CSJ. Decizia nr. 2518/2001. Civil

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ

Decizia nr. 2518DOSAR NR. 5712/2001

Şedinţa publică din 10 iunie 2003

Asupra recursurilor civile de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 14 mai 1997, reclamanţii B.I.N., Z.V.D., I.T.M. şi M.L. au chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. „C." S.A. solicitând ca prin sentinţă să se dispună obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă totală de 570 m.p. şi construcţie parter.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că autorii lor, D.I.T. şi N.I.T. au fost proprietarii originari ai imobilului, care a fost naţionalizat prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Proprietarii erau mic meseriaş şi respectiv modest funcţionar, ulterior pensionari, iar imobilul naţionalizat era singura lor locuinţă. De altfel, chiar statul comunist a recunoscut abuzul săvârşit, dispunând în 1959 scoaterea parţială a imobilului de sub incidenţa naţionalizării însă această măsură nu a fost niciodată transpusă în practică.

În consecinţă, cum statul nu are un titlu valabil, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este pe deplin admisibilă.

La data de 2 decembrie 1997 reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând ca în cadrul procesului să se dezbată şi succesiunea autorilor lor, problemă care nu a fost anterior rezolvată.

Printr-o nouă cerere precizatoare din 3 martie 1998, reclamanţii au arătat că.

- Z.V.D. a renunţat expres la moştenirea autorilor săi, astfel încât nu mai are calitatea de reclamant;

- numele reale ale autorilor lor sunt T.I.N. şi I.G.D.;

- în situaţia în care imobilul ar fi fost vândut de către pârâte, înţeleg să-şi completeze acţiunea cu un nou capăt de cerere vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege.

La termenul de judecată de la 22 septembrie 1998, reclamanţii au arătat că înţeleg să-i cheme în judecată în calitate de pârâţi pe numiţii B.C. şi B.A., cei care au cumpărat imobilulprintr-un contract care este lovit de nulitate absolută.

La rândul lor, pârâţii B.C. şi B.A. au formulat în cauză cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, solicitând în principal să se constate calitatea lor de dobânditori de bună-credinţă ai imobilului, având deci toate prerogativele proprietarilor; în subsidiar s-a cerut să se dispună obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în solidar, cu S.C.A.V.L. "B." S.A. la restituirea preţului plătit şi a diferenţei faţă de actuala valoare de circulaţie a imobilului; în fine, s-a solicitat să se constate, tot în subsidiar, în ipoteza admiterii acţiunii principale, că îşi păstrează calitatea de chiriaşi în imobil.

În motivarea cererii, pârâţii reclamanţi au arătat că la cumpărarea imobilului au fost de totală bună-credinţă, neavând nici un motiv să pună la îndoială valabilitatea titlului statului.

Judecătoria sectorului 5, prin sentinţa civilă nr. 4918 din 22 iunie 1999 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că în raport de valoarea litigiului, sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

După ce tribunalul şi-a declinat la rândul său competenţa în favoarea judecătoriei iar Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat un regulator de competenţă, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca instanţă de fond.

La data de 14 septembrie 2000 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă în cererea de chemare în garanţie, a S.C. R. S.A., care ulterior, prin întâmpinare, a solicitat să se respingă acţiunea reclamanţilor vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 886 din 19 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, B.C. şi B.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul.

A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobil încheiat între pârâţii S.C. "R." S.A. şi B..

A fost respinsă ca neîntemaiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii B.

Cererea de chemare în garanţie a aceloraşi pârâţi a fost admisă în parte, dispunându-se obligarea chematelor în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar General şi S.C. R. S.A. la plata sumei de 60.479.798 lei reprezentând avansul şi ratele achitate reactualizate plus 6.196.680 lei dobândită.

A fost respins capătul de cerere privind plata diferenţei faţă de valoarea actuală de circulaţie a imobilului.

Tribunalul a reţinut în esenţă că:

- reclamanţii au făcut dovada că au calitate procesuală activă, fiind singurii moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului;

- dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 au fost aplicate în mod abuziv, autorii reclamanţilor fiind pensionari la data naţionalizării iar imobilul constituia singura lor locuinţă;

- comparându-se titlul reclamanţilor cu cel al pârâţilor persoane fizice, s-a apreciat că toate criteriile privind vechimea, provenienţa şi transcrierea îl indică pe cel invocat de reclamanţi ca fiind preferabil;

- vânzarea-cumpărarea imobilului prin contractul încheiat cu pârâţii B. s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ambele părţi fiind de rea-credinţă, astfel încât actul este lovit de nulitate absolută;

- cererea de chemare în garanţie este întemeiată în parte, conform prevederilor art. 1337 C. civ., pentru sumele achitate şi dobânzi, nefăcându-se însă dovada că lucrările de reparaţii şi îmbunătăţire ar fi fost efectuate de către pârâţii B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri pârâţii B.C. şi B.A., S.C. "R." S.A. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie prin reiterarea poziţiilor lor procesuale exprimate anterior în întâmpinari.

