CSJ. Decizia nr. 1849/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.1849DOSAR NR.2994/2001
Şedinţa publică din 8 mai 200.
La data de 26 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul R.S.împotriva deciziei nr.190 din 3 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 26 martie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 17 aprilie 2003 şi apoi la 8 mai 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 15 iulie 1999 reclamantul R.S.a chemat în judecată pe pârâta S.C."A.C."S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 200.000.000 lei reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în numărul din 16 iunie 1999, în pagina a 3-a, săptămânalul „A.C." a publicat următoarea ştire: „Abia aşteptăm să dea drumul la Legea Ticu şi să vedem, dacă e adevărat că la numele de Cod Apostatul răspunde informatorul R.S., aşa cum ne-a spus nouă o sursă beton. Dacă e aşa, propun să i se ia şi comisioanele înapoi, că a ajuns la F.P.S. minţind, în ordine: pe E., pe şefii PNŢCD şi, pe noi. Dacă nu e adevărat, atunci cine-i apostat ?".
Susţine reclamantul că era obligatoriu ca ziarul "A.C."să verifice informaţia mai înainte de a fi dată publicităţii, cu atât mai mult cu cât rubrica a fost publicată în pagina a 3-a în care, aşa cum rezultă din subtitlu, apar texte ce se bazează pe fapte, întâmplări şi persoane adevărate. Ascunzându-se în spatele caracterului său umoristic şi, satiric, ziarul foloseşte această rubrică pentru a lansa aşa-zisa „ştiri", de fapt informaţii neverificate, zvonuri de natura celui de faţă şi care a lezat grav reputaţia reclamantului. Ca o consecinţă a acestui fapt, „ştirea" a fost preluată şi de alte publicaţii.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.627 din 28 septembrie 2000, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului R.S.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut şi motivat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, care în speţă trebuie analizate în corelaţie cu normele de drept intern şi internaţional aplicabile în domeniul presei, precum şi cu particularităţile săptămânalului editat de pârâtă şi ale textului a cărui publicare pretinde reclamantul că reprezintă un delict civil, cauzator de prejudicii. Tribunalul a apreciat că textul publicat în săptămânalul pârâtei nu poate fi socotit o ştire, deoarece nu aduce la cunoştinţa publicului o informaţie pe care o consideră corespunzătoare realităţii, ci exprimă o bănuială, un semn de întrebare: „abia aşteptăm să se dea drumul la Legea Ticu, să vedem dacă este adevărat că…". De aceea, un astfel de text nu poate atrage consecinţele pe care le-ar fi avut publicarea unui alt text, care ar fi cuprins informaţii neverificate, prezentate drept fapte reale.
Publicarea textului s-a făcut în cadrul unei rubrici intitulată „Fincă", ce nu are subtitlul „textele cuprinse în această pagină se bazează pe fapte, întâmplări şi persoane adevărate", astfel cum a susţinut reclamantul, întrucât acest subtitlu se referă la un articol alăturat – astfel cum s-a apreciat din analiza modului de aşezare în pagină a titlurilor rubricilor şi articolelor din pagina a treia a săptămânalului.
Tribunalul a reţinut că pe parcursul soluţionării cauzei reclamantul a depus la dosar o adresă emisă de Consiliul Naţional pentru studierea Arhivelor Securităţii prin care s-a comunicat că reclamantul nu a desfăşurat nici un tip de activitate care poate fi calificată, conform Legii nr.187/1999, drept colaborare cu organele Securităţii, ca poliţie politică, dar textul publicat de pârâtă nu se referă expres la o colaborare a reclamantului cu fosta securitate, ca poliţie politică. Împrejurarea că textul respectiv a fost preluat şi de alte publicaţii, care nu au caracter umoristic sau satiric, exclude orice culpă din partea pârâtei şi nu s-a demonstrat în speţă o atingere adusă reputaţiei reclamantului determinată cauzal de conţinutul textului publicat în A.C.
Soluţia pronunţată de tribunal a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr.190 din 3 aprilie 2001, a respins ca nefondat apelul reclamantului R.S..
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat soluţia tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul R.S.care a criticat hotărârile pronunţate în cauză în temeiul următoarelor motive: preluând punctul de vedere greşit al primei instanţe şi în apel s-a ajuns la concluzia eronată că articolul publicat de pârâtă nu este o ştire, ci o bănuială, un semn de întrebare; făcând o analiză a textului incriminat, recurentul susţine că acesta nu reprezintă o „părere" sau un „zvon", ci o ştire în adevăratul sens al cuvântului, a cărei veridicitate trebuia verificată înainte de publicare, adică o ştire care urma să fie supusă criteriului adevărului; faptul că ştirea a fost transpusă într-un înveliş stilistic specific, în sensul folosirii modului condiţional, în locul modului indicativ, nu schimbă cu nimic mesajul transcris, care are caracter denigrator şi care a fost perceput de public ca atare; nici folosirea din raţiuni stilistice a interogaţiilor sau altor artificii literare nu a schimbat cu nimic caracterul denigrator al afirmaţiilor cuprinse în text; hotărârile s-au pronunţat cu aplicarea greşită a legii în privinţa aprecierii asupra inexistenţei faptei ilicite, fiind încălcate dispoziţiile art.30 alin.6 din Constituţie, art.10 pct.1 şi 2 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului adoptată de România prin Legea nr.30/1994 şi normele din Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă.
