CSJ. Decizia nr. 2680/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2680DOSAR NR.2045/2001
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
La data de 30 mai 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de intervenienţii C.I.şi R.I., pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi reclamanta R.M.R.E.împotriva deciziei civile nr.29 din 23 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 30 mai 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 10 iunie 2003 apoi la 19 iunie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la 2 noiembrie 1994 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta R.M.R.E.prin mandatar N.S.a chemat în judecată Consiliul local Constanţa , Direcţia Financiară a judeţului Constanţa şi RA "C.U."solicitând instanţei ca în contradictoriu cu aceştia să constate că este singura moştenitoare a defuncţilor ei părinţi A.R.şi A.M., foştii proprietari ai imobilului din Constanţa, Str.Puşkin nr.13, format din teren în suprafaţă de 496 mp şi construcţie parter şi etaj, pe care îl revendică.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că locuind în Buhuşi şi apoi în Bucureşti după anul 1945, părinţii săi nu au mai ştiut de soarta imobilului până în anul 1963 când, interesându-se, au aflat că acesta fusese trecut în proprietatea statului prin decretul de expropriere nr.418/1961, act normativ în posesia căreia nu a intrat reclamanta, dar, în orice caz, neprimind nici o despăgubire, se consideră că exproprierea s-a făcut cu încălcarea art.481 C.civ.
S-au depus în copie acte de stare civilă, contractul de vânzare-cumpărare a terenului (f.5), adresa fiscului din 1948 (f.6), cererile adresate de tatăl reclamantei în anii 1967-1968, certificatul de calitate de moştenitor de pe urma foştilor proprietari, decedaţi în 1973, respectiv 1980 la Căminul de bătrâni din Constanţa.
RA "C.U."Constanţa a depus în copie Decizia nr.27/1962 în baza căreia a primit de la primărie dreptul de a administra imobilul expropriat de la A.R. şi M.
Ministerul Finanţelor a comunicat că a acordat împuternicire DGFPCFS Constanţa să-i reprezinte interesele în proces.
Prin sentinţa civilă pronunţată la 2.11.1995 în dosarul nr.14269/1994, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, reţinând că pârâţii nu au făcut dovada existenţei vreunui titlu valabil în temeiul căruia se găsesc în posesia bunului, astfel că acţiunea în revendicare formulată de succesoarea în drepturi aproprietarilor imobiluluia fost admisă.
Prin Decizia civilă nr.622 din 8 mai 1996, Tribunalul Constanţa a admis apelul RA "C.U."Constanţa şi Consiliul local Constanţa şi rejudecând a respins acţiunea, cu motivarea că prin apariţia Legii nr.112/1995 reclamanta are dreptul numai la depăgubiri pentru imobilul expropriat, considerat preluat cu titlu de stat.
Impotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, a cărui soluţionare a fost strămutată la Curtea de Apel Bucureşti, formându-se dosarul nr.101/1997. În faţa acestei instanţe, la 3 februarie 1997, C.I.şi R.I. au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor, învederând că au cumpărat de la stat în temeiul Legii nr.112/1995 apartamentele din imobil, situate la parter, respectiv etaj. Au depus contractele de vânzare-cumpărare nr.27312/29.10.1996, încheiat între Consiliul local Constanţa, reprezentat prin RA EDPPP şi C.I.şi C.M., respectiv nr.27358/29.10.1996 încheiat între Consiliul local Constanţa, reprezentat prin RA ADPPP şi R.I. şi R.P..
La dosarul cauzei (f.37) s-a depus cererea înregistrată la 7 iulie 1997 la Consiliul local Constanţa, prin care reclamanta a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995 în ipoteza în care acţiunea sa în justiţie pentru revendicare în natură ar fi respinsă.
Reclamanta a mai depus la dosar un înscris din care rezultă ocupaţia tatălui său în perioada 1941-1951 la Intr.Stofe Buhuşi, contractul de împrumut garantat cu ipotecă prin care părinţii săi au împrumutat în anul 1937 suma de 500.000 lei de la Banca Urbană SA Sucursala Constanţa, garantat cu imobilul în litigiu, şi cu privilegiu asupra veniturilor produse de acesta, copia notificărilor adresate prin executor judecătoresc la 30 iulie 1996 Consiliului local Constanţa - Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, familiei R.şi C. prin care li se pune în vedere să nu vândă, respectiv să cumpere bunul litigios. De asemeni, s-au depus copiile unor chitanţe care atestă plata de către autorul reclamantei a impozitului în anii 1960, inclusiv pe venituri din chirii (f.63).
Prin reorganizare, RA "C.U."a devenit RA a Domeniului Public şi Privat Constanţa, care a fost citată în continuare ca pârâtă în proces.
Prin cerere (f.102), R.I. şi P., au învederat că din anul 1983, când au ocupat în calitate de chiriaşi apartamentul de la etajul 1, aflat într-o avansată stare de degradare, au fost nevoiţi să facă numeroase şi costisitoare reparaţii, evaluate la peste 300.000 lei la nivelul anului 1983. Fără a contesta dreptul reclamantei ca moştenitoare a părinţilor săi la o reparaţie echitabilă, intervenienţii şi-au exprimat opinia în sensul că în natură, bunul le este de folos lor, iar nu reclamantei, cetăţean german.
Prin Decizia nr.1719 din 8 decembrie 1997, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a desfiinţat toate hotărârile pronunţate şi a trimis cauza spre rejudecare în primă instanţăla Tribunalul Bucureşti, unde s-a format dosarul nr.15/1998.
In faţa acestei instanţe, C.I.şi R.I. au formulat cerere de intervenţie principală, bazată pe dreptul lor de proprietate, dobândit prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. In principiu, cererea de intervenţie a fost admisă la 26.10.1998.
Prin întâmpinare, Municipiul Constanţa a solicitat respingerea acţiunii şi admiterea cererii de intervenţie, arătând că Decretul de expropriere nr.418/1961, confirmat prin Legea nr.7/1961 reprezintă un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea statului, fiind o completare a Decretului de naţionalizare nr.92/1950. A fost adusă în discuţie exceptia prescripţiei achizitive şi împrejurarea că reclamanta fiind cetăţean străin nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenului. Prin completare (f.39) a solicitat citarea la interogatoriu a reclamantei pentru lămurirea diferenţei dintre numele înscrise în actele de proprietate prezentate de aceasta şi numele părinţilor săi, învederând că un alt imobil este revendicat de cu totul altă persoană, care se pretinde moştenitor al aceleiaşi familii.
In această cauză, reclamanta a împuternicit pe doamna avocat Z. să-i reprezinte drepturile. In combaterea excepţiei ridicate de pârât, s-au depus în copie mai multe înscrisuri (acte de naştere, deces, căsătorie, certificate, atestate, Decizia de încuviinţare a adopţiei reclamantei în anul 1958, chitanţe).
S-a depus şi copia Decretului Consiliului de Stat nr.418 din 9 decembrie 1961, individual, prin care a fost expropriat şi trecut în propietatea statului întregul imobil, proprietatea soţilor A.R.şi M., însoţită de memoriul tehnic şi referatul Secretariatului general al Consiliului de Miniştri, din care rezulta că A.R.II a mai avut un imobil în Eforie, naţionalizat prin Decretul nr.92/1950, iar prezentul imobil urmează a fi folosit ca dispensar medical, anterior, până în 1958 fiind folosit de trupele sovietice. S-au mai depus în copie la dosar: Decizia de pensionare nr.380/1959, nr.1104/1963, nr.937/1967, dovada ocupaţiei autorului reclamantei în perioada 1923-1941, alte înscrisuri.
La 7 decembrie 1998 R.M.a formulat cerere reconvenţională faţă de cererea de intervenţie principală, prin care a solicitat, în contradictoriu cu C.I., C.M., R.I. şi P., Consiliul local Constanţa şi RA EDPPP, constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, cu motivarea că au fost încheiate de o persoană fără calitate (Regia), se bazează pe o cauză ilicită şi imorală, fiind încheiate prin fraudă. S-au invocat în drept dispoziţiile art.480, 946 şi 948 C.civ., art.1 din Legea nr.112/1995, HG nr.11/1997.
Intervenienţii au ridicat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, care nu ar fi acceptat în termen succesiunea părinţilor săi şi în plus este cetăţean străin, ceea ce o îndreptăţeşte numai la despăgubiri, iar nu la restituirea în natură a bunului imobil. Excepţiile au fost respinse prin încheierea din 22.02.1999.
La 26 aprilie 1999 C.I.a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu reparaţiile la apartament, evaluate provizoriu la 20 milioane lei. Cererea a fost timbrată cu 1.415.000 lei şi a fost modificată (f.192), în sensul renunţării la contravaloarea parchetului şi parţial la reparaţiile la instalaţiile sanitare şi faianţare.
La 27 aprilie 1999 R.I.a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor efectuate cu reparaţiile la apartament, evaluate provizoriu la 200 milioane lei. A învederat totodată că pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare reclamanta a mai formulat o acţiune, aflată pe rolul Judecătoriei Constanţa. S-a timbrat cu 2.500.000 lei şi apoi cu 4.715.000 (f.174)
S-a încuviinţat administrarea probei cu interogatoriu (f.165-166, 205, 264), martori (f.167-169, 184, 185), înscrisuri, expertiză (f.266 urm., 356 urm, f.418).
Ministerul Finanţelor a comunicat (f.367) că fostul creditor al soţilor Armă era Banca Urbana Constanţa, cu capital integral de stat, actuala Bancă Naţională a României, iar împrumutul nefiind restituit, ipoteca ce greva imobilul a fost executată, motiv pentru care consideră imobilul trecut legal în proprietatea statului.
Prin încheierea din 28.2.2000 s-a pus în vedere intervenienţilor să timbreze la valorile care au rezultat din expertiză. C.I.a completat taxa de timbru cu 8.165.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr.406 din 10 aprilie 2000 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea completată, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor-DGFPCFS Constanţa, Consiliul local Constanţa, RA ADPP, C.I.şi R.I.. A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 29.10.1996, a obligat pe pârâţi şi intervenienţi să lase reclamantei deplina proprietate şi liniştita posesie a imobilului teren şi construcţie. A admis în parte cererea de intervenţie formulată de R.I. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 552.488.277 lei către acest intervenient, contravaloarea lucrărilor de reparaţii. A admis în parte cererea de intervenţie precizată, formulată de C.I.. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 23.823.076 lei către acest intervenient, contravaloarea lucrărilor de reparaţii. A obligat pe reclamantă la 7.915.000 lei către intervenientul R.I., cheltuieli de judecată. A compensat onorariile de avocat şi a dispus darea în debit a intervenientului R.I. cu suma de 13.479.764 lei taxă de timbru neachitată.
A reţinut tribunalul în motivarea soluţiei adoptate că imobilul a fost expropriat cu încălcarea art.481 C.civ, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, astfel încât acţiunea în revendicare împotriva statului este fondată. Cu privire la contractele încheiate în baza Legii nr.112/1995, s-a reţinut că sunt lovite de nulitate absolută întrucât priveau un bun litigios. Cu privire la drepturile intervenienţilor asupra contravalorii lucrărilor efectuate la imobil, a constatat că numai cheltuielile necesare şi utile pot fi pretinse de la reclamantă, iar nu şi cele de sporire a confortului, considerate voluptuarii. O atare măsură a fost întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Impotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile litigante.S-au depus depus în copie înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de calitate de moştenitor în anul 1995: declaraţii de martori, certificatele de deces ale părinţilor reclamantei, certificatul său de căsătorie (eliberat la 10.8.1970 în Germania), certificat de înfiere a reclamantei în anul 1960.
S-au mai depus înscrisuri privind situaţia lucrărilor de îmbunătăţiri, fotografii, decont privind cheltuielile de judecată solicitatede C.I.la fond (f.54). Acest intervenient a solicitat şi efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, cerere respinsă de instanţa de apel.
Prin Decizia nr.29 din 23 ianuarie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile formulate de reclamantă şi de intervenientul C.I.. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe reclamantă la plata sumei de 123.883.643 lei către intervenientul C.I.şi 123.135.904 lei către intervenientul R.I., reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii efectuate la imobilul din Constanţa, Str.Puşkin nr.13. Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de R.I., Consiliul local Constanţa şi RA ADPPP Constanţa, constatând decăderea apelantei DGDPCFS Constanţa din dreptul de a-şi susţine motivele de apel. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 3.186.756 lei cheltuieli de judecată către C.I.
A motivat mai întâi instanţa corectitudinea sentinţei de fond sub aspectul soluţionării excepţiilor ridicate: a lipsei calităţii procesual active (soluţie motivată prin existenţa contractului de vânzare cumpărare din 1935 şi a certificatului de calitate de moştenitor din 1995), a prescripţiei pretenţiilor de dezdăunare formulate de intervenienţi (soluţie motivată prin dispoziţiile OUG nr.40/1999 şi de principiul îmbogăţirii fără cauză).