Au susţinut în esenţă că titlul statului este legal şi că, în orice caz, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 este valabil, fiind încheiat cu bună-credinţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 434 din 18 septembrie 2001 a respins apelurile ca nefondate.

Instanţa de control judiciar a reţinut în principal că:

- atât Consiliul General al Municipiului Bucureşti cât şi Municipiul Bucureşti prin Primar general au calitate procesuală pasivă în cauză;

- naţionalizarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, autorii reclamanţilor fiind exceptaţi de la această măsură conform art. II din Decretul nr. 92/1950;

- pârâţii apelanţi B.nu se pot prevala de buna-credinţă la încheierea contractului întrucât, cu minime diligenţe, ar fi putut cunoaşte situaţia juridică reală a imobilului;

- în mod corect instanţa de fond a stabilit că vânzătorul va fi obligat numai la restituirea preţului plătit, nu şi la un eventual spor de valoare al imobilului, în raport de prevederile art. 1337 şi 1340 C. civ. şi de elementele probatorii concrete ale cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii S.C. "R." S.A., Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul general, B.C. şi B.A.

În recursul său, pârâtul S.C. "R." S.A. a formulat trei critici principale, circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat în primul rând că prin decizie instanţa de control judiciar s-a mărginit să examineze apelul numai în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, fără să observe că şi în întâmpinare şi prin motivele de apel acest pârât s-a referit pe larg la problema valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii B., argumentând şi prezentând dovezi în sensul că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că părţile au fost de perfectă bună-credinţă.

O a doua critică se referă la împrejurarea că instanţa de apel, luând în considerare clauza cuprinsă în art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare "părţile convin ca în condiţiile art. 1338 C. civ. să exonereze pe vânzător pentru orice obligaţie privind evicţiunea decurgând din orice acţiune în revendicare ce ar urma să fie intentată de către foştii proprietari sau moştenitorii acestora", a interpretat-o în mod contradictoriu: pe de o parte a apreciat că pârâţii B. au cumpărat pe proprie răspundere iar pe de altă parte le-a admis totuşi cererea de chemare în garanţie.

În fine, al treilea motiv de recurs vizează temeiul de drept al respingerii apelului, care a fost indicat ca fiind art. 312 C. proc. civ., text lipsit de orice aplicabilitate în acea fază procesuală.

În recursul său, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul general a criticat Decizia pentru două motive de nelegalitate, susţinând că:

- în cauză nu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, organ deliberativ, fără personalitate juridică, ci Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul general, are calitate procesuală pasivă;

- în cererea de chemare în garanţie, singurul care are calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanţelor Publice faţă de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 care creează fondul extrabugetar având ca sursă sumele obţinute din vânzarea apartamentelor ce nu se restituie în natură.

În recursul lor pârâţii B.C. şi A. au criticat Decizia sub trei aspecte:

- titlul statului a fost valabil constituit, autorii reclamanţilor neîncadrându-se în nici una din excepţiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- recurenţii pârâţi au fost de perfectă bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dobândind în mod valabil, astfel încât greşit s-a respins cererea reconvenţională (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

- în mod nelegal instanţele, soluţionând cererea de chemare în garanţie, nu le-au acordat pârâţilor recurenţi sporul de valoare al imobilului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Reclamanţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea tuturor recursurilor ca nefondate.

Părţile au depus la dosarul cauzei înscrisuri potrivit prevederilor art. 305 C. proc. civ.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea reţine că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se vor arăta în continuare.

Este de reţinut în primul rând, ca un aspect esenţial, care a fost dezlegat în mod corect de către instanţe, că titlul statului nu poate fi considerat ca valabil, măsura naţionalizării având în mod cert un caracter abuziv.

Autorii reclamanţilor au fost funcţionar şi respectiv mic meseriaş, imobilul în litigiu constituia singura lor avere şi era destinat locuirii împreună cu familia.

Dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 erau pe deplin aplicabile, astfel încât această critică formulată de recurenţii pârâţi B. nu poate fi primită.

Este de asemenea nefondat motivul de recurs formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul general, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Dispoziţiile Legii Administraţiei Publice Locale nr. 69/1991, în vigoare la data judecării cauzei [îndeosebi art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 20 lit. g)] stabilesc fără echivoc care sunt unităile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele, oraşele (municipiile) şi judeţele şi că autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt Consiliile locale, ca autorităţi deliberative şi Primarii ca autorităţi executive. Consiliilor locale li se prevăd o serie de atribuţii de administrare a domeniului public şi privat al comunei ori oraşului (municipiului).

Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al autorităţii administrativ teritoriale ce pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora.

În acelaşi sens, art. 12 alin. (5) din lege statuează că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate de consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz preşedintelui Consiliului judeţean sau Primarului.

În speţă, coroborarea prevederilorlegale menţionate conduce la concluzia că în litigiile care pun în discuţie dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, acest organ al administraţiei publice locale, ca autoritate deliberativă şi respectiv Municipiul Bucureşti ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

De altfel, este semnificativă şi împrejurarea că recursul este declarat în cauză de "Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de Primarul general", ceea ce atestă o dată în plus caracterul nefondat al criticii formulate.

Nu este lipsită de importanţă nici împrejurarea că, în această problemă, doctrina şi practica judiciară, inclusiv a Curţii Supreme de Justiţie, s-au cristalizat în sensul soluţiei menţionate.

Pe de altă parte, motivul de recurs formulat de pârâta S.C. R. S.A. vizând invocarea greşită în apel a dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., deşi real, are caracter formal, această eroare neconducând la nulitatea deciziei.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a recurenţilor pârâţi B. la cumpărarea imobilului, (motiv comun de recurs al acestora şi al S.C. R. S.A.), aspect esenţial pentru validitatea titlului lor în contextul în care s-a statuat că măsura naţionalizării a fost abuzivă, se constată că instanţele nu au stăruit suficient, în sensul prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru elucidarea tuturor chestiunilor relevante. Aşa fiind, completarea probatoriilor pe acest aspect este absolut necesară.

Astfel, pentru a menţiona o singură problemă esenţială ce va trebui lămurită, nu este stabilit dacă reclamanţii au solicitat, în martie 1996 Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, restituirea imobilului în natură ori acordarea de despăgubiri şi nici ce anume a hotărât această comisie. Este evident, de pildă, că dacă ei au solicitat despăgubiri, problema relei-credinţe la încheierea ulterioară a contractului cu recurenţii pârâţi B. nici nu se mai poate pune. Or, dovezile administrate sub acest aspect nu sunt edificatoare. În dosar s-au depus copii xerox care prezintă ştersături şi urme vizibile ale unor modificări grafice.

Aşa fiind, Curtea va admite recursurile, va casa toate hotărârile pronunţate în cauză şi va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond care, în raport de dispoziţiile art. 725 alin. 2 comb. cu art .2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., este Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.

Aceeaşi soluţie de casare cu trimitere şi reluare a judecăţii este determinată şi de aprecierea ca fondat a motivului de recurs formulat de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul general, referitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 112/1995, se constituie la dispoziţia Ministerului Finanţelor (azi Ministerul Finanţelor Publice) un fond extrabugetar având ca surse sumele obţinute din vânzarea apartamentelor ce nu se restituie în natură, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, inclusiv penalităţi virate pentru nevărsarea în termen a sumelor obţinute din vânzarea apartamentelor. Unităţile specializate care evaluează şi vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995 au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1% şi să vireze în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul unitatea vânzătoare sau în contul deschis la unităţile BCR, după caz.

Rezultă deci că nici C.G.M.B. prin Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primar general şi nici S.C. "R." S.A. nu au calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanţie.

Tot în legătură cu soluţionarea cererii de chemare în garanţie sunt întemeiate criticile formulate de pârâţii recurenţi S.C. "R." S.A. şi soţii B.

În mod corect instanţele, chiar dacă nu au afirmat-o expres, au considerat nulă, în sensul prevederilor art. 1339 C. civ., clauza exoneratoare de răspundere pentru vânzător, cuprinsă în art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului. Este evident că, în speţă, evicţiunea, dacă s-ar produce (în raport de soluţiile date în acţiunea principală şi în cererea reconvenţională), ar rezulta "dintr-un fapt personal" al vânzătorului, astfel încât clauza exoneratoare de răspundere este nulă.

Aşa fiind, instanţele aveau obligaţia să soluţioneze integral cererea de chemare în garanţie şi nu să respingă, cu o motivare neconvingătoare, solicitarea referitoare la sporul de valoare al imobilului, ca şi cea privind contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii, despre care s-a afirmat doar că nu rezultă că ar fi fost efectuate de către pârâţii B.

Toate aceste deficienţe ale hotărârilor impun, aşa cum s-a arătat în mod detaliat, casarea lor şi reluarea judecăţii în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI.

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâţii S.C. R.T S.A., Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi B.C. şi B.A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 18 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă.

CaseazăDecizia nr. 886 din 19 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 4918 din 22 iunie 1999 a Judecătoriei sector 5 şi trimite cauza spre rejudecare la această din urmă instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2003.

← CSJ. Decizia nr. 255/2001. Civil. Recurs		CSJ. Decizia nr. 2487/2001. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: