CSJ. Decizia nr. 255/2001. Civil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 255.
Dosar nr.3389/2001
Sedinţa publică de la11 iunie2003
La ordine pronunţarea recursurilor declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Regia Autonomă Locato devenită RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat urmare comasării prin absorbţie şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 338 din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV – a Civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 4 iunie 2003, care face parte integrantă din prezenta, iar pronunţarea s-a amânat la 11 iunie 2003.
CURTEA,
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea precizată şi completată G.A.E.şi OGS.au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti, RA Locato şi S.C. „Z." SA pentru a se constata că sunt proprietarele imobilului situat în Bucureşti, str. Cîmpia Turzii (fost Porumbaru) nr. 32, sector I, compus din teren şi construcţie şi că titlul de proprietate al statului cu privire la acelaşi imobil întemeiat pe Decretul nr.92/1950 era lovit de nulitate absolută, iar pe cale de consecinţă să fie obligate pârâtele să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie respectivul imobil.
În motivarea acţiunii reclamantele au învederat că imobilul revendicat a fost dobândit de autorul R.A.G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.15794/24 aprilie 1937)şi transcris sub nr. 8864/24 aprilie 1937 la grefa Tribunalului Ilfov, de la Societatea Naţională de Credit Industrial SA -, respectiv terenul de 840 m.p. şi clădirile existente la acea dată cu vecinătăţile precizate în contract, iar ulterior a fost edificată o altă construcţie concepută ca o casă familială în care au locuit ca proprietari până la naţionalizarea ei abuzivă în baza Decretului nr.92/1950 şi apoi ca chiriaşi. Anterior, se procedase şi la o compartimentare artificială a construcţiei în două unităţi locative. Au precizat reclamantele că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără un titlu valabil întrucât autorul lor fiind inginer de profesie şi având statutul de salariat la data naţionalizării făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate conform art. II din Decretul nr.92/1950.
La 11 noiembrie 1998 a decedat reclamanta G.A.E., singura sa succesoare fiind reclamanta OGS.conform certificatului de moştenitor nr. 27/29 martie 1994.
La 7 martie 2000 Regia Autonomă Locato a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei OGS. la plata cheltuielilor necesare şi utile de întreţinere şi investiţii efectuate la imobilul revendicat începând cu anul 1990 estimate provizoriu la 160.000.000 lei, urmând ca acestea să fie reactualizate în raport de rata inflaţiei, precum şi acordarea dreptului de retenţie asupra imobilului revendicat până la plata integrală şi efectivă a sumei solicitate cu titlu de despăgubire.
De asemenea, Regia Autonomă Locato a chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligate în solidar la plata sumei de 70.000.000 lei reprezentând contravaloarea preţului plătit de Regia Autonomă Locato către Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti ca efect al aplicării HGnr. 390/1990, a HGnr.740/1990 şi a Dispoziţiei Municipiului Bucureşti nr. 396/1990 pentru imobilul revendicat şi a cotei părţi din impozitul pe profit achitat de Regia Autonomă Locato către Ministerul Finanţelor Publice în perioada 1990 şi până la data pronunţării hotărârii sumă estimată la 40.000.000 lei.
După mai multe casări, Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă prin sentinţa nr. 1292/30 noiembrie 2000 a respins acţiunea reclamantei OGS.ca şi cererea reconvenţională, respectiv cererea de chemare în garanţie formulată de Regia Autonomă Locato cu motivarea că reclamanta nu a probat că „imobilul revendicat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate".
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia nr. 338/13 iunie 2001 a luat act că apelanta Regia Autonomă Locato a renunţat la apelul declarat împotriva sentinţei civile nr.1292/30 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă.
De asemenea, a admis apelul formulat de reclamanta OGS.împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acţiunea reclamantei împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Regia Autonomă Locato, S.C."Z." SA şi în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Cîmpia Turzii nr. 32 (fostă Porumbaru) sector I, compus din teren în suprafaţă de 840 m.p. şi construcţii.
A fost obligată reclamanta la plata către Regia Autonomă Locato a sumei de 86.371.543 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului retrocedat.