Pe fondul cauzei, a reţinut că imobilul a fost expropriat, dar deşi a avut destinaţie de utilitate publică (dispensar medical şi grădiniţă de copii) nu s-au plătit despăgubiri juste şi prealabile, în sensul art.481 C.civ. A considerat instanţa de apel că neplata integrală a imobilului de către fostul proprietar şi grevarea lui cu ipotecă nu prezintă nici o relevanţă sub aspectul aprecierii caracterului nelegal al dobândirii de către stat a proprietăţii. De asemeni lipsită de relevanţă s-a considerat a fi critica vizând calitatea de cetăţean străin a reclamantei, faţă de care hotărârea judecătorească de retrocedare nu ar avea caracter constitutiv de drepturi, ci declarativ.
Nefondate au fost considerate şi criticile vizând modul de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foştii chiriaşi. Reaua credinţă a acestor cumpărători a fost dedusă din împrejurarea că aceştia au făcut demersuri pentru aflarea eventualului titlu al statului, intrând în posesia copiei actului normativ al exproprierii anterior încheierii contractelor. La aceasta s-a adăugat cunoaşterea de către aceştia a existenţei pe rolul instanţelor a acţiunii în revendicare. Ca atare, s-a constatat că existând o cauză imorală pentru care contractele au fost încheiate, sancţiunea aplicabilă este nulitatea absolută.
Cu privire la lucrările de reparaţii şi îmbunătăţiri, instanţa de apel a analizat amplul probatoriu administrat în cauză, motivând cuantumul contravalorii cuvenite fiecărui intervenient. Instanţa a motivat respingerea cererii intervenienţilor de acordare a unui drept de retenţie prin aceea că este conferit în puterea legii, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs intervenienţii C.I.şi R.I., pârâta RA ADPP Constanţa, precum şi reclamanta R.M.R.E.
Consiliul local Constanţa , prin recursul său, încadrat în dispoziţiile art.304 pct.8, 9 şi 11 C.proc.civ., a invocat nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, care a calificat greşit titlul în baza căruia imobilul a intrat în proprietatea statului ca fiind expropriere, când în realitate a fost vorba despre completarea decretului de naţionalizare. In plus, se susţine că nu se impunea anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii de bună credinţă, care nu au fost notificaţi în conformitate cu dispoziţiile procedurale. S-a mai susţinut că parte în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător a fost RA EDPP Constanţa, iar nu primăria, astfel că sub acest aspect nu are Consiliul local Constanţa calitate procesual pasivă, în orice caz fiind Municipiul Constanţa, prin primar, cel care are calitatea de a sta în justiţie.
Recurentul C.I.a solicitat casarea deciziei pronunţate pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.8,9 şi 11 din C.proc.civ. S-a invocat în esenţă că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, în sensul că actul prin care imobilul a trecut în proprietatea statului (Decretul nr.418/1961) nu a fost un decret de expropriere, cum greşit s-a considerat, ci de naţionalizare, dat în completarea Decretului nr.92/1950, astfel cum rezultă din expunerea de motive. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi considerat un act normativ de expropriere, retrocedarea nu se putea face atâta timp cât instanţa însăşi a stabilit că scopul utilităţii publice fusese atins, în discuţie rămânând numai despăgubirile cuvenite fostului proprietar, care se pot acorda. Sub acelaşi aspect, se critică Decizia pentru aplicarea greşită a art.6 din Legea nr.213/1998. Astfel, decretul în discuţie nu încălca Constituţia din anul 1952 care ocrotea proprietatea asupra casei de locuit, nu şi a altor imobile, nelocuite de proprietar. Cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, recurentul consideră că ea a fost soluţionată greşit, cu ignorarea probelor din dosar, care nu relevă nici un act sau fapt dolosiv din partea sa şi a soţiei la data încheierii contractului - octombrie 1996. Astfel, niciodată nu au primit notificarea pe care reclamanta a afirmat că le-a trimis-o, procesul verbal de comunicare fiind lovit de nulitate pentru încălcarea art.100 C.proc.civ. Iar de existenţa litigiului au aflat la circa 5 luni după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, moment de când au introdus cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâţilor. Un alt motiv de recurs vizează neacordarea integrală a contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri şi reparaţii, stabilite necontestat prin expertiză la 318.066.212 lei, precum şi refuzul instanţei de apel care nemotivat a respins cererea de actualizare a acestora în raport cu indicele de inflaţie. De asemeni, este criticată neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate.
