CSJ. Decizia nr. 2681/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2681
Dosar nr. 5833/2001
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Prin acţiunea formulată la 2 februarie 1998 şi care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti cu numărul de dosar 1706/1998, reclamanta D.M. a chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti şi S.C. R. S.A. solicitând ca aceştia să fie obligaţi să îi lase „în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti"; s-a mai precizat că imobilul revendicat este „situat pe două nivele (parter şi etaj), având la parter 2 camere, bucătărie, cămară, cameră servitor şi 3 camere mici, iar la etaj 3 camere, baie, cămară şi pod" la acestea adăugându-se şi „cota aferentă de teren de 1/3 din suprafaţa totală de 523 mp".
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut în esenţă că acest imobil a aparţinut numitei D.E.M. şi a fost în mod abuziv inclus pe lista anexă a Decretului nr. 92/1950, deşi conform art. II din acelaşi act normativ proprietara era exceptată de la măsura naţionalizării.
În ceea ce priveşte legitimarea sa procesuală reclamanta a menţionat că este unica moştenitoare a soţului său D.N.M., decedat la 4 ianuarie 1997, care la rândul său era unicul succesor al proprietarei iniţiale a imobilului revendicat.
La 20 mai 1998 în cauză a fost formulată o cerere de intervenţie în interes propriu de către P.F., M.V. şi V.M. care au arătat că, în baza a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1996 şi respectiv în anul 1997, au cumpărat imobilul revendicat de reclamantă în condiţiile în care „nu exista nici un indiciu asupra existenţei vreunui litigiu" în legătură cu acest bun.
Totodată intervenienţii au susţinut că imobilul „a fost naţionalizat cu titlu, încadrându-se în dispoziţiile Decretului nr. 92/1950" şi au solicitat în consecinţă respingerea acţiunii în revendicare.
Prin încheierea pronunţată la 20 octombrie 1998, instanţa a respins ca rămasă fără obiect cererea de intervenţie, luând act de precizarea verbală făcută la acel termen de reclamantă în sensul că acţiunea se impunea a fi judecată în contradictoriu cu semnatarii cererii de intervenţie care urmau a figura în continuare în cauză în calitate de pârâţi.
De asemenea, la termenul din 12 ianuarie 1999 instanţa a pus din oficiu în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti şi respectiv a S.C. R. S.A., excepţie care a fost admisă prin încheierea de la aceeaşi dată dispunându-se scoaterea lor din cauză.
La 23 martie 1999, printr-o petiţie depusă în dosarul cauzei, reclamanta D.M. a indicat că valoarea imobilului revendicat era de peste 500.000.000 lei solicitând ca - în raport cu prevederile legale care delimitau competenţa materială de soluţionare a cauzelor civile în primă instanţă - să se dispună declinarea competenţei la Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 4622 pronunţată la 23 martie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Apelul făcut împotriva acestei sentinţe de pârâţii P.F., V.M. şi M.V. a fost respins ca tardiv declarat prin Decizia civilă nr. 2541/A pronunţată la 5 octombrie 1999 de secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti în dosarul nr. 2703/1999.
Ulterior, pârâţii au declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri, iar prin Decizia civilă nr. 858 din 14 martie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 7140/1999 recursul a fost respins ca nefondat.
Ca urmare a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de declinare a competenţei cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu numărul de dosar 3752/2000.
La 24 octombrie 2000 reclamanta D.M. a depus în acest dosar o cerere de chemare în judecată în calitate de pârât a municipiului Bucureşti, reprezentat legal de către primarul general.
Prin aceeaşi completare de acţiune s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare prin care P.F., pe de-o parte, şi V.M. şi M.V., pe de alta, au dobândit în proprietate câte o parte a imobilului care forma obiectul litigiului, în condiţiile în care reclamanta îşi făcuse cunoscută intenţia sa de a-l revendica prin notificări adresate atât C.G.M.B.-ului cât şi Comisiei de aplicare a legii nr. 112/1995 şi S.C. R.
Referitor la această din urmă cerere s-a afirmat că respectivele acte juridice au fost încheiate cu încălcarea art. 1403 C. civ. şi a art. 1 din Legea nr. 112/1995 deoarece aveau ca obiect un bun litigios care făcea parte dintre apartamentele revendicate de către proprietarii de drept şi care fuseseră preluate de către stat fără titlu.