În motivarea soluţiei instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei, A.G. a dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare în ceea ce priveşte terenul, iar ulterior a edificat construcţia ca pe o locuinţă familială, ulterior compartimentatăartificialîn mai multe unităţi locative şi preluată de stat fără un titlu valid, întrucât acesta fiind inginer de profesie, iar la data naţionalizării funcţionar, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr.92/1950. S-a mai stabilit că reclamanta era cetăţean român şi moştenitoarea legală a proprietarului A.G.în calitate de descendentă, astfel că şi sub acest aspect era îndrituită să promoveze acţiunea.
Pe de altă parte, instanţa a apreciat cererea reconvenţională formulată de Regia Autonomă Locato prin care solicitase contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului revendicat ca fiind în parte întemeiată respectiv în limita sumei de 86.371.543 lei conform expertizei tehnice efectuate în cauză.
În contra acestei decizii au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, Regia Autonomă Locato şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, invocându-se motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C.proc.civ.
Astfel în recursurile lor atât Ministerul Finanţelor Publice cât şi Regia Autonomă Locato au susţinut în esenţă că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că autorul G.A.ar fi făcut parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât şi-a întemeiat concluzia exclusiv pe copia carnetului de membru de sindicat seria A nr. 0387144 din anul 1956 act irelevant cauzei în loc să pretindă şi examineze cartea de muncă a acestuia.
De asemenea, greşit s-a reţinut că soţii G.A.şi A.E., părinţii reclamantei ar fi cumpărat în anul 1937 terenul în litigiu pe care ulterior au edificat o construcţie, imobile ce le-au fost naţionalizate, întrucât din analiza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.15794/24 aprilie 1937 rezultă că pentru imobilul din Bucureşti, str. Porumbaru nr. 32, vânzătoarea Societatea Naţională de Credit Industrial SA a pretins un preţ de 1.400.000 lei plătibil în două rate egale a câte 700.000 lei fiecare, una achitată la data perfectării contractului, iar cea de a doua până cel târziu la 31 decembrie 1937. Or, pentru garantarea plăţii restului de preţ datorat vânzătoarea şi-a rezervat privilegiul vânzătorului prevăzut de art. 1737 C.civ., iar reclamanta nu a probat plata integrală a preţului pentrua fi radiată sarcina ce a grevat imobilul.
În fine, recurenţii au pretins că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă pentru că nu a probat că mama sa alături de care iniţial a pornit acţiunea, respectiv G.A.E., şi-ar fi moştenit soţul pe autorul G.A.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, acesta a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă deoarece la data litigiului imobilul se afla în administrarea Regiei Autonome Locato astfel că Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu avea în posesie imobilul revendicat. Urmare reorganizării Regiei Autonome Locato prin comasare şi absorbţie recursul declarat de această pârâtă a fost însuşit de RA APPS care a fost introdusă în cauză.
Recursurile sunt nefondate.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15794/7 aprilie 1937 şi transcris la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 8864/24 aprilie 1937 (f. 44 – 46 dos nr.834/1999, Societatea Naţională de Credit Industrial SA a înstrăinat dobânditorului A.G.imobilul compus din teren de cca. 840 m.p. împreună cu construcţiile aflate pe el situat în Bucureşti, str. Porumbaru nr. 32 cu vecinătăţile precizate în contract la preţul de 1.400.000 lei din care la data perfectării convenţiei s-a achitat suma de 700.000 lei, iar restul de 700.000 lei urmând a se achita până la 31 decembrie 1937.
Pentru garantarea restului de preţ societatea vânzătoare şi-a rezervat privilegiul vânzătorului prevăzut de art. 173 C.civ., ceea ce însemna că avea calitatea de creditor privilegiat pentru plata preţului.
De asemenea la punctul 6 din contract s-a înserat clauza potrivit căreia neplata la termen a restului de preţ datorat atrăgea de plin drept exigibilitatea întregii creanţe vânzătoarea având dreptul de a alege între rezilierea contractului de plin drept fără somaţie, punere în întârziere sau chemare în judecata şi pe cale de consecinţă să reintre imediat în jumătatea şi folosinţa imobilului vândut fără nici o altă formalitate judecătorească ci numai pe calea ordonanţei preşedinţiale păstrând orice sume ar fi încasat în contul restului de preţ ori să ceară executarea silită a contractului.
Or, în cauză nu s-a probat că vânzătoarea ar fi apelat la vreuna din clauzele penale menţionate în contract dovadă ce revenea pârâtelor să o producă.
