CSJ. Decizia nr. 1809/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1809Dosar nr.5443/2001
Şedinţa publică din 7 mai2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 martie 2000 reclamanta B.T. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prinPrimar pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi, în solidar, să plătească suma de 1.060.000.000 lei reprezentând contravaloarea cotei de ½ a construcţiei ce era situată în Constanţa, la intersecţia cu B-dul Mamaia, precum şi suma de 1.245.000.000 lei reprezentând contravaloarea terenului de 328,20 mp pe care se află construcţia, în prezent demolată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2337 din 28 septembrie 1945 de Tribunalul Constanţa, secţia a I-a, împreună cu soţul ei B.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 328,30 mp şi construcţii structurate pe trei nivele, pivniţă, parter cu spaţiu comercial şi etaj format din două apartamente pentru locuit.
Prin sentinţa penală nr. 282 din 12 martie 1962 pronunţată de fostul Tribunal Popular al oraşului Constanţa reclamanta a fost condamnată la pedeapsa de trei luni închisoare şi la confiscarea totală a averii pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26828aC. pen. anterior, constând în deţinerea ilicită a unor monede de aur, soluţie schimbată, doar parţial în recurs defostul Tribunal Regional Dobrogea care a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, menţinând pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii.
În temeiul unor hotărâri judecătoreşti ulterioare s-aconstatat că soţul reclamantei, numitul B.N. este proprietar asupra cotei de ½ din imobil şi s-a dispus ieşirea din indiviziune, atribuindu-se Statului Român parterul şi subsolul imobilului, iar lui B.N. etajul şi anexele gospodăreşti, păstrându-se starea de indiviziune cu privirela teren.
Prin Decizia penală nr. 3952 din 5 noiembrie 1999 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat hotărârile penale arătate, a dispus achitarea reclamantei şi înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării totale a averii.
Referitor la situaţia imobilului confiscat reclamanta a învederat că nu mai este posibilă restituirea lui în natură întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul este ocupat în prezent de un nou edificiu.
La data de 27 august 2000 reclamanta B.T. a decedat, în cauză intervenind descendenţii acceptanţi B.G. şi L.A. (certificatul de moştenitor nr. 276 din 14 septembrie 2000 eliberat de B.N.P. – C.B., care au înţeles să susţină şi să continue acţiunea pornită de defuncta lor mamă.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 205 din 4 decembrie 2000, a admis în parte acţiunea introdusă de B.T. şi continuată de B.G. şi L.A. şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 1.766.860.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea a ½ din construcţia demolată ce a fost situată în Constanţa.Au fost obligaţi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa la plata către reclamanţi a sumei de1.060.040.000 lei reprezentând contravaloarea a ½ din terenul în suprafaţă de 328,20 mp situat în Constanţa.
Soluţia tribunalului a fost păstrată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 245/C din 25 septembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, tribunalul a reţinut că "desfiinţarea titlului statului în împrejurările evidenţiate poate fi asimilată cu îndeplinirea condiţiei rezolutorii stabilite de părţi într-un act de transmitere a proprietăţii sau cu proprietatea dobândită în temeiul unui act lovit de nulitate", în timp ce instanţa de apel a indicat ca temei juridic al pretenţiilor formulate de reclamantă şi însuşite de moştenitorii legali ca fiind art. 504 şi urm. C. proc. pen., ceea ce conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului, pentru cazurile în care o persoană ce a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că această faptă nu există.
Împotriva deciziei dată în apel prin care a fost menţinută sentinţa tribunalului în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa în baza mandatului special nr. 583.831 din 30 iulie 2001, care a invocat următoarele motive de casare: instanţele au omis să se pronunţe, asupra excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii; instanţele nu au lămurit obiectul cererii de chemare în judecată, recurentul apreciind că acţiunea promovată dereclamantă şi continuată de moştenitori nu este unaîn despăgubiri, ci o acţiune în revendicare; se reproşează instanţelor că au schimbat nelegal temeiul juridic al acţiunii în sensul că reclamanta a invocat ca temei art. 992 C. civ.,iar instanţele au rezolvatlitigiul în baza art. 504-506 C. proc. pen.; instanţele au dat o interpretare greşită prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, în cauză fiind incidente dispoziţiile speciale de reparaţiune cuprinse în Legea nr. 10/2001.