Un alt motiv de nulitate invocat de reclamantă a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 1536 C. civ. pe considerentul că în cuprinsul contractelor menţionate nu este prevăzut numele vânzătorului ci al S.C. R. S.A., care în calitatea sa de mandatar nu putea încheia acte de dispoziţie.
În cauză au fost administrate probele cu înscrisuri şi interogatorii, iar prin sentinţa civilă nr. 221 pronunţată la 27 februarie 2001, secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor iniţiali Consiliul General al municipiului Bucureşti şi respectiv S.C. R. S.A., respingând cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu aceştia.
Totodată a fost admisă în parte cererea precizată şi completată şi s-a dispus ca imobilul situat în Bucureşti să fie lăsat reclamantei în deplină proprietate şi posesie de către pârâta P.F. (în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 situat la parter) şi respectiv de pârâţii V.M. şi M.V. (în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 situat la etajul 1).
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse cererile reclamantei de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect cele două unităţi locative care alcătuiau imobilul revendicat precum şi cererile de intervenţie formulate de P.F., V.M. şi M.V.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de P.F., V.M. şi M.V. au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 373/A pronunţată la 10 septembrie 2001 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a relevat mai întâi că, potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, în cazul acţiunilor aflate pe rol la data intrării în vigoare a respectivei legi, aplicarea prevederilor acesteia putea fi făcută numai în măsura în care persoana îndreptăţită, în speţă reclamanta, ar fi formulat o cerere în acest sens.
Ca urmare, critica apelanţilor referitoare la neaplicarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 18 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată, reţinându-se că în cauză nu este îndeplinită condiţia mai sus menţionată.
Totodată s-a afirmat că, fiind dobândit de către defuncta D.E.M. de la părinţii săi cu titlu de dotă, imobilul revendicat avea rolul de a-i oferi acesteia o garanţie pentru securitatea (sa) materială, neputând fi, deci, considerat un mijloc de exploatare, în sens politic, adică în sensul definit de art. I din Decretul nr. 92/1950.
Pentru aceleaşi considerente s-a conchis că în speţă calitatea de casnică avută de proprietara imobilului se impunea a fi asimilată acelor categorii sociale care, conform art. II din decretul amintit, erau exceptate expres de la măsura naţionalizării, fiind, deci, justificată aprecierea primei instanţe referitoare la caracterul abuziv al preluării a imobilului de către stat.
În altă ordine de idei, instanţa de apel a reţinut că „apelanţii au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu bună credinţă, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995", însă în urma comparării titlurilor de proprietate, cel avut de autoarea reclamantei s-a dovedit a fi „mai vechi şi mai bine conturat".
În ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respectiv respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de intervenţie s-a apreciat, de asemenea, că sentinţa este fondată în condiţiile în care la data introducerii acţiunii „municipiul Bucureşti înstrăinase cele două apartamente", iar pe de altă parte respectiva acţiune în revendicare fusese ulterior precizată în sensul chemării în judecată a intervenienţilor iniţiali în calitate de pârâţi, inclusiv în scopul constatării nulităţii titlurilor lor de proprietate.
La 22 noiembrie 2001 şi respectiv 29 noiembrie 2001 Decizia astfel pronunţată a fost atacată cu recurs, mai întâi de P.F., iar apoi de V.M. şi M.V., ulterior cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 5833/2001.
În motivarea recursului său P.F. nu a criticat în mod explicit Decizia atacată subliniind însă că a cumpărat apartamentul aflat în proprietatea sa cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi acţionând cu bună credinţă.
În acest context a mai susţinut că declaraţiile potrivit cărora chiriaşii cumpărători ar fi avut cunoştinţă încă din anul 1996 despre intenţia reclamantei de a revendica imobilul sunt false, o asemenea intenţie nefiind exprimată decât în luna septembrie a anului 1998.
Referitor la aceste afirmaţii Curtea constată că, prin natura lor, argumentele aduse în susţinerea recursului declarat de P.F. corespund sub aspect formal prevederilor art. 304 pct. 8-10 C. proc. civ.
Prin urmare, deşi nu au fost invocate în mod expres de recurentă, aceste texte de lege vor fi avute în vedere în analizarea recursului astfel declarat, respectiva deficienţă de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
La rândul lor, în susţinerea recursului pe care l-au declarat, V.M. şi M.V. au invocat mai întâi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. afirmând că instanţele care s-au pronunţat în cauză fie au încălcat, fie au interpretat ori au aplicat greşit mai multe prevederi legale. S-a susţinut astfel:
- că soluţionarea cauzei în fond s-a făcut cu încălcarea art. 18 lit. d) şi a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care ultimul dintre cele două texte reglementa o chestiune de ordine publică şi era de imediată aplicare;
- că, prin urmare, „metoda aleasă de instanţă, aceea de comparare a titlurilor este nelegală şi abuzivă" deoarece „încalcă principiul ocrotirii bunei-credinţe";
- că scoaterea din cauză a municipiului Bucureşti este nelegală întrucât soluţionarea unor acţiuni în revendicare, precum aceea dedusă judecăţii, presupune că „reconstituirea titlului se face în raport de actul de preluare al statului" care „trebuie să fie parte în proces";
- că respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de intervenţie formulată de recurenţi contravine normelor procedurale aplicabile în materie, soluţia corectă trebuind să fie aceea de admitere a respectivei cereri şi de constatare a calităţii lor de cumpărători de bună credinţă;
- că includerea de către instanţe a casnicelor în categoria persoanelor exceptate de la măsura naţionalizării dispuse prin Decretul 92/1950 este contrară prevederilor exprese şi limitative ale art. II din respectivul act normativ.
Referitor la acest ultim aspect aceiaşi recurenţi au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. susţinând că instanţele au apreciat greşit unele dintre probele administrate în cauză care confirmau că „statul a preluat imobilul cu titlu, în temeiul unei legi, conform art. 645 C. civ.". Au fost menţionate în acest sens:
- înscrisurile din care rezultă că autoarea reclamantei nu era încadrată în câmpul muncii la data preluării imobilului prin actul de naţionalizare, având ca unică sursă de venituri chiriile pe care le încasa în urma exploatării locative a imobilului;
- înscrisurile care atestă că autoarea reclamantei şi familia ei făcea parte din categoria moşierilor (exploatatorilor, în înţelesul art. I din Decretul nr. 92/1950).
Pe lângă prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. astfel evocate V.M. şi M.V. au precizat că recursul pe care l-au declarat se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi în general pe acelea ale art. 299-316 din acelaşi cod.
Intimata-reclamantă D.M. a solicitat respingerea recursurilor depunând în dosarul cauzei şi concluzii scrise prin care a expus mai multe argumente prin care a combătut mai cu seamă motivele de recurs invocate de V.M. şi M.V.
În ceea ce îi priveşte, intimaţii municipiul Bucureşti reprezentat prin primarul general şi S.C. R. S.A. nu s-au prezentat şi nici nu şi-au făcut cunoscut punctul de vedere referitor la recursurile declarate în cauză.
Recursurile sunt fondate.
În acest sens Curtea are în vedere că soluţionarea cauzei în fond şi în apel s-a făcut fără ca instanţele să ia în considerare chestiunea efectelor juridice pe care le poate avea aparenţa de drept (aspect evocat de regula prin adagiul latin error comunis facit jus).
În speţă o astfel de aparenţă a existat cu privire la legitimitatea exercitării de către stat a dreptului de proprietate asupra imobilului, fiind susţinută la data formulării acţiunii în revendicare de numeroase elemente de fapt şi de drept.
Este de amintit astfel că:
- imobilului era nominalizat în lista-anexă a bunurilor din această categorie naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950;
- prerogativele care configurează dreptul de proprietate fuseseră exercitate de către stat timp de aproape 48 de ani;
- aceste prerogative au continuat să fie exercitate ca atare şi ulterior transformărilor survenite în plan politic şi juridic în perioada 1989-1991, inclusiv după intrarea în vigoare a noii Constituţii a României;
- nu exista nici o hotărâre judecătorescă anterioară contrară acestei aparenţe de legalitate.
De altfel, în prezent în favoarea recunoaşterii eficienţei juridice a aparenţei de drept operează şi argumentele expuse de Curtea Constituţională în Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002.
Este de remarcat astfel că, deşi au fost expuse în cadrul unei analize a constituţionalităţii dispoziţiilor art. 46 alin (2) din Legea nr. 10/2001, argumentele menţionate pot fi însuşite de către instanţe în considerarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., găsindu-şi, deci, incidenţa în soluţionarea unor litigii precum acela dedus judecăţii în cauza de faţă.
În altă ordine de idei este de observat că evocarea beneficiului aparenţei de drept nu poate duce la exonerarea de răspundere a statului în măsura în care acesta a uzurpat dreptul legitim de proprietate iniţial configurat, putând fi invocat însă de cei care, acţionând cu bună credinţă, au cumpărat imobilul de la proprietarul aparent.