Prin recursul declarat, pârâta RA ADPP Constanţa , invocând dispoziţiile art.304 pct.9-11 C.proc.civ.. a solicitat casarea deciziei invocând mai întâi lipsa calităţii sale procesual pasive în acţiunea în revendicare, întrucât nu are calitatea de posesor al bunului. Pe fondul cauzei, a invocat validitatea titlului statului, cu referire la art.645 din C.civ.care enumeră legea printre modurile de dobândire a proprietăţii. Or, Decretul nr.418/1961 reprezenta un titlu în înţelesul acestui text cât şi al Legii nr.112/1995, explicitată prin Normele de aplicare în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, fiind vorba de un decret de expropriere, cererea are ca finalitate transferul dreptului de proprietate, prin retrocedare, ceea ce nu este admisibil atâta timp cât reclamanta, necontestat este cetăţean străin, iar imobilul este alcătuit din teren şi construcţie. In fine, se consideră că nu se justifică constatarea nulităţii contractelor, atâta timp cât anterior încheierii acestora nici una din părţi nu a avut cunoştiinţă despre pretenţiile reclamantei de restituire în natură.
Recurentul R.I. a criticat Decizia pentru săvârşirea mai multor greşeli: neobservarea că dreptul de proprietate al autorilor reclamantei se stinsese prin împlinirea condiţiei rezolutorii (neplata împrumutului garantat cu ipotecă); constatarea nulităţii contractului prin care el şi soţia au cumpărat apartamentul ocupat anterior în calitate de chiriaşi, deşi fie textele invocate în motivarea soluţiei nu aveau nici o legătură cu soluţia (cu referire la Legea nr.112/1995), fie erau în contradicţie cu probele dosarului (invocarea cauzei imorale); diminuarea nejustificată a sumelor acordate cu titlu de cheltuieli pentru lucrări de îmbunătăţiri şi reparaţii, ce rezultau necontestat din expertiză, înscrisuri şi declaraţiile martorilor; neacordarea dreptului de retenţie asupra apartamentului, deşi s-a recunoscut că are un drept de creanţă.
Reclamanta R.M.R.E. a declarat recurs cu privire la obligarea sa la plata către intervenienţi a anumitor sume de bani. Se susţine astfel că instanţa a încălcat dispoziţiile art.8 din Decretul nr.167/1958 cu privire la prescrierea pretenţiilor acestora, că au fost greşit aplicate dispoziţiile OUG nr.40/1999, act normativ ulterior încetării raporturilor de locaţiune ale intervenienţilor. Pe fondul pretenţiilor, se susţine că instanţa nu a motivat soluţia după care a calificat lucrările efectuate de intervenienţi ca producătoare ale unui spor de valoare şi în plus, Legea nr.10/2001 oferă o altă soluţie pentru asemenea pretenţii, urmând ca desocotirea să se facă între chiriaşi şi stat. Mai mult, în ceea ce-l priveşte pe intervenientul C.I., lucrările pretinse de acesta şi acordate sunt în realitate cheltuieli voluptuarii, nenecesare. La fel, lucrările realizate de intervenientul R.I. nu erau necesare, din procesul verbal anterior preluării de către stat în anul 1961 rezultând că imobilul aveainstalaţii electrice, instalaţii de încălzire şi parchet.
Prin întâmpinare, C.I.a solicitat respingerea recursului reclamantei.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa calităţii sale procesual pasive. C.I.şi R.I. au mai completat taxa de timbru (f.95-96) cu 5.726.000 lei, respectiv cu 9.116.024 lei.
Recurenţii C.I.şi R.I. au depus petiţii prin care au solicitat suspendarea judecării recursurilor şi înaintarea către Curtea Constituţională a excepţiei pe care au ridicat-o, vizând neconstituţionalitatea art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 şi a art.51 alin.1 si 2 din Legea nr.10/2001. Curtea, prin încheierea din 30 mai 2003 a respins cererea de suspendare, cu motivarea că nu sunt întrunite cerinţele art.23 alin.1 din Legea nr.47/1992, în sensul că soluţionarea recursurilor nu depinde de textele a căror neconstituţionalitate s-a cerut a fi constatată.
La 6 ianuarie 2003 aceeaşi recurenţi au formulat contestaţie împotriva măsurii luate la această instanţă prin încheierea din 25 octombrie 2002, când s-a stabilit obligaţia părţilor de a timbra atât recursurile, cât şi pretenţiile formulate şi soluţionate de instanţele anterioare, cu ignorarea dispoziţiilor privind timbrarea cererilor.