În majoritate, recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care succed:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2337 din 28 septembrie 1945 de Tribunalul Constanţa, secţia a I –a, B.T. şi B.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţacompus din teren în suprafaţă de 328,30 mp şi "o clădire cu pivniţă, parter compus din prăvălii şi un etaj cu două apartamente pentru locuinţe".
Reclamanta B.T.fost condamnată la trei luni închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii pentru săvârşireainfracţiunii prevăzute de art. 26828 aC. pen. anterior cu referire la art. 1, art.2, art. 4 şi art. 38 din Decretul nr. 210/1960 prin sentinţa penală nr. 282 din 21 martie 1962 a fostului Tribunal Popular al oraşului Constanţa, pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii fiind menţinută în recurs de fostul Tribunal Regional Dobrogea.
Prin sentinţa civilă nr. 4828 din 19 decembrie 1968 Judecătoria Constanţa a admis acţiunea promovată de soţul reclamantei, numitul B.N., şi s-a constatat că acestaera proprietar asupra cotei indivize de ½ din imobilul situat în Constanţa,restul de ½ devenind proprietatea statului ca urmare a executării pedepsei complimentare a confiscării averii reclamantei B.T.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa nr. 17 din 30 iunie 1970 a admis acţiunea promovată de B.N. şi s-a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului, soţului reclamantei atribuindu-i-se etajul imobilului din Constanţa, precum şi anexele gospodăreşti, iar Statului Român parterul şi întregul subsol, terenul de 328,30 mp urmând a fi stăpânit în indiviziune de ambele părţi.
Prin Decizia nr. 3952 din 5 noiembrie 1999 Curtea Supremăde Justiţie, secţia penală, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a casat cele două hotărâri penale date de fostul Tribunal Popular al oraşului Constanţa şi de fostul Tribunal Regional Dobrogea, şi a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii aplicată reclamantei B.T.
Faţă de situaţia expusă mai sus se constată că instanţele au fost investite în cauză cu soluţionarea unei acţiuni civile prin care reclamanta a cerut obligarea pârâţilor Statul Român şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să-i restituie contravaloarea bunului confiscat în procesul penal ca urmare a înlăturării (eliminării) pedepsei complimentare a confiscării averii.
Până la intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000 în C. proc. civ. materia întoarcerii executării nu a fost rezolvată în mod clar, dar doctrina şi jurisprudenţa, pornind de la interpretarea prevederilor art. 311 din acelaşi cod, au acceptat unanim ideea că problema întoarcerii executării se deduce în toate acele situaţii în care titlul pus în executare a fost ulterior desfiinţat, prin exerciţiul căilor de atac prevăzute delege, urmând a se restabili situaţia anterioară executării. Aceastaeste situaţia pentru demersul judiciar întreprins de reclamanta B.T. şi continuat de cei doi descendenţi, situaţie în cares-a executat o hotărâre definitivă referitoare la confiscarea averii reclamantei, hotărâre care apoi a fost casată ca urmare a admiterii recursului în anulare, cu consecinţaînlăturării măsurii de confiscare.
De principiu este că prin desfiinţarea titlului (hotărârea penală de confiscare a averii), creditorul (Statul Român în favoareacăruia s-a confiscat averea reclamantei) trebuie obligat să restituie debitoarei (reclamantei ori moştenitorilor săi) ceea ce a luat prin executarea hotărârilor ce ulterior au fost casate.
Dar litigiul s-a judecat în apel la data de 25 septembrie2001, deci în plină aplicare a prevederilor art. 404 1 – 4043 C. proc. civ. Noua reglementare procesuală, consacrată prin OUG nr. 138/2000, are darul de a acoperi lipsa unei reglementări riguroase privitoare la întoarcerea executării. În acest scop, în Codul de procedură civilă, s-aintrodus, după secţiunea a VI a din Capitolul I al Cărţii V, o nouă secţiune, a VI 1-a, intitulată "Întoarcerea executării".
Potrivit textelor menţionate, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării,prin restabilirea situaţiei anterioară acesteia. Pe cale de consecinţă, textele consacră dreptul reclamantei, care a obţinut casarea hotărârilor, la desfiinţarea executării şi restabilirea situaţiei anterioare.
