat şi depus la instanţacompetentă o acţiune în anulare pe motiv de violenţă şi lipsa capacităţii de reprezentare".
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, executarea operaţiunilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori executivi, funcţionari ai societăţii, iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că ei sunt răspunzători faţă de societate şi de terţi, ca şi administratorii, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, conform dispoziţiilor art. 144, chiar dacă ar exista o convenţie contrară.
Potrivit art. 141 alin. (2) din aceeaşi lege, consiliul de administraţie poate oricând revoca persoanele numite în comitetul de direcţie.
Măsura contestată, de schimbare din funcţie a directorului comercial al sucursalei P. Bihor a S.N.P. P. S.A., a fost luată în cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, care, între altele, reglementează condiţiile în care sunt numiţi şi revocaţi directorii executivi, funcţionari ai societăţii, angajaţi pe bază de contract de muncă. Aceştia sunt mandatarii administratorilor în vederea executării operaţiilor încredinţate potrivit legii, iar învestirea lor are un caracter general, ceea ce le conferă şi o largă autonomie de decizie în sferade activitate încredinţată. Acest mandat ca şi autonomia pe care o implică presupun, în mod corelativ, răspunderea directorilor executivi pentru respectarea celor hotărâte de administratori şi pentru justificarea încrederii de care se bucură.
Pe cale de consecinţă, în cazul pierderii încrederii, administratorii pot oricând revoca din funcţie, potrivit textelor citate, pe directorii executivi, ceea ce atrage desfacerea contractului de muncă ori schimbarea din funcţie.
Astfel fiind, în cauză, instanţele aveau îndatorirea să examineze legalitateacelordouădeciziicontestateînraportdeambeletemeiuri d.
drept, şi nu doar prin referire la prevederile generale ale art. 18 şi art. 19 din C. mun., din moment ce în cadrul de aplicare a Legii nr. 31/1990 – spre deosebire de ceilalţi salariaţi -, pierderea încrederii,datorită uneiactivităţi nesatisfăcătoare ori a lipsei de fidelitate în îndeplinirea mandatului managerialprimit, este un motiv justificat derevocare a aceluia căruia i s-a încredinţat mandatul.
Prin alegerea în funcţia de preşedinte al uneiasociaţii care se opune fuziunii prin absorbţie a sucursalei S.C. P. Bihor, unde contestatorul deţinea funcţia de director comercial, cu S.N.P. P. S.A., prin redactarea şi promovarea unei acţiuni în justiţie pentru anularea acestei fuziuni, contestatorul demonstrează că urmăreşte scopuri şi interese contrare societăţii la care a fost angajat, având ca rezultat separarea acesteia de societatea naţională. Chiar şi în situaţia în care scopul urmărit de contestator şi de asociaţia ce o conduce ar fi unul legitim ori dezinteresat şi chiar dacă demersul judiciar întreprins pentru anularea protocolului de fuziune ar putea fi încununat de reuşită, activitatea contestatorului este, şi în aceste circumstanţe, potrivnică obligaţiei de fidelitate pe care o are faţă de cel ce l-aremunerat, iar pierderea încrederii angajatorului justifică, prin ea însăşi, revocarea din funcţia managerială deţinută.
Faţă de cele ce preced şi numai în temeiul celui de al treilea motiv de casare, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunţate în cauză, cu consecinţa respingerii ca nefondate a contestaţiei promovată de R.I.C. împotriva celor două decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1435/R din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Bihor-Oradea.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 3376 din 2 aprilie 2001 a Judecătoriei Oradea şi respinge ca nefondată contestaţia formulată de R.I.C. împotriva deciziei nr. 809 din 30 octombrie 2000 emisă de S.N.P. P.S.A. Bucureşti şi a deciziei nr. 220 din 8 noiembrie 2000 emisă de S.N.P. P. S.A., sucursala P. Bihor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1849/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1809/2001. Civil → |
|---|