Curtea a respins ca tardiv formulate aceste contestaţii, afirmaţia recurenţilor potrivit cu care încheierea ar fi trebuit să li se comunice neputând fi primită, în condiţiile în care la termenul din 25 octombrie 2002 au fost prezenţi personal şi asistaţi de avocaţi. Cercetând actele dosarului, se constată că intervenienţii au satisfăcut taxele de timbru datorate pentru pretenţiile formulate în toate fazele procesuale, astfel încât contestaţiile erau lipsite de interes. Astfel, C.I.a plătit în total 15.306.000 lei, iar R.I. a achitat taxe de timbru în sumă totală de 16.331.000 lei.
Analizând recursurile formulate, Curtea constată că recursurile sunt fondate, în sensul celor ce se vor expune în cele ce urmează.
Mai întâi, cu privire la cadrul procesual al litigiului: astfel cum a rezultat din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului, prin acţiunea în revendicare formulată, reclamanta, care se pretinde proprietara imobilului, a solicitat în contradictoriu cu statul, prin reprezentanţii săi, restituirea acestuia. In acest context, corect au figurat ca pârâţi Ministerul Finanţelor, Consiliul local Constanţa (conform art.12 din Legea nr.213/1998) şi RA "C.U."Constanţa, devenită RA Administrarea şi Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa, care ulterior au şi vândut chiriaşilor imobilul, conform Legii nr.112/1995.
Apărarea formulată de primarul Municipiului Constanţa cu privire la lipsa calităţii procesual active a reclamantei a fost tratată cu superficialitate de instanţa de apel, instanţă devolutivă, care avea obligaţia, potrivit art. 129 alin.5 C.proc.civ., să depună stăruinţă pentru prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului în cauză.
Astfel, pe de o parte, există dubii cu privire la identitatea dintre tatăl reclamantei (A.R.) şi persoana căreia în anul 1961 i s-a trecut bunul în proprietatea statului (A.R.II), cu atât mai mult cu cât s-a susţinut că un alt imobil, naţionalizat pe numele aceluiaşi proprietar, este revendicat de alte persoane decât reclamanta. Dovezile administrate pentru combaterea acestei apărări nu au fost concludente şi se impune suplimentarea probatoriului, care incumbă, potrivit art. 1169 C.civ, reclamantului din acţiunea în revendicare. Se impune de aceea casarea deciziei recurate, în cauză nefiind pe deplin situaţia de fapt care să permită acestei Curţi să soluţioneze pe fond cauza, în sensul art.314 C.proc.civ.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va analiza, în acelaşi context şi veridicitatea certificatului de calitate de moştenitor prin care s-a constatat că reclamanta a respectat termenul de acceptare a succesiunii părinţilor săi, decedaţi fără nici un bun (cum rezultă din declaraţiile martorilor din faţa notarului), solicitând, dacă apreciază necesar, dosarul notarial.
Cu privire la cererea completatoare a reclamantei (intitulată cerere reconvenţională), prin care a solicitat constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare, se constată că deşi au fost chemate în judecată şi coproprietarele celor două apartamente – C.M. şi R.P. - ele nu au fost citate iar hotărârea judecătorească nu a fost pronunţată în contradictoriu cu aceste persoane, părţi în contractele de vânzare-cumpărare. Se impune de aceea remedierea acestei deficienţe procedurale săvârşite cu ocazia judecării apelurilor. Cu prilejul rejudecării, instanţa va avea în vedere şi împrejurarea că pretenţiile reclamatei (cererea de constatare a nulităţii contractelor şi apelul vizând contestarea depăgubirilor pretinse de intervenienţi) nu au fost legal timbrate, urmând a se dispune obligarea acesteia la satisfacerea acestei cerinţe.
Intrucât aspectele învederate, vizând calitatea procesuală în acţiunea în revendicare prevalează asupra celorlalte pretenţii, toate recursurile vor fi admise, impunându-se casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, instanţa de trimitere urmând a analiza celelalte critici formulate de recurenţi, ca apărări de fond în faţa Curţii de Apel, ca instanţă de control devolutivă.
Pentru considerentele expuse, în baza art.312 şi 315 C.proc.civ., Decizia recurată va fi casată cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de R.M.R.E., R.A.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi C.I.şi R.I. împotriva deciziei nr.29 din 23 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2681/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 266/2001. Civil → |
|---|