Cum instanţele au soluţionat litigiul în temeiul unor prevederi legale străine acţiunii ce a fost promovată în cauză (art. 505 şi urm. C. proc. pen.), se impune admiterea recursului declarat de pârât şi reluarea judecăţii.
Dacă instituţia întoarcerii executării este guvernată de principiul restabilirii situaţiei anterioare acesteia, principiu consacratîn adagiul "restitutio in integrum", atunci este de datoria instanţei de control judiciar de a verifica, chiarşi din oficiu,criteriile avute în vedere de instanţele de fond şi de apel la stabilirea cuantumului despăgubirilor compensatorii atunci când bunul ce a format obiectul executării nu mai poate fi restituit, din motive obiective, înnatură.
De aceea, în rejudecare, instanţa de trimitere va analiza şi va hotărî cu privire la realitatea şi exactitatea elementelorşi datelor avute în vedere de expertul tehnic V.C.E. în expertiza pe care a întocmit-o.Esteastfel de cercetat cum expertul, folosind criterii împrumutate din operaţiuni de oferte şi tranzacţii în valută de pe piaţa imobiliară, criterii, de altfel, imposibil de verificat, a ajuns la concluzia că o cotă indiviză de ½ din construcţiile demolate, aşa cum au fost descrise în actul de vânzare-cumpărare din 1945, dar edificate în anul 1926, are o valoare stabilită în octombrie2000 de 1.766.860.000 lei, iar cota de ½ dintr-o suprafaţă de teren de numai 328,20 mp are o valoare de circulaţie stabilită la aceeaşi dată de 1.060.040.000 lei.
În temeiulaceluiaşi principiu al restabilirii situaţiei anterioare executării, instanţele de fond şi de apel erau datoare să verifice apărarea pârâţilor conform căreia imobilul litigios afost expropriat pentru cauză de utilitate publică, iar construcţiile demolate ca o consecinţă a exproprierii. Astfel, deşi în adresa nr. 57325 din17 august 2000 a Primăriei Municipiului Constanţa se menţionează că imobilul nu figurează în anexa la Decretul nr. 341/1979, totuşi, din înscrisurile depuse de pârâţi în apelrezultă că acelaşi imobil a fost prevăzut la pct. 142 din anexa la Decretul de expropriere nr. 398/29 decembrie 1981, edictat pentru construirea unui număr de 308 apartamente, în blocuri de locuinţe.
De aceea, în rejudecare, instanţa de trimitere va administra dovezi pentru a verifica dacă imobilul ce a fost proprietatea codevălmaşă a reclamantei B.T. a format obiect al exproprierii şi al demolării construcţiilor în baza acestui temei şi, totodată, va cerceta dacă scopul exproprierii a fost atins. Această constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite moştenitorilor reclamantei, deoarece, expropriereaa reprezentat un eveniment obiectiv, şi dacă el s-a produs în adevăr, a creat aceleaşi efecte, fiind indiferent dacă nemişcătorul a fost ori nu confiscat. Cu alte cuvinte, exproprierea imobilului a produs efecte identice faţă de toate bunurile şi persoanele expropriate prin acelaşi decret, moştenitorii reclamantei având drept doar la despăgubirile, actualizate, ce reclamanta le-ar fi primit din expropriere ca şi cum bunul nu ar fi făcut obiectul confiscării.
Pe cale de consecinţă, o situaţie identică generată deun eveniment obiectiv şi de neînlăturat, nu poate crea reclamanţilor o poziţie patrimonială mai favorabilă faţă de persoanele ale căror bunuri au fost supuse aceleaşi exproprieri.
Faţă de cele ce preced, în majoritate, recursul pârâtului Statul Românreprezentat de Ministerul Finanţelor Publice se priveşte ca fondat şi urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunţate în cauză cu consecinţa reluării judecăţii în limitele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate,
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei nr. 245 din Cdin 25 septembrie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 205 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Cu opinia separată a doamnei judecător care este pentru respingerea recursului ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi7 mai 2003.