Dimpotrivă, reclamanta a dovedită că, menţiunea din convenţia de vânzare-cumpărare privind privilegiul vânzătorului înregistrată sub nr.8864/24 aprilie 1937 la grefa Tribunalului Ilfov a fost radiată cu jurnalulnr.16648/1939 înregistrat la aceeaşi grefă (f. 90 dos. Nr.5270/1999).
Tot reclamanta a fost cea care a probat că în intervalul 1942 – 1950 imobilul a figurat la matricola 14 poziţia 147 având ca titular de rol pe autorul A.G.(f. 41 dosar nr. 3389/2001) şi că la naţionalizarea lui în baza Decretului nr.92/1950 a fost preluat de stat de la proprietarul A.G.cu procesele-verbale din 20 aprilie 1950 (f. 5 şi 6 dos. Nr.1893/1995).
Prin urmare critica recurentelor privind neachitarea de către autorul reclamantei a preţului integral al imobilului revendicat este lipsită de suport probator şi nu poate fi primită.
De asemenea, din dosar a rezultat că autorul A.G.era de profesie inginer frigotehnist (f. 91 şi 93 dos. Nr. 5270/1994) iar din copia carnetului de muncă Seria Mn nr. 391343/1969 apare că a fost angajat încă de la 1 iulie 1928 la diferite unităţi iar la 1 ianuarie 1950 figura încadrat la Concir Bucureşti (f. 60 dos nr. 1893/1945 şi f. 26 dos. nr.3389/2001). Aşadar, corect instanţa de apel a reţinut că în raport de profesia şi activitatea prestată la data naţionalizării A.G.făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate conform art. II din Decretul nr.92/1950 de la aplicarea acestui act normativ.
În ceea ce priveşte critica vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei OGS., în raport de probele administrate în dosar şi aceasta apare ca neîntemeiată.
Astfel autorul A.G.a decedat la 30 aprilie 1982 iar potrivit certificatului de moştenitor nr.1363/6 iulie 1995 act nou depus în recurs (f. 96 dos. nr. 3389/2001) a avut ca succesori acceptanţi pe G.A.E.în calitate de soţie supravieţuitoare şi pe reclamanta OGS.ca descendentă.
Acţiunea în revendicare a fost introdusă la 7 februarie 1995 de către ambele moştenitoare.
La 11 noiembrie 1998 a decedat G.A.E., iar conform certificatului de moştenitor nr. 27/29 martie 1999 (f. 41 dosar nr. 834/1999) singura succesoare acceptantă este OGS.fiica acesteia şi reclamanta din dosar.
Astfel fiind, rezultă că aceasta şi-a dovedit calitatea procesuală activă, iar susţinerile contrare ale recurenţilor sunt eronate.
Prin urmare, pentru considerentele evidenţiate recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi respectiv Regia Autonomă Locatoînsuşit de RA APPS urmează a fi respinse ca nefondate.
În ceea ce priveşte recursul Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General prin care îşi invocă lipsa calităţii procesuale pasive, acesta de asemenea apare neîntemeiat.
În adevăr, în situaţiile de natura celei dedusă judecăţii, în care titularul dreptului de proprietate a pierdut posesia asupra imobilului urmare unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situaţii juridice noi atât cu privire la subiectul dreptului de proprietate cât şi cu privire la forma de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu şi cu instituţiile care reprezintă statul, pentru că numai în contradictoriu cu acestea este posibil a se pune în discuţie însăşi legalitatea dobândirii proprietăţii asupra unor astfel de bunuri de către stat, respectiv legalitatea transmiterii acestora în administrare.
Din această perspectivă împrejurarea că strict la data soluţionării litigiului, imobilul se afla în administrarea Regiei Autonome APPS nu înlătură calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti care la rândul său a avut în administrare respectivul imobil şi prin urmare hotărârea cu privire la situaţia juridică a acestuia trebuie să-i fie opozabilă mai ales că din dosar a rezultat că în legătură cu menţionatul imobil Consiliul General al Municipiului Bucureşti a exercitat măsuri specifice calităţii de administrator al statului.
Faţă de cele ce preced recursurile declarate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii RA „Locato" şi continuat deRegia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General precum şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 338 din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV – a Civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi11 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2558/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 2518/2001. Civil → |
|---|