În acest sens Curtea are în vedere că potrivit înscrisurilor depuse în copie în dosarul de fond nr. 3752/2000 al Tribunalului Bucureşti imobilul care a format obiectul acţiunii în revendicare, împărţit în două unităţi funcţionale distincte denumite apartamente, a fost dobândit de recurenţi după cum urmează:
- apartamentul nr. 1 a fost cumpărat în baza contractului nr. 116/112/1997 şi a procesului verbal de predare-primire încheiate la 20 ianuarie 1997 de către S.C. R. S.A. în calitate de vânzător şi P.F. în calitate de cumpărător;
- apartamentul nr. 2 a fost cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 641/112/1996 şi a procesului verbal de predare-primire încheiate la 3 februarie 1997 de către S.C. R. S.A. în calitate de vânzător şi V.M. şi M.V. în calitate de cumpărători.
În acest context Curtea reţine că, în condiţiile în care reclamanta a invocat expres nulitatea actelor juridice menţionate, respectiva cerere nu putea fi judecată decât în contradictoriu cu părţile semnatare ale contractelor, deci şi cu S.C. R. S.A.
Prin urmare admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. R. S.A. de către instanţa de fond şi menţinerea respectivei soluţii în apel este contrară legii, făcând aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Excepţia similară invocată în legătură cu pârâtul municipiul Bucureşti reprezentat prin primarul general se impunea a fi la rândul ei respinsă, dată fiind apartenenţa imobilului revendicat la aşa numitul fond locativ gestionat la nivel municipal ca şi natura raporturilor juridice specifice existente între acest pârât şi S.C. R. S.A.
Aceleaşi înscrisuri depuse în copie în dosarul de fond nr. 3752/2000 al Tribunalului Bucureşti atestă că, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, P.F., V.M. şi M.V. deţinuseră spaţiile menţionate în calitate de chiriaşi, ceea ce le conferise şi vocaţia de a cumpăra respectivele apartamente în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte Curtea reţine că în cauză nu s-a făcut dovada că anterior încheierii contractelor de cumpărare reclamanta ar fi adus la cunoştinţă recurenţilor intenţia sa de a revendica imobilul, iar acţiunea propriu-zisă a fost formulată doar la 2 februarie 1998.
De altfel, toate aceste împrejurări au fost avute în vedere de către instanţa de apel care, în mod justificat, a reţinut în mod expres că pârâţii P.F., V.M. şi M.V. au calitatea de cumpărători de bună credinţă.
Într-o abordare consecventă s-ar fi impus ca în urma acestei constatări instanţa de apel să dea curs principiului protejării bunei credinţe acordând preferinţă titlurilor de proprietate ale cumpărătorilor, soluţie care în egală măsură ar fi fost conformă şi cerinţelor conservării efectelor juridice ale aparenţei de drept mai sus menţionate.
Ignorând însă aceste cerinţe logico-juridice Decizia recurată intră sub incidenţa art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Aşa fiind, apare ca irelevantă analizarea celorlalte critici invocate de recurenţi, Curtea urmând a face aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 314 C. proc. civ. în sensul admiterii recursurilor, al modificării deciziei menţionate şi al admiterii apelurilor făcute de către aceiaşi pârâţii.
Prin aplicarea corespunzătoare a art. 296 C. proc. civ. sentinţa civilă nr. 221 din 27 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, va fi schimbată atât cu privire la respingerea excepţiilor referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive cât şi în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii formulate, precizate şi completate de reclamanta D.M.
Având în vedere că în urma precizării de la 24 octombrie 2000 a acţiunii principale P.F., V.M. şi M.V. au figurat în cauză în calitate de pârâţi, ceea ce le-a şi permis exercitarea corespunzătoare a tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale, Curtea constată că nu mai subzistă interesul avut de aceştia cu ocazia introducerii cererii lor de intervenţie în interes propriu, aceasta urmând a fi, deci, respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de P.F. şi de V.M. şi M.V. împotriva deciziei civile nr. 373/A din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că admite apelurile declarate de aceleaşi părţi împotriva sentinţei civile nr. 221 din 27 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă în sensul că respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Bucureşti prin primar general şi S.C. R. S.A. şi pe fond respinge acţiunea reclamantei D.M. precizată şi completată, ca nefondată.
Respinge cererea de intervenţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2688/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 2680/2001. Civil → |
|---|