Opinie separată
Potrivit opiniei separate soluţia casării cu trimitere nu se justifică întrucât şi motivul de recurs pe care s-a întemeiat parţial soluţia dată în recurs cu majoritate, anume schimbarea nelegală a temeiului juridic al acţiunii, în sensul că reclamanta a invocat dispoziţiile art. 992 C. civ., iar instanţele au rezolvat litigiul în baza art. 504-506 C. proc. pen., este vădit nefondat pentru următoarele considerente:
- Prin acţiunea introdusă la 10 mai 2000, după desfiinţarea titlului executoriu în baza căruia i s-a confiscat întreaga proprietate imobiliară preluată de stat, reclamanta B.T. a solicitat conform cu scopul urmărit restabilirea situaţiei anterioare executării, în modalitatea plăţii echivalentului bunurilor, justificată, motivată şi dovedită, de imposibilitatea întoarcerii executării în natură prin restituirea efectivă a bunurilor confiscate în materialitatea lor, ca urmare a demolării construcţiilor şi a indisponibilizării terenului prin construirea unor blocuri.
- Corespunzător situaţiei juridice create prin desfiinţarea titlului, acţiunea a fost motivată explicit în fapt şi în drept pe dispoziţiile art. 992C. civ., invocându-se lipsa titlului şi astfel a unei cauze ce ar mai justifica legal păstrarea în continuare de către pârâtă a bunurilor reclamantei ori a echivalentului acestora.
- Aşa cum a fost legată, între reclamanta îndreptăţită la repunerea în situaţia anterioară şi pârâtul obligat după desfiinţarea titlului să consimtă de bună voie la restabilirea dreptului de proprietate al reclamantei în modalităţile legal posibile, acţiunea de faţă numită în doctrina şi practica juridică de "întoarcere a executării" se constituie sub aspect procedural într-o acţiune de drept comun, supusă condiţiilor generale de formă şi de fond în vigoare la data sesizării instanţei.
- Completarea Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000, de la data intrării în vigoare, 2 mai 2001 cu Secţiunea VI art. 4041- 4043 sub titlul "întoarcerea executării" nu a modificat nici temeiul de drept, nici cadrul procesual de soluţionare a litigiului început anterior.
Aşa încât, consider că nu se poate imputa instanţelor care au pronunţat hotărârile atacate, că "ar fi soluţionat acţiunea , introdusă anterior intrării în vigoare a textelor mai sus menţionate, în temeiul unor prevederi legale "străine" celor introduse în legea de procedură pe parcursul soluţionării cauzei, cum ar fi art. 505 din C. proc. pen. pentru următoarele motive:
- Temeiul de drept al admiterii acţiunii prin Decizia civilă nr. 205 din 4 decembrie 2000 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, menţinută de instanţa de apel, l-a constituit obligaţia de restabilire a situaţiei anterioare izvorâtă din îmbogăţirea fără justă cauză, sens în care prima instanţă a trimis explicit la dispoziţiile art. 992, art. 996, art. 1082 şi art. 1084C. civ.
Invocarea dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen. în hotărârea instanţei de apel numai pentru a justifica odată în plus calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului, nu este nici în contradicţie, nici străină de procedura reglementată de art. 4042- 4043 C. proc. civ.
Cadrul legal creat prin reglementarea dreptului material la întoarcerea executării, a dreptului la acţiune şi a ipotezelor acţiunii, este doar consacrarea unui principiu dinainte existent şi a căilor de realizare care nu contravin, nu derogă şi nu adaugă la procedura de drept comun după care a fost soluţionat litigiul de faţă nici în privinţa condiţiilor de formă, nici a celor de fond.
Dimpotrivă ipoteza reglementată de art. 4022 alin. (3)C. proc. civ., potrivit căreia dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) (adică de către instanţa care a desfiinţat titlul executoriu, sau de către instanţa care a rejudecat fondul), cel îndreptăţit o poate cere instanţei judecătoreşti competente, ratifică, confirmă, faptul că acţiunea se impune a fi judecată potrivit dreptului comun.
În acelaşi timp consider că instanţa de casare nu avea a se pronunţa din oficiu prin îndrumările date instanţei de trimitere asupra cuantumului despăgubirilor, câtă vreme chestiunea nu a fost dedusă judecăţii nici prin motivele de recurs, nici prin punerea sa în discuţie în şedinţă publică, în contradictoriu cu părţile.
| ← CSJ. Decizia nr. 1847/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1808/2001. Civil → |
|---|