Recursul nu este fondat.
Reclamantul a solicitat repararea prejudiciului moral ce pretinde că i s-a cauzat ca urmare a publicării în numărul din 16 iunie 1999 al săptămânalului "A.C."a unui text având următorul conţinut: „Abia aşteptăm să se dea drumul la Legea Ticu şi să vedem dacă e adevărat că la numele de cod Apostatul răspunde informatorul R.S., aşa cum ne-a spus nouă o sursă beton. Dacă este aşa, propun să i se ia şi comisioanele înapoi, că a ajuns la F.P.S. minţind, în ordine: pe E., pe şefii PNŢCD şi pe noi. Dacă nu e adevărat, atunci cine-i apostat ?".
S-au invocat în drept dispoziţiile art.998 C.civ.privind răspunderea civilă delictuală, normele constituţionale, precum şi alte norme interne şi internaţionale care, reglementând libertatea de exprimare, o condiţionează în acelaşi timp de protecţia reputaţiei, a demnităţii şi a dreptului la propria imagine a persoanei.
Aşadar, ceea ce trebuie verificat este dacă în exercitarea dreptului la liberă exprimare au fost date publicităţii informaţii de natură a aduce atingere demnităţii şi onoarei persoanei reclamantului şi dacă au fost încălcate astfel dispoziţiile legale care aduc sub acest aspect limitări ale libertăţii de expresie.
Or, din analiza textului incriminat, rezultă că la cunoştinţa publicului nu a fost adusă o informaţie, adică o comunicare de natură a produce lămuriri asupra unui anumit aspect. Textul publicat în săptămânalul "A.C."nu a transmis o ştire cu caracter de certitudine în sensul că reclamantul ar fi fost informator al Securităţii, ci a lansat mai degrabă o îndoială de natură a fi verificată sau înlăturată prin trimitere la dispoziţiile unei legi, care, la acel moment, urma să apară.
De aceea, nu se pune problema dovedirii veridicităţii afirmaţiei, întrucât textul nu şi-a propus să pună la curent publicul cu o situaţie reală.
Adresa C.N.S.A.S. depusă de reclamant la dosar nu este în aceste condiţii de natură să răstoarne o informaţie, care, în fapt, nu a fost conţinută în text – cum că reclamantul ar fi fost informator al Securităţii, ca poliţie politică -, pentru a putea fi primită susţinerea conform căreia instanţele ar fi interpretat greşit conţinutul adresei.
Cele ce trebuie supuse verificării înainte de a se da publicităţii sunt ştirile, cele care transmit informaţii către opinia publică. Or, chiar plasat într-o pagină în care subtitlul este „Textele cuprinse în această pagină se bazează pe fapte, întâmplări şi personaje adevărate", articolul este conceput dubitativ, însuşi redactorul lui exprimându-şi dorinţa de elucidare a celor relatate atunci când a afirmat că „abia aşteptăm să se dea drumul la Legea Ticu şi să vedem dacă este adevărat că…".
În felul acesta, prin simpla trimitere la numele de cod al unei persoane, chiar asociat cu numele reclamantului, dar sub condiţia verificării aspectului menţionat, în temeiul unei legi ce va permite accesul la dosarele securităţii, nu se poate spune că a fost adusă atingere reputaţiei sau demnităţii reclamantului, întrucât acestuia nu i s-a imputat, în fapt, ceva concret, de natură să-i afecteze personalitatea.
Faptul invocat de reclamant în sensul că este o persoană publică şi ca atare, protejarea reputaţiei sale trebuie apreciată mai exigent, ar fi fost avut în vedere în măsura în care ar fi existat, într-adevăr, o defăimare, situaţie în care se constată că, respingând acţiunea reclamantului, instanţele nu au încălcat normele constituţionale ori celelalte dispoziţii legale interne ori internaţionale aplicabile în speţă.
În aplicarea art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că libertatea presei furnizează opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile conducătorilor. Prin urmare, limitele critice admisibile sunt mult mai întinse în ceea ce priveşte un om politic, vizat în această calitate, decât un simplu particular. Spre deosebire de cel de al doilea, cel dintâi se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale din partea ziariştilor, cât şi din partea masei de cetăţeni. Fără îndoială, art.10 alin.2 din Convenţie permite proteguirea reputaţiei altuia, omul politic beneficiind şi el de aceasta, dar în atare caz cerinţele unei asemenea protecţii trebuie puse în balanţă cu interesele discuţiei libere asupra problemelor politice.
Faţă de cele ce preced, se constată că în cauză instanţele au pronunţat hotărâri legale şi temeinice, situaţie în care recursul reclamantului se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.S.împotriva deciziei nr.190 din 3 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1855/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 1847/2001. Civil → |
|---|
